JURNAL

28.I.1992

Ieri, vine pe la redacţie pictorul Andrei Sârbu: îi dau invitaţia pentru o expoziţie la Cluj – el, Negură, Jereghi şi Zbârnea. Simt că aceasta e o mare surpriză pentru el, împreună cu câteva exemplare din nr. 10/ 1991 al excelentei reviste „Steaua”, în care, europeneşte sută la sută, este inserată,  prin aplicaţie la pagină, prin încleiere, o reproducere a lucrării sale „Butucenii”. E drept că sumar, Sârbu e dat… peste un număr, în 11, însă, la pag. 33, lucrarea sa e atribuită lui … Van Gogh! Confuzie măgulitoare…

Vorbim cu Andrei şi despre colecţia „Poezii de duminică” – pe coperta tuturor plachetelor va fi reprodusă câte o lucrare de-a sa. Generosul pictor-amic îmi promite să-mi dăruiască un tablou. Deja sunt curios… Şi nerăbdător… Şi chiar prind a căuta loc în pinacoteca noastră…

Azi, intră operatorul de cinema Nicolae Cernomoreţ. Boleşte, are tensiune. La un moment dat, scoate două aparate de fotografiat şi zice să-mi facă poze, poate iese ceva… Ia cadre în birou, apoi ieşim în curtea interioară a Casei Scriitorilor. (E ceva să ai un cumătru fotograf…)

Ceva dramatic despre obsesia jurnalului intim. În 1975, Ion Vlasiu mărturisea pentru radio Cluj: „…mă gândesc la toate jurnalele mele obsedate de singurătate. În fiecare an fac un  jurnal de 200-250 de pagini. Înainte de a veni aici am scris cinci pagini. Deşi am zis: nu, nu mai vreau să scriu jurnale! Jurnalul m-a acaparat, a devenit un viciu, sunt sigur că este un viciu care a ajuns la un aspect parazitar, trebuie să duc o luptă ca împotriva fumatului, ca împotriva alcoolului”.

30.I.1992

Noi, literaţii chişinăuieni, ne-am făcut destule pozne unii altora, ne-am dezlănţuit furibunzi în sincerităţi necruţătoare de învinuiri reciproce, astfel că face să ţinem cont de remarca lui Emil Cioran: „…scriitorii – suferind cu toţii de o memorie prodigioasă – sunt incapabili să uite o insolenţă prea clarvăzătoare” (În eseul „Mircea Eliade”).

În ce mă priveşte, acest vizavi se referă la raporturile mele cu Es. şi Mor., ca protagonişti-instigatori, pizmuitori, dar şi la alţii ceva mai camuflaţi, dar ranchiunoşi şi tresărind de nerăbdare în ambuscada lor de cârtiţe. Când, când vine clipa să-i arătăm noi lui?!

Nu e prea bine că sunt un anxios. Dar poate că tocmai această calitate îmi ritmează cât de cât energic viaţa, munca. Poate că neliniştea aceasta încordată mă şi „tratează” de abulie, făcându-mă să fiu în stare de a mă impune, de-a avea voinţă.

31.I.1992

Când, în dialogul nostru băcăuan, Andrei Pleşu îmi spusese că a pus la cale cu editorii de la „Humanitas” să lanseze o colecţie de texte ale misticilor – Terra lucida, – eu, nefiind la curent cu tema şi tratatele, consideram că tema e restrânsă ca tratare, însă astăzi aflu un lucru general, dar, concomitent, convingător ca argumente: misticii au scris foarte mult şi, deci, Terra lucida are din ce se împlini. În „Despre neajunsul de a trăi”, Cioran are şi următorul pasaj: „Rămâi întotdeauna uimit, văzând că marii mistici au produs atât de mult, că au lăsat un număr atât de însemnat de tratate”.

4.II.1992

Vineri, avu loc întrunirea juriului pentru Premiile USM. La prima etapă, volumul de dialoguri „Umbra ca martor” a întrunit punctajul care l-a plasat pe locul doi. În concurs au rămas 7-8 cărţi: Cioclea, Butnaru, Esinencu, Popa, Nic. Vieru, D. Matcovschi… Cel din urmă, atins probabil, de faptul că „Imnele şi blestemele” sale au întrunit mult mai puţine sufragii decât se aştepta, depune la conducerea US o „Rugă” insinuantă la adresa „ciocanilor-mitocanilor” care sunt incluşi în juriu, pentru a-i drămălui cartea vieţii, făcând acest lucru cu incompetenţă şi rea-voinţă: chipurile, Matcovschi roagă să-i fie retrasă cartea din cursa premierii. Pare a fi o mişcare de şah, ca să iasă în evidenţă: dorinţa de a obţine un premiu (însă unul), chiar dacă… Doamne, iartă…

Apoi D. Matcovschi îmi telefonează tot mai des. Deranjul său: eliberarea, zice, nelegitimă, a lui Struţ (şoferul care l-a accidentat f. grav); nelegitimă şi sfidătoare!

Mai conciliator ca de obicei, îmi dă dreptate în unele chestiuni ce ţin de discuţiile noastre trecute.

5.II.1992

 Ieri, am fost invitaţi cu Zinovia de An. Codru, să-i vizionăm, în premieră, lungmetrajul documentar (1,4 ore) „Eminescu”. Pe-alocuri, imagini fascinante, asociative, metaforice psiho-peisajistice, să zic, revelatorii. Cursivitatea generală a peliculei este una didactică, pedagogică. Deci, nu s-a mizat pe „alte” unghiuri interpretative, mergându-se relativ cuminte pe căi sigure, dar mai puţin îmbietoare pentru cei care cunosc fabulaţia vieţii lui Eminescu şi opera sa. Cu părere de rău, coloana sonoră este „perforată” de erori şi stridenţe acustice: accente puse anapoda, versuri citite încâlcit, rostiri bizare ale denumirilor străine. Anatol e convins că a izbândit, dar cade de acord cu observaţiile noastre, rugând ca USM să facă vreun demers (ceea ce s-a şi făcut astăzi) la Fondul Culturii, ca să i se acorde peste 100 de mii de ruble pentru refacerea coloanei sonore şi pentru multiplicarea copiilor.

Apoi, cu Cimpoi şi Suceveanu, ne pomenim în apartamentul lui Codru. O mică agapă în cabinetul de lucru: bibliotecă medie-modestă ca valoare, pentru care demult nu s-au mai făcut achiziţii noi. Literatura română din ultimii ani e lipsă. Mai înţelegi că în acest birou demult nu a mai lucrat scriitorul Codru; în ipostază de regizor şi autor de scenariu, din august 1989, el e pe platoul de filmare şi în sala de montaj de la „Moldova-film”.

Asta e: luptăm fiecare cum poate pentru existenţă.

6.II.1992

În sfârşit, ieri mi-am văzut masca jucată de maestrul Glebus Sainciuc. Am ajuns în atelierul său împreună cu scriitorul bucureştean Vasile Andronache, M. Cimpoi, A. Codru. Prezent şi A. Burac. Masca e cu priză hazlie. La atelier, veni vorba şi de Andrei Pleşu. Burac îl condamnă drept nimicfăcător şi distrugător, vreme cât a deţinut postul de ministru al culturii. Dar eu cred că alunecosul chişinăuian, ca şi ceilalţi, nu prea au dreptate. Şi până azi rămân fascinat de neobişnuita disponibilitate spirituală a lui Pleşu. A venit vorba şi despre documentarul „Exerciţii de admiraţie”, a cărei primă parte a fost transmisă ieri seară la TVR 1: Liiceanu, Tuţea, alţii într-un film despre Emil Cioran, cu primă şi extraordinară intervenţie de cameră de filmat în locuinţa filosofului – modestă, modestă!  – de la mansarda casei nr. 21, Rue de l’Odeon. Aştept cu nerăbdare celelalte 4 episoade.

8.II.1992

În revista „Steaua” nr. 11/ 1991, Călin Maniclici publică o recenzie la cartea mea de eseuri „Umbra ca martor”, intitulată: „Perspectivă culturală asupra literaturii”; paralel, o alta, la cartea lui Ion Ciocanu „Dreptul la critică”, de unde şi concluzia „comparatistă”: „Mai tânărul Leo Butnaru încarnează tendinţa de sincronizare culturală cu România şi de asumare, asimilare a căutărilor exercitate asupra limbajelor artistice, dincolo de tentativa de apropiere la care m-am referit Ion Ciocanu este exponentul tendinţelor de revigorare naţională prin etic, a generaţiei care şi-a făcut acţiunea morală asupra colectivităţii căreia în aparţine, un scop politic, sau un mijloc de acţiune politică”.

9.II.1992

Ieri, la USM, întâlnire cu destul de cunoscutul şi contradictoriul ca personalitate Iosif Constantin Drăgan. Milionarul a venit să-şi consolideze şi capitalul moral, politic. Speranţele unora (Cimpoi, Saka etc.) de a obţine cadouri generoase – maşini tipografice, utilaje, – au cam eşuat. Zice-se, milionarul vrea să cumpere tipografia „Universul”. Prevederea dumisale e aceeaşi, pe care am cunoscut-o din volumele de dialoguri ţinute la radio Cluj „Dincoace şi dincolo de Styx”, îngrijite de V. Rebreanu şi M. Scorobete. I-am adresat unele întrebări, concreteţea cărora îl făcu pe dl Drăgan să mă întrebe de unde ştiu ceea ce ştiu. I-am arătat dialogul dumisale din volumul amintit. Eram aproape sigur că nu ştia de el. Surpriza-i s-a soldat cu obţinerea „Styx”-ului, pe care i l-am cedat. Da, am remarcat că nu este indiferent faţă de conturul unei biografii pe care şi-o doreşte una deosebită, glorioasă chiar. Am dialogat. Să vedem ce iese când „cobor” textul de pe banda magnetică.

11.II.1992

Duminică, am întocmit chestionarele pentru dialogurile cu Busuioc, Suceveanu, Saka. Au acceptat cu toţii să răspundă. Saka îmi propune să-i citesc întrebările la telefon. Sunt sigur că l-au convins că atare ispitiri nu i-au mai fost adresate altădată. Astăzi trece pe la US să preia chestionarul.

22.II.1992

Acum o săptămână, George Ţărnea, aflat în vizită la noi, îmi spunea lucruri de-a dreptul curioase. Cică tentativele de a-l compara pe Ceauşescu cu Dracula, cu Hitler etc. ar fi stupide. Există doar un singur personaj care se apropie structural de „geniul” de la Scorniceşti şi care este împăratul roman Nero. Explicaţiile: Ceauşeascu avea o intuiţie ţărănească extraordinară, nativă, funcţiona pe un teritoriu al spiritualităţii rurale străvechi cu nişte rădăcini oculte. Pe de altă parte, Nero a fost cel căruia i-a trăsnit prin cap să convoace o legiune a artiştilor – augurii săi, artişti. Păstrând proporţiile şi fără a cădea în desuetudine, mai zicea Ţărnea, între „Cântarea României” a lui Ceauşescu şi oficierile augurilor lui Nero există totuşi similitudini. Apoi dorinţa de a reclădi într-un timp relativ scurt o cetate precum şi-o visa; dorinţa de a împăca şi capra şi varza, de a împăca spiritul său impulsiv cu aplecarea către artă şi dorinţa de a fi un om superior prin artă – toate lucrurile acestea au creat un melanj monstruos.

29.II.1992

Necesitatea sentimentului de umilinţă?... Când un coleg mai tânăr scrie ceva care îl compromite ca slab de înger faţă  de conjuncturiştii comunişti, Nic. Breban îi spune: „Fii bucuros. În felul acesta voi o să vă câştigaţi pentru viaţă sentimentul umilinţei. N-o să vă credeţi niciodată imbatabili şi paranoici ai celor din jur. În felul acesta voi veţi fi câştigat o înţelepciune, o experienţă a umilinţei în virtute, care e foarte necesară intelectualului care trebuie să educe”. (Dar oare el însuşi urmează astea?)