Măhărimea Sa Cotoiul de Kazan
Pagini de jurnal
19.VI.
…Ar fi multe de relatat şi din spaţiile Muzeului de
Istorie a Tatarstanului (o clădire superbă!). Mă gândesc în special la unele aspecte
din neliniştitele, exoticele vremuri în iureş năvalnic, când nomazii stepelor
prinseră a se obişnui cu traiul sedentar; când cei care cuceriseră, se pomeniră
cuceriţi, chiar umiliţi.
În muzeul este expusă
până şi caleaşca în
care a vizitat Kazanul împărăteasa Ekaterina a II-a, în mai 1767. Vă daţi seama
că, chiar suflat în anumite părţi cu aur, cu purpură imperială şi cu ceva
negru, cromatică aleasă pentru a sugera solemnitatea, azi, vehiculul doamnei de
pe tron (însăşi caleaşca aduce a tron!) trezeşte zâmbetul oricărui pici pe care
tăticul îl duce dimineaţa la liceu într-un „Mercedes” sau „BMW”.
Caleaşca de plimbat împărăteasa
Poate puţină
sare în cam ştearsa înfăţişare a caleştii să o dea un detaliu insignifiant, –
dar să vezi, fixat şi el de istoricii vremii, pus pe răbojul mereu marilor,
importantele merite ale vreunei ţarine, în acest caz fiind vorba de Elizavetei
Petrovna (mezina lui Petru I şi a Ekaterinei I) care, după vizita din octombrie
1745, dădu, pe loc, un ucaz special: „Fără
amânare, să se găsească în Kazan cei
mai buni 30 de cotoi de cea mai aleasă specie locală, buni pentru prinsul
şoarecilor, care să fie trimişi la Sankt-Petersburg, la curtea Măriei Sale
Imperiale. Iar cei ce nu vor aduce cotoii – să fie amendaţi”. Se vede că, spre
deosebire de Kazan, capitala imperiului era roasă periculos de micile hoarde de
mus musculus! Şi acest moment
împărătesc l-a descoperit prin foliante vreun şoarece de bibliotecă, pe care, iată, aici, un mânuitor de simplu mous de calculator, îl transferă, ca
prin minune, de pe malurile Volgăi sau Nevei pe cele ale Nistrului sau
Dâmboviţei. (Mă mai gândesc că ar suna atractiv vreun titlu de vodevil –
„Împărăteasa şi şoarecii”, cu fel de fel de cântecele vesele şi personaje
exotice,vânând cotoi prin Kazan, care, la rândul lor, să prindă şoareci prin
capitala imperiului, inclusiv prin budoarul ţarinelor care (în special
Ekaterina a II-a), spun relatările reale, dar şi legendele, erau aprige în ale
amorului.
Motanul de Kazan,
în toată răspândirea prăsilei sale pe cale naturală, a fost botezat cu un
singur nume generic: Alabrîs, intrând serios în folclorul şi comicsurile
ruseşti. Iar dacă preocupările ţarinei faţă de soarta imperiului ros de şoareci
ceea ce unii ar putea fi luate de unii drept glumă, până şi realitatea confirmă
că operaţiune de prindere a cotoilor a fost ceva foarte serios, pentru că şi
astăzi, în celebrul „Ermitaj” petersburghez, se află în serviciu 50 de urmaşi
ai cotoilor de Kazan din secolul XVIII. Ei au aceeaşi misiune: de a prinde
micile rozătoare. Au alocate fonduri speciale pentru întreţinere, îngrijitori,
iar pe 1 aprilie, anual, sărbătoresc împreună cu vizitatorii „Ziua cotoiului de
martie”, când, pretutindeni, se aude melodioasa, deloc enervanta mieunătură a
dragelor feline în rut…
Nu putea ca o
legendă cu Cotoiul de Kazan să nu
treacă din cuvânt în sculptură! Ba chiar destul de ingenios se întâmplă acest
transfer, îţi zici, văzând pe strada pietonală Bauman din Kazan, nu departe de
o caleaşcă asemănătoare cu cea cu care fusese plimbată împărăteasa Ekaterina,
într-un baldahin împărătesc stă tolănit – vă daţi seama – un uriaş motan plin
de sine şi de bine! Cică ţarina avea şi ea în apartamentele sale un coşcogea
cotoi, pe care îl mângâia, spunându-i înduioşată: „Biet orfan de Kazan, biet
orfan de Kazan…” Inscripţia de pe monumentul de aluminiu a cotoiului e una
generoasă, nu strict-localistă: „Cotoi de Kazan: minte de Astrahan, inteligenţă
siberiană…” Nu e nici acesta un generic oarecare, aşa, din neavând ce face,
prin el subînţelegându-se cele trei hanate tătăreşti, plasate în conformitate
cu sugestiile geografice din textul laconic. Prin extindere de sens, cotoi de Kazan a ajuns să însemne însăşi
tătarul. Şi nu fără motiv, dacă ne gândim că numai în Moscova locuiesc circa
150 de mii de tătari, care şi-au declarat apartenenţa naţională şi cam tot
atâţia, se presupune, care s-au declarat, din varii motive, ruşi. (Apropo:
conform recensământului din anul 2010, în capitala Federaţiei Ruse locuiesc şi
aproape 22 de mii, declaraţi moldoveni, şi 266 de români, cu 1 mai mult decât…
birmanezii.)
Un alt monument
dedicat Motanului/Orfanului de Kazan
l-am văzut la mănăstirea Raif, nu departe de malul lacului. E drept că
majoritatea vizitatorilor imensului locaş monastic, odată ce nu cunosc legenda
cu ţarina cucernică, nu pot pricepe cam ce legătură ar avea cotoiul cu
ortodoxismul, încercând să scotocească prin memorie, poate găsesc vreo
referinţă biblică la feline.
În fine, grija, în
amănunt, s-ar putea spune, ţarinei pentru de-şoricizarea cetăţii de scaun a
imperiului vorbeşte şi ea despre atât de amplul diapazon de preocupări ale
doamnei din tron.
Caleaşca din strada Bauman, Kazan
Cotoiul de la Mănăstirea Raif
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu