ONESTITATEA EXEMPLARĂ A UNUI MARE OM

Monumentul lui Lev Gumiliov, Kazan

La deschiderea străzii Petersburg din oraşul Kazan, într-un ansamblu bine articulat, vast, se înalţă colonada cu bustul lui Lev Gumiliov, fiul poeţilor Nikolai Gumiliov şi al Annei Ahmatova. Vatan, colegul ce semnează cu pseudonimul Trăiască Patria, îmi spunea că, printre variantele de deschidere monumentală a acestei artere urbane au fost şi cele cu statuile ţarinei Ekaterina a II-a sau a ţarului Aleksandu al II-lea, idei cam (sau de-a dreptul) impertinente care, fireşte, au trezit protestele tătarilor, cei doi fiind, de fapt, nişte împilatori. În acest caz, de ce monumentul lui Lev Gumiliov (1912-1992)? Ca să ajungă cititorul la un răspuns, e de ajuns să spunem că pe colonadă sunt gravate, aurit, următoarele cuvinte ale nobilului fiu al celor doi poeţi: „Eu, om rus ce sunt, întreaga mea viaţă îi apăr pe tătari de clevetitorii lor”.

Lev Gumiliov a fost savant, istoric-etnolog, poet, traducător din limba persană. Fondatorul Teoriei passionare a etnogenezei. (Passionar e un termen propus de însuşi L. Gumiliov, analog englezescului: passionary). Teoria în cauză descrie procesul istoric de dezvoltare a etniilor în interacţiune cu relieful (landşaftul) ambientului lor şi cu alte etnii. [Ceva care nouă ne aminteşte (şi) de teoria alternanţei deal-vale a lui Lucian Blaga, nu?] În anii 1930-1934 a fost cercetător în expediţiile din munţii Saianului, Pamirului şi ai Crimeei. În 1935 este exmatriculat din Universitatea din Leningrad şi arestat. În 1937 – restabilit la Universitate. În martie 1938, arestat din nou şi condamnat la 5 ani de GULAG (Norilsk, dincolo de Cercul Polar), munceşte în minele de cupru. 

                                                         Lev Gumiliov în GULAG

                                         

În toamna anului 1944 se cere voluntar pe front. În 1945 – restabilit în Universitate. De ziua revoluţie bolşevice, 7 noiembrie 1949, este arestat din nou şi condamnat la 10 ani de GULAG. Reabilitat în 1956, cu trei ani mai târziu după ce moare Stalin.

Ca şi în Tatarstan, numele său este cinstit şi în Republica Kazahstan, în capitala căreia, Astana, funcţionează Universitatea Euroasiată „Lev Gumiliov”.

Dramatismul anilor de teroare stalinistă prin care a trecut şi fiul său, Anna Ahmatova avea să-l reflecte în celebrul poem „Recviem”, care drept prefaţă are următoarele: „În groaznicii ani ai lui Ejov, am făcut şaptesprezece luni de coadă pe la închisori. Odată cineva «m-a recunoscut». Şi atunci o femeie cu buzele vinete şi care, fireşte, nu-mi auzise niciodată numele, se trezi din amorţeala proprie nouă tuturor şi mă întrebă la ureche (acolo se vorbea numai în şoaptă): «Puteţi descrie toate acestea?» Răspunsul meu: «Pot».  Şi atunci ceva ce amintea a zâmbet se aşternu pe ceea ce fusese cândva faţa acelei femei» (1 aprilie 1957, Leningrad). Iată un fragment din poem, în măiestrita traducere a regretatului coleg Aureliu Busuioc:

                                            Când a fost? Când zâmbea numai iadul 

                                            Spre-ale morţii cumplite splendori, 

                                           Când netrebnic zăcea Leningradul 

                                           Lângă multele lui închisori, 

                                           Şi-osândiţii umpluseră firea 

                                           De nagaică mânaţi şi ocări 

                                          Şi cântau ne-ntrerupt despărţirea 

                                         Ca un bocet sirenele-n gări. 

                                        Ne gonea steaua morţii prin hrube 

                                        Şi sărmana Rusie gemea 

                                        Pângărită de negrele dube 

                                        Şi ciobota cu sânge pe ea... 

                                                      I 

                                         Te-au luat când e rumenă zarea, 

                                        Te-am condus ca un dus peste veac, 

                                        La icoană scădea lumânarea 

                                        Şi copiii plângeau în iatac. 

                                        Rouă rece pe fruntea cu riduri, 

                                        Şi pe buzele tale - îngheţ. 

                                        Am să url la Kremlin lângă ziduri, 

                                       Cum a fost de-au bocit pe streleţi...