PESTE BARIERE

4.IX.1991

Şi – ceea ce s-a interpus între notele de la 19 iulie – 19 august: am scris la o bună parte din cartea „Şlefuitorul de lentile”, cca 10 coli de autor (250 de pagini manuscris), însă am rămas unde am rămas, la jumătatea capitolului despre tinereţea scriitoricească, în urma derutei-şoc pe care mi-a produs-o mie, ca şi foarte multora, dezlănţuirea gorilelor militariste, puciste din Kremlin. Nu pot şti când voi fi în stare să revin la manuscris… În cheia comportamentului „cucerirea de sine” din volumul „Umbra ca martor” şi în „Şlefuitorul de lentile”, regizez reflecţii despre fenomenologia procesului de creaţie axate pe exemplele maeştrilor cu netăgăduită autoritate în literatura universală. E ceva între eseistică şi nuvelistică, amintind de teoretizările elitiste, fără a face concesii celor cu condiţie intelectuală elementară. Discursul mi se pare interesant până la captivant.

Iar pe 1 septembrie, duminică, i-am avut de oaspeţi acasă pe Aurel Rău, Doina Cetea, Tudor Dumitru Savu, soţii Adam, Ioan şi Georgeta, Horia Bădescu, Mihai Cimpoi, soţii Ţurcanu (el – preşedintele unei bănci importante).

Concluzii? Le-au tras alţii şi sunt destul de instructive. Primo: „Viaţa e ca oglinda: îi zâmbeşti, îţi va zâmbi; te încrunţi la ea, va răspunde la fel” (Pablo Casals). Secundo: „Am dormit şi am visat că viaţa e o bucurie. M-am trezit şi am văzut că viaţa e o datorie. Am muncit şi am constatat că datoria e o bucurie” (Nietzsche).

Din alte momente demne de consemnat, cred. Dinu, Viorel şi Mircea se încumetă a publica articolul meu polemic „Oglinda şi lampa” (în absenţa superiorului). Mormăie M., dar indirect. Nu ştiu ce impresie i-a produs lui G. Vieru, însă acesta, după ce m-a beştelit pe nedrept, în urma insinuărilor-denunţ pe care le-a făcut alde…, are curajul să-mi întindă mâna, iar ieri, la seara lui Coşeriu, chiar să-mi vorbească de una, de alta, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit. Nu-mi rămâne decât să constat încă o dată: nu ţin pică, ci mai curând uit răul pe care mi l-a făcut, ţinând mine binele.

5.IX.1991

Alaltăieri, la recepţia oferită în onoarea ilustrului nostru conaţional Eugen Coşeriu, plus ziua de naştere a lui Mihai Cimpoi, intru în vorbă cu V. M., deputat în parlament. Ajungem la numirea în post de şef al securităţii a lui A. Plugaru. „Să mai vedem ce o face şi acesta… Cum credeţi, va da în vileag dosarele turnătorilor şi celor turnaţi?”, întreb. Mai vârstnicul coleg M. e categoric împotriva acestui fapt, zicând că mai toţi suntem implicaţi. Cică, faptul că ai fost pionier sau comsomolist, sau că ai depus jurământul în armata sovietică pot servi ca alibi de implicare… Evident, bătrânul prea simplifică lucrurile, eu nu-l cred, îi dau replică şi-l provoc la sinceritate. Şi iată care-i povestea: „Când m-am repatriat, în 1952, din România, – începe să povestească M., – am fost şi eu dus la KGB, ţinut două ore în şir sub un reflector cu lumina orbitoare, fierbinte. M-au interogat în atare condiţii. La anumite momente, era cât pe ce să-mi pierd cunoştinţa. La urmă m-au pus să semnez nişte hârtii. În starea în care mă aflam, la care se adaugă şi necunoaşterea limbii ruse, presat, am semnat. Nici până astăzi nu ştiu ce fixase kgb-iştii…”

E o parte din adevăr. Însă cealaltă parte e următoarea: majoritatea celor reveniţi, unii aduşi cu forţa, în Moldova pruto-nistreană, în special intelectualii, au fost recrutaţi, prin diferite metode – momeli, ademeniri, dar mai ales prin ameninţări şi şantajări – de cutrele securiste. Sigur, A. B. a fost printre „liderii” colaboraţionişti. M., traducând Marx-Engels, o vreme a făcut servicii şacalilor, pe urmă, însă, a căzut în dizgraţie. Azi, incontestabil, are şi merite. Complicate chestiuni…

Un grup de clujeni au plecat duminică la Odessa. Bietul Constatin Cubleşan se pomeni cu geaca sfârtecată: paşaportul, alte acte, banii – sustrase. Consulatul român de la Kiev trebuie să-i expedieze astăzi un act care i-ar permite să se reîntoarcă în ţară, deoarece luni, de la vama Leuşeni, a fost întors îndărăt la Chişinău.

Pare-se, îi povestisem şi colegului Cubleşan un banc prevenitor despre oraşul de la ţărmul mării. Cică, peste ani de zile, în urbea natală revine din lume un emigrant. De cum ajunge undeva în capul scărilor Potiomkin, lasă jos două geamandane pe care le avea asupra sa, desfăcând larg mâinile în părţi şi exclamând: „Ah, Odessa, ce te-ai mai schimbat, eşti de nerecunoscut!”. Când, după exclamaţie, lasă ochii în jos, vede că îi lipsesc valizele, la care omul face necăjit: „Ah, Odessa, cum te mai recunosc!... Cum nu te-ai mai schimbat...”.

Tot mai mulţi inşi care privesc lumea cu ochi de speculanţi. Colegii T. şi M., cică, fac tocmai aşa, cumpără-vând; asta costă atât, cealaltă – atât… Ce stupiditate! Şi ciclopii bişniţari vor să fie băgaţi în seamă, grijile lor să fie şi ale tale… Nimeni nu mai vorbeşte de cărţi, biblioteci, inteligenţă… Perfidă, uşuratică şi, deci, superficială populaţie…

20.IX.1991

Prin târg, se povesteşte despre „eroica” comportare (cacofonia e la locul ei) a unor colegi în timpul puciului din 19-21 august. Unul dintre ei se odihnea în Crimeea. În ziar, urma să-i apară un articolaş în care într-o propoziţie-două pişca şi comuniştii al căror acolit a fost vreo 20 de ani şi din rândul cărora nu l-a zmult, ca şi pe M., decât decretul prezidenţial care a interzis canalia de organizaţie. Deci, luni, autorul telefonează, insistând pe lângă secretarul de redacţie V. M. să elimine din buclucaşul său textuleţ înţepătura la adresa comuniştilor. Subalternul îi spune cam următoarele: „Nu e cazul să-ţi tremure genunchii. La noi lumea a ieşit în stradă, condamnă junta. Preşedintele şi parlamentul republicii de asemenea au luat o poziţie fermă anti-pucistă…” „Lasă, lasă, voi nu cunoaşteţi toate dedesubturile”, face de la celălalt capăt al firului autorul: „Scoateţi din text ceea ce vă spun eu”. Buu-u-un… (De fapt, foarte rău-u-u…) Secretarul de redacţie telefonează la corectură, doamnele de acolo „castrează” materialaşul şi aşteaptă cu groază urmările puciului, că doar nu e şagă, dacă însuşi bossul dă semne de nelinişte fricoasă, îşi mutilează textul, pentru a-l îndulci…

Dar… miercuri dimineaţă, autorul telefonează din nou din vecinătatea vilei lui Gorbaciov, insistând să se repună la loc în material rândurile anticomuniste. Adică, îi revenise marele curaj, neasemuitul patriotism… Pentru că miercuri deja era clar că junta moscovită va cădea şi cameleonul se grăbi să-şi refacă aureolatul chip de luptător.

Apoi, când reveni la Chişinău, îşi ia la rost subalternii: „Eu merg în concediu, iar voi ce-aţi publicat? L. Butnaru, Nic. Vieru? De ce mă băgaţi în scandal?” etc.

D. zice scurt pe doi: „Nu cred să fi făcut noi greşeli. Şi linişteşte-te, dacă nu doreşti să povestim lumii despre felul în care te-ai comportat în timpul puciului”.

Vizatul se înroşi raco-cameleonic şi – mâlc! Sigur, îşi mocneşte ura şi-şi urzeşte planul de răzbunare.

În 12 septembrie, în „Glasul naţiunii”, un oarecare „Cronos” – bănuiesc că e L., – referindu-se la materialele de polemică, scrie despre dialogul lui D. Mihail cu N. Vieru: „– Ştii doar că dialogul în cauză a fost publicat în lipsa şefului.

Michiduţă: – Da. Splendid de ticălos dialog. Şi bine că se mai duce şi şeful acesta din când în când în concediu, altfel nu ştiu cum i-aş mai pune la punct pe cei care iau viaţa prea în serios”. Şi alte inepţii.

20-28.IX.1991

Evenimente berechet… Soseşte Brenda Walker din Anglia, traducătoare din literatura română, inclusiv din opera lui Eminescu. Directoare de editură. O aşteptăm la gară, cursa Iaşi-Chişinău. Pe la 13,30 vine N. Rusu, anunţând că musafira sosise cu protoiereul Buburuz; la vamă autocarul s-a reţinut, iar descurcăreaţa Brenda găsi ieşire din situaţie.

Omagiere lui George Coşbuc, 125 de ani de la naştere. Sala de la Palatul artelor (fost: Prietenia popoarelor) – plină. Televiziune. Post festum, o recepţie cordială.

Vânzoleală în ajunul adunării generale a scriitorilor. Presupuneri, zvonuri, confuzii… Însă, la 27 septembrie, în ziua convocării, oratorii au cedat din ideile lor preconcepute, „solidaritatea” lor iluzorie spulberându-se. Au crezut că cineva dintre ei ar putea fi curajos-agresiv, în realitate bătând cu toţii în retragere. La tema „Uniunea scriitorilor în condiţiile economiei de piaţă” nu se potrivesc vorbele impertinente, ci se cer propuneri constructive, idei, pe care nu le prea au nici Gheorghiţă, nici Burghiu (acesta e un palavragiu care vrea să-şi mascheze propria… trândăvie…). Deci, s-au cam răsuflat ambiţioşii oratori de serviciu.

În aceeaşi zi, pe la 15, 30, împreună cu Gheorghe Vodă şi Gheorghe Mazilu, pornim spre Galaţi, la Festivalul Naţional de Poezie „Grigore Hagiu”. Pe la 19,30, ajungem la Târgu Bujor, unde, la cafeneaua „Trei stejari”, găsim participanţii întruniţi la o masă festivă, care a încheiat prima zi a manifestării. Prezenţi – sora poetului, plasticiana Gina Hagiu, soţul ei, pictorul Eugen Popa, dragii gălăţeni Vremuleţ, Vicol, Chiric, Mihăiescu etc. De la Bucureşti – Dan Alexandru Condeescu, directorul Muzeului Literaturii Române, Lucian Chişu de la revista „Literatorul”...

Ajunşi la Galaţi, apar mici probleme cu cazarea (la nivel): comenzile de la hotelul „Dunărea” fuseseră deja suspendate. În sfârşit, hotelul tineretului. Gh. Vodă, cu blândul său excentrism, ţine să rămână peste noapte în „Volgă”. De, voia dumisale. S-a tot făcut caz şi voie bună în baza deciziei „romantice” a colegului.

Pe 28 septembrie – festivităţi „Hagiu” la Biblioteca Judeţeană „Urechie”. Prezenţa noastă a avut priză.

Episcopul Casian al Galaţiului şi Dunării de Jos are amabilitatea de a ne invita la reşedinţa dumisale. Impresionant: cultură, profunzime şi bună gospodărire. Ne prezintă octogenarului episcop Antim Nica (născut în Bogzeşti/ Orhei). Frumos, statuar, dar părăsit de puteri. Abia de reuşeşte să-şi lase semnătura pe cărţile pe care ni le dăruie.

Întreţineri îndelungi cu angajaţii editurii „Porto-Franco”, spectacol la Teatrul Naţional „Fani Tardini”, înmânare de premii literare. Gazdele – generoase, la nivel.

La Galaţi mi-am procurat un reportofon „Sanyo”. Multe cărţi, „Secolul 20” din anii trecuţi.

De la Galaţi, facem o escapadă la Brăila. Ne oprim la casa lui Moş Anghel. La han, gustăm un „Cotnar”. Brăila e frumoasă, însă în primăvară mi se păruse şi mai şi, oarecum neobişnuită. Casa-muzeu „Panait Istrati” e deschisă. Ghidul cu fecioraşul său… Zigfrid (na-ţi- bună, că l-am… botezat!). I-a plăcut, cică, celebrul poem german cu acest nume. Obiecte care i-au aparţinut lui Panait Istrati. Printre ele, două agende pentru adrese, una cu indicator alfabet chirilic, a doua – latin. Aceasta din urmă stă deschisă la pagina cu adresa lui Tudor Arghezi, lucru despre care îi spun, la telefon, şi doamnei Mitzura Arghezi cu care tratăm organizarea lansării unei cărţi a marelui scriitor, apărută la editura chişinăuiană „Hyperion”. Deja e uşor de telefonat la Bucureşti: prefix – 810400.