2.III.1992
Îmi aduc aminte de excepţionalul eseu al lui Geo
Bogza „O femeie mănâncă un măr”. Bijuterie, nu alta, a bunului simţ şi a
delicatelor bune maniere prezente la oamenii simpli. De fapt, mi-a amintit
despre acest eseu o frază din „Descrierea Moldovei” a lui Cantemir; ca mărturie
a vechilor tradiţii în bunele conduite populare şi, poate, ca o presupunere că
Bogza ar fi dezvoltat, sub aspect tematic şi prin pilduiri concrete, ceea ce spune
următoarea observaţie cantemiriană: „Rar va vedea cineva o femeie (la ospeţe)
ducând îmbucătura la gură sau deschizându-şi buzele atât ca să i se poată vedea
dinţii; ea îşi vâră îmbucătura în gură cât se poate mai în taină” (Cap. XVII).
Din relativ frecventele telefoane pe care mi le dă
Matcovschi, cel de azi avu scopul de a mă înştiinţa că, în sfârşit,
colegului i-a parvenit numărul din septembrie 1989 al revistei „Moldova”, în
care publicam un eseu legat de cei de 50 de ani ai suferindului, atunci aflat
în stare gravă după straniul şi straşnicul accident. Dumitru remarcă nivelul
intelectual al rândurilor mele, fapt ce nu poate decât să mă măgulească niţel,
mai fiind întru reconfirmarea aprecierilor venite din partea altora.
3.III.1992
Economia de piaţă are ceva din amoralitatea de
paiaţă… Ieri, Ghindă, şefă la asociaţia comerţului cu cărţi, vine la US , implorând ajutor: tot mai
mulţi comercianţi împeliţaţi atentează la spaţiile în care actualmente se află
anumite librării. Cineva pretinde la încăperea librăriei „Mioriţa” de la Râşcani , să instaleze
acolo o bancă (financiară); cei de la societatea cineaştilor vor să acapareze
spaţiul librăriei unde se realizează literatură muzicală (cooperatiştii
hrăpăreţi alde Efremov şi Iordanov pun ochiul lor de comunişti fără scrupule pe
tot ce le poate spori banul câştigat cam hoţeşte). Departamentul vamă a şi
venit deja cu un document semnat de Muravschi ca să evacueze direcţia
asociaţiei comerţului cu cărţi din clădirea de pe str. Bulgărească şi din viitoarea
casă a cărţii. În centrele raionale de asemenea se atentează la spaţiile
librăriilor… Dezmăţul şi obrăznicia anticulturală sunt în plină ofensivă.
Probabil, forurile guvernamentale trebuie să emită anumite instrucţiuni care ar
stăvili pofta sălbatică a homunculilor cooperatişti.
18.III.1992
Mi-am zis să aduc aici, în jurnal, cât mai puţină
politică. Ce politică, amice? Inepţii, cretinii, bâlbâiţii şi hoţomanii –
politicienii zilei! Comuniştii şi neocomuniştii. Colegii mei, care au folosit
cu impertinenţă pieţele, ecranele, microfoanele, presa, pentru a-şi încropi
nimburi de zei naţionali, s-au dovedit a fi nici pe departe idealişti. Din
contră, odată ajunşi unde au ajuns, prin parlament, au demonstrat un
materialism hrăpăreţ înspăimântător! Ce mai – dezastru! Lipsă de onestitate, de
patriotism, de elementară omenie şi compasiune. Astăzi, când vor să iasă din
parlament, fără să fi rezolvat ceva cât de cât, oamenii îi fluieră şi îi
îmbrâncesc îndărăt în somptuoasa clădire: „Nu vă lăsăm să ieşiţi, până nu vedem
că adoptaţi nişte decizii concrete!” Şi-i tot îmbrâncesc, îi mână îndărăt ca pe
o turmă de oi blege… Cazul de ieri, declanşat de tragedia din Transnistria, e
relevant şi dramatic.
Ce deputaţi? Ce politicieni? Nişte împeliţaţi ai
prostiei şi ai lipsei de curaj. Nişte… – nişte!
Cu riscul de a-mi învenina jurnalul cu otrava
politicului, las aici această formulare a ansamblului de turmă parlamentară.
Model 1992.
Sterila înlănţuire a şedinţelor parlamentului
chişinăuian o văd în perfectă legătură cu „Opera de trei parale” a lui Bertolt
Brecht – e o continuă Situaţie BUF ce capotează ca rezultat/ nerezultat în cel
mai cras BLUF. Îmi dau seama că acest adevăr e formulat în termeni ostili,
mintal, majorităţii parlamentarilor „noştri”, care, fiţi siguri, nici în ruptul
capului nu vor deschide „Dex”-ul, pentru a-şi mai pospăi nenorocitul lor limbaj
de talaş, în care, precum în locurile întunecoase, vegetează ciupercile de
mucegai ale „hotărârii problemelor”, „mersului vorbei”, „primirii legilor”, „îî-itului”
şi „va-să-zic”-ului etc. – şi astea drept dovadă descurajatoare a buf-ului şi
bluf-ului de care pomeneam.
Buf, bluf, buh, ba-bah!!!
S-ar părea că ideea nenorocirii pământului de
către om a apărut, conştientizată, abia în timpurile noastre, ale dementelor
arsenale atomice care, cică, ar ajunge pentru pulverizarea în cosmos nu a unei
singure Terre, ci a mai mult de zece alde ea. Ei bine, clintirea Pământului din
ale lui o prevedea încă Arhimede, cerând un punct anume de sprijin, însă
clintirea nu e echivalentă cu pieirea planetei. Dar iată că un poet, la 1830,
se arătase de-a dreptul profet, presupunând posibilitatea „exploziei ca o
bombă” a planetei noastre. Alfred de Vygni scria în jurnalul său, în 29 august
(augustul japonez!!!) al sus-amintitului an 1830: „În ziua când oamenii nu vor
mai avea nici entuziasm, nici iubire, nici adoraţie, nici devotament, să
despicăm pământul până în miezul lui, să punem acolo cinci sute de miliarde
(cifră fantastică, nu? – L.B.) de butoaie pline cu praf de puşcă, făcându-l să
explodeze ca o bombă în mijlocul firmamentului”. Da, un procedeu destul de
primitiv, însă suficient de… apocaliptic!
19.III.1992
Pe când Matcovschii acceptă să fie membru al
CC-ului comuniştilor, iar cel mai naiv şi mai puţin înzestrat dintre Vieri, Ion,
„preluă” cârma organizaţiei de partid a celor vreo 60 de scriitori super-fideli
idealului bizar, mi i-am imaginat pe sărmanii de ei ca pe nişte mai mari peste
ruine; altfel zis, nacealnicii dărâmăturilor!
20.III.1992
Ieri, la
US , lansarea antologiei de poezie română din Basarabia,
apărut în limba turcă la Ankara. Prezent
În continuarea evenimentului – un simpozion
dedicat creaţiei lui Mihai Eminescu şi Yunius Emre. Paralele cam forţate, dar
totdeauna posibile în cazul marilor poeţi, chiar dacă îi desparte, ca
existenţă, circa 600 de ani. Evident, Emre e contemporanul poeţilor anonimi,
creaţia cărora a rămas ca folclor. Eminescu însă e prinţul elevaţiei, al
literaturii de un distinct caracter modern, filosofic. Din gândurile lui Emre:
„Dacă eşti poet, jertfeşte-te pentru toate popoarele”.
Prezent şi prefectul nu mai ştiu cărei provincii
din Turcia, membru în guvern.
US primeşte în dar o antenă parabolică, iar
oaspeţii se aleg cu câte un covoraş de pe aici. Pentru Cimpoi – o invitaţie în
Turcie, pentru luna mai.
Agapă prelungită până târziu la restaurantul
hotelului „Cosmos”. Prezenţi şi câţiva condeieri găgăuzi cu care, de altfel,
suntem în relaţii bune.
După ce închei vreun eseu tematic (reluări, geniu,
apusul personalităţilor, onorariu), precum cele din „Şlefuitorul de lentile”,
totdeauna mai rămâne material neutilizat. Cu timpul, acestui material i se vor
adăuga tot alte şi alte detalii din care, probabil, la momentul oportun, s-ar
putea naşte alte texte coerente. Precum în cazul „Manuscriselor” sau
„Scriitorilor în tinereţe”. În genere, dispun de foarte mult material în stare amorfă.
Într-un crochiu despre I. Mânăscurtă scriam despre
pasiunea acestuia de a se referi la propria persoană. Fireşte, fără însă de-al
depăşi pe Esinencu: acesta ajunge uneori pur şi simplu la o… epilepsie
„Eu”-istică.
Iar pentru a rămânea cât de cât neutru, reproduc o
apreciere din „Jurnalul” lui Alfred de Vygni (lectura mea de ultimă oră):
„Cuvântul din limbă cel mai greu de pronunţat şi de pus la locul potrivit este eu”.
Ieri, am prezentat la „LA” interviul plin de
angoasă cu Serafim Saka. Promisiune de a apărea până la 4 aprilie. La rând e
dialogul cu Arc. Suceveanu. Apoi, probabil, cel cu Aurel Rău despre dublul 9
mai al destinului lui Lucian Blaga: pe data când se naşte căzu şi ziua
înmormântării sale, cu detalii de roman poliţist elaborat de suspiciunea
comunistă, securistă românească.
Alte două dialoguri gata: cu George Ţărnea şi
Iosif C. Drăgan, ambele cu surpriza dubiului în ele: în special, persoana lui
Drăgan trezeşte diverse semne de întrebare, de la legionarism – la
colaboraţionism ceauşist, însă pe mine mă interesează cu totul şi cu totul alte
lucruri: un destin de român ce „s-a descurcat”, autoedificându-se.
Chiar dacă a fredonat şi el, niţel sau mai
multişor, la curtea ideologică, Ţărnea mi-a trezit simpatia pentru cursivitatea
gândirii sale, pentru aplecare spre filosofia existenţială ce recunoaşte de
adevăr absolut doar spiritul dumnezeiesc.
Adică, noua carte de dialoguri e pe punctul de a
se împlini. Discuţia cu A. Busuioc mi-a solicitat-o N. Popa pentru suplimentul
din aprilie al „Sfatului Ţării”
Vin la rând V. Vasilache, I. Mânăscurtă şi, ceva
mai nesiguri – S. Vangheli. M. I. Ciubotaru (Nicoreanu). Cred că mă aleg şi cu
dialogul cu M. Cimpoi.
Iar mai înainte – Andrei Pleşu, Dimitrie
Vatamaniuc, Ion Gherman – Leso Butnaru (2,5 coli!!!), integral – Aurel David,
Mircea Tomuş (e la revista „Basarabia”, pentru nr. 4 sau 5). Prin urmare, din
ele 16 titluri – 10 sunt deja gata. Pentru când? Pentru ce editură? Hârtia?
Preţul? Dezmăţul economico-bişniţăresc…
O carte de Ştefan Ciobanu (Istoria literaturii vechi) se vinde cu peste 30 de ruble. Unul din
cele 2 volume ale operei lui Mateevici va costa peste 50 de ruble. Cât va costa
volumul meu de poezie „Puntea de acces”? S-a încheiat trimestrul editorial
pentru care era planificat să pară, dar – linişte şi deplină nemişcare. Însă nu
sunt predispus să capitulez. Menirea mea e de a scrie, nu de a mă lamenta,
făcând calcule descurajatoare, profetizând apocaliptic. De datoria mea, ca şi a
altor colegi, e de a riposta, prin scris demn, crispatei mentalităţi
cripto-comuniste şi mai noii mentalităţi hrăpăreţe de un cinism calificat al
celor ce au vocaţia corupţiei economice, gen fostul ministru Iavorschi, gen
piticul şef de departament editorial etc.
21.III.1992
În grava criză economică ce deteriorează grav
bunăstarea familială, vine şi timpul re-însuşirii mitologiei nepretenţioase a
zeilor de importanţă minoră, însă blajini cu omul, ocrotindu-i acestuia căminul
pe vatra căruia pâlpâia, întru modesta lor glorie şi onoare o flăcăruie
continuă. Pentru noi această flăcăruie e a gazului ce mai vine încă – dar ar
putea să aibă şi sincope – în plitele din apartamentele strâmte şi
neconfortabile. Iar blânzii penaţi se îngrijesc, cică, de pâinea şi de sarea
noastră cele de toate zilele – să le avem: în genere, având grijă de bunăstarea
– atât cât este – a familiilor, supraveghind spaţiul casei, viaţa membrilor
familiei. Însă nu ştiu cum nu le-ar merge lor, astăzi, poza antică: sau în
poziţie de dans (ce motiv avem de a dansa?) sau cu cornul abundenţei în mână (care
corn?).
Şi totuşi, dacă admiţi cât de cât prezenţa
anticilor penaţi, viaţa devine ceva mai suportabilă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu