Monumentul lui Lev Gumiliov, Kazan
La deschiderea străzii Petersburg din oraşul Kazan, într-un
ansamblu bine articulat, vast, se înalţă colonada cu bustul lui Lev Gumiliov,
fiul poeţilor Nikolai Gumiliov şi al Annei Ahmatova. Vatan, colegul ce semnează
cu pseudonimul Trăiască Patria, îmi spunea că, printre variantele de deschidere
monumentală a acestei artere urbane au fost şi cele cu statuile ţarinei
Ekaterina a II-a sau a ţarului Aleksandu al II-lea, idei cam (sau de-a dreptul)
impertinente care, fireşte, au trezit protestele tătarilor, cei doi fiind, de
fapt, nişte împilatori. În acest caz, de ce monumentul lui Lev Gumiliov
(1912-1992)? Ca să ajungă cititorul la un răspuns, e de ajuns să spunem că pe
colonadă sunt gravate, aurit, următoarele cuvinte ale nobilului fiu al celor
doi poeţi: „Eu, om rus ce sunt, întreaga mea viaţă îi apăr pe tătari de
clevetitorii lor”.
Lev Gumiliov a fost savant, istoric-etnolog, poet,
traducător din limba persană. Fondatorul Teoriei passionare a etnogenezei.
(Passionar e un termen propus de
însuşi L. Gumiliov, analog englezescului: passionary). Teoria în cauză descrie procesul istoric de dezvoltare
a etniilor în interacţiune cu relieful (landşaftul) ambientului lor şi cu alte
etnii. [Ceva care nouă ne aminteşte (şi) de teoria alternanţei deal-vale a lui
Lucian Blaga, nu?] În anii 1930-1934 a fost cercetător în expediţiile din
munţii Saianului, Pamirului şi ai Crimeei. În 1935 este exmatriculat din
Universitatea din Leningrad şi arestat. În 1937 – restabilit la Universitate. În
martie 1938, arestat din nou şi condamnat la 5 ani de GULAG (Norilsk, dincolo
de Cercul Polar), munceşte în minele de cupru.
Lev Gumiliov în GULAG
În toamna anului 1944 se cere
voluntar pe front. În 1945 – restabilit în Universitate. De ziua revoluţie
bolşevice, 7 noiembrie 1949, este arestat din nou şi condamnat la 10 ani de
GULAG. Reabilitat în 1956, cu trei ani mai târziu după ce moare Stalin.
Ca şi în Tatarstan, numele său este cinstit şi în
Republica Kazahstan, în capitala căreia, Astana, funcţionează Universitatea
Euroasiată „Lev Gumiliov”.
Dramatismul anilor de teroare stalinistă prin care
a trecut şi fiul său, Anna Ahmatova avea să-l reflecte în celebrul poem
„Recviem”, care drept prefaţă are următoarele: „În groaznicii ani ai lui Ejov,
am făcut şaptesprezece luni de coadă pe la închisori. Odată cineva «m-a
recunoscut». Şi atunci o femeie cu buzele vinete şi care, fireşte, nu-mi auzise
niciodată numele, se trezi din amorţeala proprie nouă tuturor şi mă întrebă la
ureche (acolo se vorbea numai în şoaptă): «Puteţi descrie toate acestea?»
Răspunsul meu: «Pot». Şi atunci ceva ce amintea a zâmbet se aşternu pe
ceea ce fusese cândva faţa acelei femei» (1 aprilie 1957, Leningrad). Iată un
fragment din poem, în măiestrita traducere a regretatului coleg Aureliu
Busuioc:
Când a fost? Când zâmbea numai iadul
Spre-ale morţii cumplite splendori,
Când netrebnic zăcea Leningradul
Lângă multele lui închisori,
Şi-osândiţii umpluseră firea
De nagaică mânaţi şi ocări
Şi cântau ne-ntrerupt despărţirea
Ca un bocet sirenele-n gări.
Ne gonea steaua morţii prin hrube
Şi sărmana Rusie gemea
Pângărită de negrele dube
Şi ciobota cu sânge pe ea...
I
Te-au luat când e rumenă zarea,
Te-am condus ca un dus peste veac,
La icoană scădea lumânarea
Şi copiii plângeau în iatac.
Rouă rece pe fruntea cu riduri,
Şi pe buzele tale - îngheţ.
Am să url la Kremlin lângă
ziduri,
Cum a fost de-au bocit pe streleţi...
|
Oameni adevărați în timpuri cumplite
RăspundețiȘtergereDa, în timpuri de spaimă şi ticăloşie, s-au întâmplat să fie şi oameni adevăraţi.
RăspundețiȘtergere