MIRCEA SÂNTIMBREANU ÎN DIALOG

Cu uriaşul Mircea Sântimbreanu
în piaţa centrală din Focşani, octombrie 1995

Mircea SÂNTIMBREANU (1926-1999)

                          FIREA ESTE GREU DE CORECTAT, 
                                     DAR NU IMPOSIBIL. 

                     EA TREBUIE TOTUŞI SUPRAVEGHEATĂ

Leo Butnaru: -Stimate domnule Mircea Sântimbreanu, dialogăm într-un final de săptămână, în sâmbăta de 11 octombrie, în Hotelul „Arad” de la Neptun. Această voit minuţioasă precizare îmi sugerează prima întrebare: printre preferinţele existenţiale ale domniei voastre este cumva şi vreo anumită zi a săptămânii?

Mircea Sântimbreanu: - Bănuiesc că în biografia mea am făcut şi pasiuni pentru anumite zile ale săptămânii, cum a fost, de exemplu, duminica, mai ales că într-o viaţă de rob nu există week-end. De când însă mi-am câştigat libertatea şi nu neapărat prin revoluţie, ci prin involuţie, deci la bătrâneţe, fiecare zi pentru mine este o sărbătoare. Ele, zilele, îşi pierd identitatea. Poate că nu săptămânal se înregistrează sărbătoarea; oricum, se înregistrează cel puţin o dată pe lună.

– Presupun că sentimentul de sărbătoare ţine şi de pasiunea dvs. pentru drumeţie. Sunteţi un călător neobosit, de invidiat.

– Bine, deocamdată ziua plecării de acasă este sărbătoare. Mă tem că va veni momentul când ziua întoarcerii acasă va deveni sărbătoare. Plec într-adevăr (se spune, de altfel) în mod patologic. E o formă de claustrofobie.

– Chiar aşa, o formă de claustrofobie?

– Dar nu e vorba de claustrofobia spaţiului camerei, ci a oraşului, Vreau mai mult spaţiu, cel din deltă în Maramureş, din Banat în Bucovina, pe unde mă opresc, să spunem, în condiţii eroice pentru un om ca mine, care are 60 şi 11 ani.

– Mulţi înainte! Cel puţin, până la 90 şi 11.

– Cercetăşeşti la un popă, la un învăţător, la un confrate. Deşi confraţii, am impresia, au un statut mai îngrijorător decât popii sau învăţătorii. Ei nu sunt siguri că pot oferi ospitalitate cuiva. Sunt nu ştiu cum speriaţi, săraci. Ei nu au cordonul ombilical, să spunem, pe care îl au ceilalţi. Pe urmă, s-ar putea întâmpla ca filonul – pentru că eu, după cum se ştie, am avut poziţii-cheie editoriale...

– Iertaţi-mă că vă întrerup, pentru a preciza un lucru: deci, când v-aţi referit, mai sus, la o viaţă de rob, aţi spus-o cumva metaforic sau pur şi simplu deliberat. Putea să fie rob un om cu poziţii-cheie?

– Nu, nu, viaţa de rob a fost reală.

– Pentru un scriitor care era director de editură?

– Da, pentru că el era singurul om în cadrul acelei instituţii. Eu cred că în acei ani de aşa-zis socialism clasa muncitoare s-a redus la directori. Eu aveam grija planului, grija salariilor. Eu eram zidul în care se izbeau nemulţumirile. Eu eram keeping-ul prin care îi ascundeam pe ceilalţi. Dar, sigur, treaba aceasta se făcea într-un fel de haiducie. Adică doream să fac pe Robin Hood-ul. Doream să fac, să întreprind ceva, dar nu dintr-o motivaţie politică, nu. De altfel trebuie să spun că era necesar să fii înarmat până în dinţi sub aspect ideologic, pentru ca să poţi să treci peste graniţele admise  autorii talentaţi. Eu eram un avocat al Diavolului. Ştiam foarte bine cum să apăr o carte, aşa cum un avocat îşi apără infractorii până în pânzele albe, pe dramul lor de aparenţă, nici măcar de adevăr. Şi eu atunci munceam. Aveam nişte jurnale care încă, să zic aşa, obsedează o mulţime de lume, pentru că eu notam tot ce gândeam, tot. Am cronici editoriale, un gen care nu cred că există. Citeam ca editor şi scriam cronici fără grija de a le face publice. Ştiam însă tot adevărul despre o carte. Apoi făceam contracronica, ad usum Delphini.

– Delfinii fiind cei de sus, de partid, nu?

– Sigur. Cum se putea face ceva, asta în ciuda lui D.R.Popescu, Breban, ba chiar Lăncrănjan, pentru unii scriitori comunişti care, la un moment dat, erau din ce în ce mai furioşi pe revizionismul ceauşist şi care intrau în mari dificultăţi? Stânga stângistă este şi ea o problemă de cenzură. Aşadar, eu făceam o cenzură deloc capitulardă, o maieutică spre partid şi în această idee, între noi fie vorba, găseam susţinători. Mai ales după ce Ceauşescu a desfiinţat oficial cenzura, Direcţia generală a presei şi tipăriturilor, trecând întreaga răspundere editorului. Ei bine, în acest moment îţi trebuiau nişte baroni. E drept că Popescu-Dumnezeu, tip care a devenit şi a rămas odios, a fost –  trebuie s-o mărturisesc – unul dintre cei mai receptivi la argumentele editorului. Dacă-i demonstrai că există o grijă de lectură sau un sunet fundamental, cum zicea el, de-al nostru, Popescu-Dumnezeu spunea: nu vă bateţi pe cuvinte, pe expresii, pe amănunte, nu interesează; nici un cititor nu rămâne cu asta: altceva trebuie urmărit.

Şi acest altceva putea să fie o valoare umanistă, cum este onoarea, cum este orgoliul, cum este cinstea, ambiţia de a fi bun, ambiţia de a fi drept. Găseam, găseam, fireşte...

– Popescu-odiosul spunea aşa ceva?

– Da, o spunea odiosul căruia i se  spunea Dumnezeu. El s-a desacralizat întruna şi curios e că nu iese din această groapă. El a rămas în ciuda eforturilor, pentru că este capabil să-şi vândă şi amintirile, să le dreagă... Nu mai e primit. În timp ce semizeii lui, cum ar fi Mihai Dulea sau alţii, sunt aproape deja folclorizaţi şi iertaţi. El era prea puternic. „Da”-ul şi „Nu”-ul în final erau în mâna lui.

– Ar fi fost şi talentat, cum se mai spune uneori?

– Eu cred că a beneficiat de conjunctura în care talentul gazetăresc l-a impus ca dumnezeu, cognomen exagerat, pentru că profita de monopolul inteligenţei. Când ai dreptul să fii singur inteligent, îndrăzneţ, original, să spargi limbajul de lemn, sigur că eşti Dumnezeu. Iată că acum, cu acelaşi limbaj, e de la distanţă într-un spate de pluton, pentru că inteligenţa este mult mai diversă şi, fireşte, vin valuri inteligente. Nu se poate nimic încremeni. Ei, aspectele astea de Pontifex maximus sunt ridicole, sunt infantile. Numai cine nu are simţul istoriei nu-şi dă seama că geniul este urmărit de furii, că e alungat şi, până la urmă, îşi pierde răsuflarea. Noi zicem de nouăzeciştii geniali, de douămiiştii geniali ş.a.m.d. Dar să luăm marile valori care rămân valori de prestigiu; sunt respectate, sunt respectaţi, dar nu sunt citiţi. Să fim serioşi. Sau dacă sunt, sunt prin obligaţia programelor şcolare. Nu ştiu de ce se consideră că fără Vlahuţă, Bolintineanu etc. – na, şi aici măcar nu e vorba de genii.

– Dar fără Hogaş? Întreb, gândindu-mă şi la pasiunea dvs. pentru călătorii, oarecum înrudită cu cea a autorului în cazul căruia Călinescu vorbea de o boemă turistică.

– Da, însă Hogaş avea un alt ritm al călătoriei. Evenimentul lui era unul puantilist, mărunt.

– Era un eveniment lăsat... la pas.

– La pas. Aprinderea focului, întâlnirea gazdei, o încrucişare de drumuri şi de vorbe devin eveniment. La mine lucrurile nu se întâmplă aşa. Eu fac un vagabondaj de tip flèche, de tip săgeată. Săptămâna aceasta sunt aici...

– Haideţi să precizăm: între 6-12 octombrie.

– Şi cu toată sinceritatea o spun, deşi trăim cum trăim, vedeţi că şi timpul ne ajută.

– Ce mai noroc! Unii dintre noi chiar au făcut plajă, au făcut baie în Euxina noastră relativ glacială.

– Da, timpul ne ajută şi ne dă, în fine, o porţie de unt cu miere pe care vara ne-a refuzat-o. Dar mie acest sejur la Neptun mi se pare oarecum prea lung. Până a veni aici, am fost cinci zile pe Valea Arieşului Mare, ceea ce se numeşte exact Vidra de Sus, Scărişoara, Arieşeni –  păstrăv, lipan şi o ospitalitate de moţi bogaţi, care nu mai cerşesc din poartă în poartă, ci la poarta lor se cerşeşte.

– Oricum, cred că nici acest lucru nu i-ar fi plăcut luzi Goga. Dar, din câte ştiu, pe acolo, adevăraţii gospodari au început să intre în circuitul turistic internaţional, primind în gazdă Occidentul.

– Aşa e. Apoi, democraţia nu înseamnă desfiinţarea feudalismului, ci păstrarea a ceea ce e bun şi din feudalism. Adică, dacă directorul direcţiei sanitare pe judeţ însărcinează pe directorul medicinii preventive, Sanepid-ul, „Ai grijă de Sântimbreanu”, tu nu-ţi mai faci griji în plus. Acolo sunt dispensare, hoteluri, sunt lucruri care pot fi închise şi amendate în orice clipă.

– Graţie autorităţii scriitorului Mircea Sântimbreanu...

– Nu. Graţie autorităţii medicului... Eu nu ştiu dacă nu care cumva acest gen, pe care noi îl numim corupt, nu este...

– Ceva benefic, indicat anume pentru noi?

– Este un gen balcanic de cultivare a prieteniei. Adică, eu îţi sunt prieten, dar îţi sunt şi mai bun prieten dacă nu mă costă. Sau dacă, făcându-ţi un gest de ospitalitate, cineva la rândul lui deschide un cont pentru mine. Ceva ce vine din străfunduri şi e cultivat ca într-un sol natural aici,  în Balcani.

– Vorbeaţi de jena confraţilor noştri de a primi oaspeţi. În majoritatea lor, este obligatoriu ca scriitorii să fie nişte proletari ai Parnasului?

– A, nici vorbă de Parnas! Este jenat de propria lui condiţie. Trebuie să ai o curte cu găini, cu purcel... Ăsta ar trebui să fie scriitorul, însă ăsta nu mai există. Uite, eu mă duc şi, fireşte, nu voi pierde ocazia ca la început de noiembrie să fiu la Salonul Dragosloveni, unde Vlahuţă avea vie, domnule, şi conac.

– Sper şi eu să ne reîntâlnim acolo, sus în cerdacul dintre vii.

– Păi ce e mai frumos decât să stai acolo ca scriitor? Poţi să fii chiar patriot, poţi să faci şi Românii pitoreşti, pe prispa unui cerdac, nu?

– Indiscutabil – da.

– Eu am stat ani de zile, vara, pe la Bălceşti, care a devenit conacul familiei lui Duiliu Zamfirescu, acesta având pe de o parte statutul de diplomat, pe de altă parte – de om politic, de moşier. Acolo era o mare magistrare de ospitalitate. Dar unde suntem noi acuma? Şi de aceea vă spun că un învăţător din Delta Dunării e de o mie de ori mai ofertant. Cel puţin, are barcă şi atâta autoritate, încât dacă tu nu prinzi nimic, la despărţire  să pleci cu peşte.

– Suntem la a doua întâlnire a scriitorilor de expresie română din întreaga lume. Şi iată că discuţiile, dialogurile noastre mă duc cu gândul la Goethe care, în celebrele sale convorbiri cu Eckermann,  zicea: „Vezi, cercul acesta de oameni minunaţi, cu care ai acum relaţii agreabile, e ceea ce eu numesc Patrie şi unde te întorci totdeauna cu plăcere”. Aşadar, v-aş propune să ne referim şi la acest cerc de colegi minunaţi, cu care ne-am întâlnit sau reîntâlnit aici, la Neptun.

– Dacă acceptăm, ca o prelungire a citatului, care m-a şi emoţionat, zic: da, se poate şi aşa, numai că nu mi-a trecut prin minte. A trebuit ca Goethe să-mi atragă atenţia că există şi portiţa aceasta care, la noi, este destul de mascată. Sigur că eu îmi dau destul de bine seama că aici se întâmplă sau s-ar putea întâmpla ceva care să coaguleze, să catalizeze pe scriitorii români aflaţi indiferent unde. Numai că, vedeţi, aspectele conjuncturale şi de amor propriu, de răfuială... Dar poate că şi acestea sunt proprii Patriei. Căci nu m-aş mai simţi în România, dacă nu s-ar da în Sami Damian şi Sami nu s-ar apăra ca un bursuc care în viaţa lui n-a mirosit urât. Domnule, ai fost bursuc. Miroşi, domnule, ce să-i faci! Eu nu ştiu de unde atâta hărnicie în a ne spăla de trecut. Hai, să zicem, un spaţiu de timp, cum propunea Liiceanu, de spălare a lichelelor. Tăceţi o vreme. Lăsaţi pe alţii să vină. Tăceţi. Dar nu veniţi din nou la amvon, un predicaţi tot voi. Voi, care aţi fost stanişti, acuma luaţi frăţia creştinismului şi biciul Mântuitorului? Lăsaţi-o dracului, domnilor! Ei; ăsta e un aspect care ţine şi el de caracterul naţiunii noastre. Poate că este un blestem istoric sau poate că este o necesitate istorică. Nu-mi dau seama. Dar eu sunt mult mai conservator. Eu sunt un apolitic convins. Nici nu mai e timp, ce-i drept.

– Dar, spunând că sunteţi conservator, nu comiteţi o... declaraţie politică?

– Eu sunt conservator în sensul că am rămas apolitic. Apolitic de stânga. Filosofic vorbind, eu nu pot (am şi fost profesor toată viaţa) să neg că orice se naşte cu chip de om în Ţara aceasta pretutindeni are nişte drepturi, la sănătate, la cultură, la ziua de mâine, la un acoperiş, la o perspectivă. Nu se poate altfel! Pe mine n-o să mă convingă nimeni niciodată că valoarea supremă este competenţa care atrage proprietatea ce devine intangibilă şi, probabil, se numeşte Cataramă...

– Viorel...

– Niciodată n-o să susţin aşa ceva eu, care după revoluţie nu am reuşit încă să număr, în ciuda inflaţiei, un milion în buzunarele mele. Nu am reuşit. Şi mi-au ieşit şi reeditări şi...

– Unii ar fi înclinaţi să nu vă creadă sau să creadă că exageraţi cu bună ştiinţă.

– Jur că aşa este. Niciodată în acelaşi timp. N-am reuşit să capitalizez nimic, să-mi curgă dobânzi, pe un cont undeva. Cataramă are mii de miliarde. Eu ştiu că, aritmetic, putem înmulţi competenţa. Dar ar fi monstruos, pentru că ar ajunge competenţa omului până la Dumnezeu! Dar nu se poate. Şi atunci trebuie asigurate forme de decenţă socială. Pe mine mă deranjează foarte mult că scăpăm uriaşe probleme sociale care vor deveni şi mai teribile, mâine. Ca exemplu, degradarea, vulgarizarea culturală a tineretului nostru. Asta trebuie să ne dea de gândit. Iar zilele trecute am văzut manifestările copiilor noştri din clasa a douăsprezecea împotriva noului bacalaureat. Le-am auzit liderii. Pentru că erau zile călduroase, ei, băieţii, se dezbrăcaseră până la brâu şi se vopsiseră ca pieile roşii, cu semne pe faţă. Ceea ce nu m-a mirat. Este o formă care poate porni din sugestiile filmelor ş.a.m.d. Dar le-am auzit discursurile la tratative. La-men-ta-bil! Adică, am văzut nişte mici pitecantropi care se apără de cultură, care îşi apără grota, care nu vor să iasă de acolo.

– Sună foarte dramatic aceste reflecţii ale unui prozator care a scris atât de mult pentru copii şi adolescenţi.

– Într-adevăr, am scris foarte mult, am tipărit în tiraje uriaşe. De altminteri, anume aşa trebuie tipărit pentru copii. Ei se împrospătează an de an. Sunt contingente uriaşe de cititori care vin. Pentru ei noţiunile de original şi reeditat nu există. Există, e adevărat, şi aici o mare, o mare, producţie de gunoi. Dar există şi capodopere. Nu făcute în mod conştient de scriitori, ci alese în mod inconştient de cititori. Cititorii-copii au expropriat de-a lungul zecilor şi poate sutelor de ani opera lor. Ei au expropriat pe Homer şi au făcut mitologia literaturii pentru copii. Ei l-au expropriat pe Cervantes de Don Quijote. Hai să ne amintim de Gavroche-ul Mizerabililor sau de Dumas-ul în întregime, sau de Mark Twain care în viaţa lui n-a vrut să scrie decât Prinţ şi cerşetor, poate, dar a fost expropriat şi de Huckleberry Finn. Dar, atâţia alţii... Ăştia sunt mari scriitori şi nu a încetat firul lor. Foarte ciudat este că noi nu-i mai ştim. Uite, eu, care am fost ani, decenii secretarul secţiei de literatură pentru copii şi directorul Editurii Albatros, editură de tineret, şi autor de literatură pentru copii, să mă puneţi la tortură – nu vă pot spune numele unui mare confrate de literatură pentru copii din Bulgaria. Sau din Polonia. O vreme ştiam câţiva, la ruşi, care nu erau răi, Gaidar, Kataev, Marşak, Nosov... Şi, sincer vorbind, se poate învăţa din orice condei, dacă tot spunem că nu mai avem prejudecăţi.

– Chiar să nu mai avem prejudecăţi?

– Mă tem totuşi că le avem şi le schimbăm doar semnele.

– Aţi fi de părerea că astăzi copiii nu mai citesc, ca pe timpuri?

– Păi, eu umblu foarte mult şi îi găsesc pe unde umblu. Ei îşi pasc vitele, să zicem, pe Valea Crişului Alb, pe Valea Cernei, pe Valea Lăpuşului şi eu stau cu ei de vorbă. Mă gândesc, de la distanţă, zicându-mi: „În trăistuţa aia a lui trebuie să fie şi o carte”. Domnule, nu e! Nu e decât mămăliga şi ceapa. Şi îl întreb: „Tu ai citit ceva în vara asta?”. Şi el, cel mai adesea din pudoare, spune că da, a citit, dar nu poate să spună nici titlul cărţii, iar dacă forţezi lucrurile, afli că a citit zece pagini. Cu alte cuvinte, eu ştiu că efortul comportă cu sine aşa-zisul punct mort. Nu poţi să faci o alergare de fond şi să scapi de aşa-zisul punct mort, când îţi vine să abandonezi cursa, pentru că nu mai are celula oxigen şi te doare mintea. Şi tu opreşti, abandonezi. Domnule, dar punctul mort nu e la început. Or, punctul mort la aceşti copii, din lipsa de exerciţiu la carte, e după zece pagini. Zece pagini! O uriaşă hemoragie de timp are loc în singura perioadă în care cineva poate să-şi edifice cultura, copilăria, adolescenţa, tinereţea. Unor astfel de copii le spun adesea: „Mă, în vacanţa mare voi puteţi învăţa o limbă străină. Dacă nu ai punctul mort după cinci minute”. Or, efortul acesta trebuie educat. Prin exerciţiu. Cine i le recomandă măcar? Nimeni. Fiindcă întregul exerciţiu social este week-end, pentru zile mai puţine de lucru şi aşa mai departe – este televizorul, este discoteca, este computerul, dar nu un computer de ăsta, inteligent care, până la urmă, îţi dă satisfacţii, ci unul cu jocuri penibile. Apoi, este gaşca, purtătoare de cele mai triviale atitudini valorice şi comportamente. Din păcate, familia nu mai are nici autoritatea, nici timpul, nici ascendenţa respectivă. Când familia nu prea are ce să pună pe masă, nu prea are autoritatea să ceară.

– Nici familia, nici şcoala.

– În ce priveşte şcoala, ea demult a făcut un pas înapoi, un pas de laşitate. Şcoala permite orice. Este atât de permisivă, încât încetează să mai fie un focar educativ. Ea permite fumatul, fardatul, aiureala; nu mai spun – înjurăturile. Ea nu mai are nici o reacţie adecvată la anomaliile de comportament ale elevilor.

– Şi, profesorii?

– Au impresia, probabil, că bătălia este pierdută. Că inamicul a pătruns prea departe în acest teritoriu.

– Domnule Mircea Sântimbreanu, vă mai aduceţi aminte legenda sau poate mitul cum aţi devenit scriitor pentru copii? Ar fi vorba de o opţiune mai specială, oarecum mai misterioasă, ca să zic aşa, decât în cazul altor pledoarii literare?

– Ei bine, am devenit scriitor pentru copii de pe când eram profesor, pentru că ascultam emisiuni radio infecte. Cum le zicem noi, guşate. Nici măcar realitatea, aşa cum era, nu se cunoştea. Se fabrica însăşi realitatea. E vorba de anii cincizeci şi unu... Vai de capul lor. Eu eram profesor foarte sărac şi, printr-o pilă, am ajuns la Octav Pancu-Iaşi care, deşi mai tânăr ca mine, era directorul emisiunilor pentru copii. Este unul din noroacele vieţii mele, pentru că norocul nu este loz în plic, să-l poţi trage în fiecare zi. El vine de câteva ori, Una din căile lui este profesia sau descoperirea unei vocaţii, pe care eu o ignoram cu desăvârşire.

– Aşadar, norocul nu trebuie doar aşteptat, ci trebuie întâmpinat?

– În fine, sigur că da. Se spune că fortuna adjuvat audaces, norocul ajută pe îndrăzneţ. Trebuie să îndrăzneşti. Totdeauna te desparte un milimetru de noroc. În ceea ce mă priveşte, audienţa lui Pancu-Iaşi a fost decisivă. El mi-a cerut nişte povestiri şcolare, din viaţa copiilor. Eu am dat, el a fost mulţumit. A zis că în fiecare povestire am câte patru povestiri. În fine, mi-a dat nişte indicaţii.

Aşadar, aveam audienţă fixată la unu, dar, ca fiece profesor, m-am prezentat cu cinci minute mai înainte, pe urmă se schimbau secretarele şi una dintre ele îi spunea celeilalte că vine un profesoraş la tovarăşul Pancu-Iaşi şi spune-i că e foarte ocupat, că nu primeşte. Eu m-am ridicat din fotoliu, la cei 204 centimetri înălţime ai mei, şi zic: „Eu sunt profesoraşul”. Sigur că a fost un moment penibil, apoi mi-au devenit favorabile, fetele de atunci. Au devenit prietenele mele. Am ajuns la Pancu-Iaşi care s-a amuzat de cele ce puteau să se întâmple. Dar să ştiţi că, dacă nu eram acolo, rămâneam fără Pancu, iar la orgoliul meu...

– Deci fortuna depindea de o secretară, două?

– La orgoliul meu, eu pe acolo nu mai călcam. Să ştiţi că unul dintre cei mai mari autori de divorţuri şi chiar de divorţuri de cariere este orgoliul. Cineva te-a călcat pe bătătură, şi ai rupt-o cu el! Poate că acela îţi era foarte util cândva. Ceea ce e şi mai rău, decât dacă îţi rămânea indiferent.

Mai apoi, din acele scheciuri radiofonice care totdeauna numai pe humor au mers...

– Exclusiv pe humor?

– Uneori, şi pe o anumită tandreţe, lacrimă, aşa. Dar mai ales pe zâmbet. Aşadar, din acele texte am făcut schiţe, învăţând să le pun carnea. Dar nu invers. N-am făcut niciodată schiţe şi-apoi material radiofonic, care este ăla, scheletic –  voce unu, voce doi, voce groasă, voce subţire, eu ştiu – scârţâit, tuse, tropăit ... Dar după aia trebuie să individualizezi, să renunţi la crainic sau să devii tu un crainic povestitor. Este o altă fază pe care, ca să zic aşa, poţi s-o descoperi cu uşurinţă. Consider că un scriitor care se ignoră este deja format prin lectura unor mari scriitori. Întâmplarea a făcut că în liceul meu din Munţii Apuseni, de la Brad, să fi citit, într-adevăr, tot Sadoveanu, tot Cezar Petrescu sau tot Mark Twain, pe care-l găseam, şi pe atâţia şi atâţia alţii – aventură, teatru, umor, de toate. Or, fără să-mi dau seama, prinsesem un anumit gust, poate chiar în exces, pentru că, într-un fel sau altul, eu sunt un scriitor cult, ca să zic aşa, uşor artificial. Cel puţin în comentariul meu...

– Mircea Sântimbreanu este prozatorul de o subtilitate stilistică... palpabilă.

– Deci, n-a fost prea greu să-mi joc şi acest rol. Talent înnăscut există, dar nu la toţi. Însă mai depinde cât ai citit şi cât ai muncit, cât ai exersat. Ei bine, ceea ce mi-a dispărut şi dovedeşte că nu eram un scriitor înnăscut este voinţa de a persevera. Eu n-am avut niciodată tenacitate. Dacă succesul, realizarea povestirii n-au venit în 24 de ore, am spus că nu e bună, nu e bun subiectul, şi am lăsat-o. Sunt, cred, un risipitor nemaipomenit. Am caietele. Pentru că o anumită părere de rău şi mustrări de conştiinţă îmi rămâneau. Şi-atunci, în continuare, vânam subiecte. Dar aveam unde...

– Sigur, că doar eraţi profesor.

– Dar nu numai că vânam, ci şi provocam subiecte. Făceam psihograme acolo.

– Pe care le şi verificaţi ad-hoc.

– Eu niciodată n-am urmat orbeşte indicaţiile manualelor. Făceam o pedagogie fraternă, de frate mai mare, foarte liber, cu mari succese. Cu strădanie infinită am salvat definitiv – nu numai că era teză de partid – ideea că nu există copii cretini, ci numai profesori foarte slabi. Dar pentru aceasta trebuie să faci apostolat. Şi nu poţi să ceri apostolat la leafa care se dă. Şi nu poţi să ceri apostolat oricui. Sunt oameni care nu au fibră de apostol, care sunt nişte funcţionari ai catedrei. Dar eu am spus: nu se poate, aici este o inhibiţie interioară a copilului, pentru el limbajul didactic este inaccesibil; el a realizat surditate faţă de acest limbaj, în consecinţă mutism. Ce ştie copilul când eu îi spun că în secolul XIV se face mişcarea de centralizare de către monarhia absolută? Fiecare cuvânt nu-i decât o măciucă în cap. După trei fraze de astea copilul este la podea.

– Knock-out între nici pe departe egali.

– Şi-atunci pot să-i dau şi doi şi trei şi patru cu conştiinţa împăcată. Pot să cer: vino cu maica, vino cu tatăl la şcoală, şi ştiu eu ce urmează.

– Inhibiţia se adânceşte, distanţa creşte.

– Fireşte. Însă atitudinea mea era: nu-i nimic, nici o problemă. Mă întrebau colegii: mata nu dai note? Nu dădeam note luni de zile. Nu avem note, le răspundeam. Ei, dar nu, nu-i regulamentar! Bine, zic. Regulamentul mă obligă să dau note de la 1 la 10. Dar elevul respectiv e sub 1. Deci, nu am notă regulamentară. Repetam. Nu mă supăram. Îi mângâiam. Îi păsuiam. Găseam rezolvarea prin anecdote, voie bună. Asta m-a ajutat foarte mult, pentru că încercând comunicarea pe buză pe prăpastie şi chiar în prăpastie, în continuare,  cu zâmbetul pe buze, cu peripeţii, cu băsniri, mi-am descoperit posibilităţile multiple în estetica literaturii pentru copii. Şi, în felul acesta, după câteva luni – vă jur – copilului i se deschidea mintea şi el comunica de la egal la egal. Mă auzea, ba avea şi replici de humor. Mă întâlnesc şi acum cu oameni pe care nu-i cunosc – sunt chei sau sunt burtoşi, au patruzeci şi ceva de ani, – care îmi spun: „Să trăiţi, domn’profesor! Vă mai amintiţi ce lecţii făceaţi?!” Dar nici nu erau lecţii, erau altceva.

– Probabil, acest altceva astăzi nu se caută, nu se face.

– Sau, dacă vreţi, se face într-o devălmăşie. Eu nu-mi pierdeam niciodată autoritatea. Le am şi eu pe ale mele. Spre exemplu, nu suport să se ascută creionul. Şi elevii mei ştiau asta. Şi, în timp ce vorbeam, deodată îl auzea, pe unul în fundul clasei – crh! crh! crh! Eu îngheţam, clasa îngheţa. Numai că inconştientul continua să lucreze. Când mă apropiam de el şi realiza acest moment – pe onoarea mea, domnule, – nu-l pedepseam, dar ştia că m-a supărat foarte, foarte rău. Ei, această autoritate trebui păstrată. Nu poţi să te tragi de curea şi de şireturi cu elevii. De obicei, se face printr-o anumită pondere culturală. Copilul să ştie că tu ştii foarte mult, că poţi foarte mult şi că eşti prietenul lui. Eu chiar aveam o categorie, pe cei mai năpăstuiţi dintre ei, pe care-i declaram prieteni. Prietenii mei. Şi, scoţând elevii la lecţie, băgam şi câte un prieten de-al meu, care răspundea şi el o întrebare, două. Eu îi dădeam 8 sau 9. În timp ce unuia care nu-mi era „prieten” şi care răspundea la şapte, la opt întrebări îi dădeam 6. Ăla plângea. „Da, dar el e prietenul meu, spuneam. Mă copii, aşa e şi în viaţă, mă”.

– Ziceaţi, dându-le, de fapt, chiar o lecţie de viaţă. Din clipa aceea aveaţi, cred, mai mulţi prieteni.

– Aşa e. Pe mine asta mă îngrijorează în mod deosebit. Pentru că un om tânăr care, la paisprezece ani, a ajuns deja la o mică bibliotecă, citeşte. Uneori, se întâmplă să citească nu tocmai ceea ce trebuie pentru vârsta lui, dar un copil prins de lectură este salvat!

– Domnule profesor Sântimbreanu, aţi vorbit despre impactul unei adevărate personalităţi asupra unor personalităţi în devenire. Dar pentru dumneavoastră care a fost personalitatea pe care aţi întâlnit-o şi care v-a impresionat în mod deosebit?

– Au existat trei întâlniri. În Munţii Apuseni, noi vedeam puţini scriitori. Dar veneau. A fost o întâlnire cu Liviu Rebreanu, o întâlnire cu Octavian Goga şi cea mai fabuloasă – posibil să nu credeţi – cu Ion Minulescu. De la sobrietatea academică a lui Rebreanu, de la profetismul lui  Goga, care venise într-un fel de semicampanie electorală, la acest om inepuizabil, poetul Ion Minulescu...

– Din câte am citit, cam cabotin în ale lui.

– Cabotin care juca totul, care era o orchestră. Asta a fost pentru noi ceva în alt gen. Am mai văzut ceva asemănător, dar eram deja student: l-am văzut pe Ionel Teodoreanu, pledând, la bară, în Bucureşti.

– Eraţi student la drept.

 – La drept. Teodoreanu era o cascadă cu curcubeie. Pe mine asta m-a fascinat. Eu aş spune că geaba sunt mari filosofi, păstoşi... Nu pot, domnule, nu pot eu să ar în terenul ăla.

– Vă deconspiraţi, adică, anumite nuanţe de caracter.

– Sigur, la natura mea ceva mai frivolă îmi trebuie mai multă frivolitate. Ceea ce nu înseamnă că nu sunt permisiv pentru lacrimă, pentru duioşie. Ba chiar sunt inadmisibil de slab, uneori.

– Când anume?

– Din păcate, mai mult la filme, pentru că în viaţă sunt parcă prea dur.

– Pentru că şi domnia sa viaţa e dură.

– E. Şi eu sunt. Dar pe întuneric, sub pleoapa mea, curge o lacrimă. Deci, nu sunt excesiv de dur.

– Nu, nu sunteţi. Dar să trecem de la  personalităţi – la cărţi. Care din acestea v-au marcat în mod special?

– În ceea ce priveşte cărţile, trebuie să vă spun că în 1941 (eram elev în clasa a şasea) a apărut Istoria literaturii a lui Călinescu. La liceul nostru din Brad, liceu ortodox român aflat sub epitropia Mitropoliei din Sibiu, cărţile veneau la zi, în biblioteci. Ei bine, această carte totdeauna mi-a dat senzaţia de literatură şi de literaturi. De, eu vedeam literatura stând, cerându-şi teritoriu într-o carte. Abia acuma mi-am dat seama de altceva. Pe lângă asta, am descoperit un limbaj care m-a marcat multă vreme. Adică, o anumită preţiozitate; calofonia pe care ţi-o dă limbajul ăsta şi care, precum vedeţi, a devenit boală naţională.

– Inclusiv, limbajul literar al domnului Mircea Sântimbreanu?

– O vreme, da. Pe urmă s-a infestat cu alte categorii, căci am făcut dreptul. Dar Călinescu a jucat un rol extraordinar, până la urmă autoritatea lui mi-a determinat multe din cursuri. Ca unul din scriitorii care a corespuns perfect şi din toate punctele de vedere structurii mele a fost Anatole France. Iar mai târziu, nu ştiu dacă spre ruşinea mea, am fost profund impresionat, cu efecte, de Manifestul Partidului Comunist. La descoperire. Acest tip de retorică, acest stil de argumentare m-a pătruns. Nu a fost o lectură cum aş fi citit un articol de nu ştiu ce gazetar talentat. Asta înainte de devenire. Pentru că eu am devenit membru de partid foarte târziu, în 1969, la patruzeci şi ceva de ani. Nici nu puteam altfel, din motive de origine socială, biografia părinţilor mei etc.

Apoi, în altă ordine, tot literară, trebuie să spun că m-a interesat în mod special Marcel Proust, cu „În căutarea timpului pierdut” în traducerea lui Radu Cioculescu. Ei, bine, a fost prima dată când mi-am dat seama că evenimentele nu au numai contur exterior, că chiar şi o mişcare sufletească poate să devină eveniment. Şi răscruce pentru destinul unui om. Micile mişcări ale sufletului, ale gândului, ale comunicării. Anterior, luam literatura ca pe un vehicul: cu cât mai multă viteză, cu atât mai bine. Pe când derularea asta foarte lentă descoperă la rândul ei o fineţe nebănuită până atunci...

– O descoperire care poate părea chiar o... închidere.

– Exact. Deci, vă daţi seama, eram un cititor cu o viteză mare. Eu cred că, ulterior, în editură, se speriau subalternii mei. Citeam tot ce s-a publicat la Albatros şi tot ce s-a respins.

– Din considerente de vigilenţă?

– N-aş zice. Ci pentru că mi-am dat seama că într-o editură sunt atâtea edituri, câţi redactori sunt. Nu din cauza gusturilor, ci din cauza sacoşelor. Şi-atuncea ziceam: lasă, domnule, sacoşa la mine. Trebuia citit, motivat de ce-l publicăm. Aveam şi am acele carnete despre care sunt întrebat de ce nu le public.

– Într-adevăr, de ce nu le scoateţi la lumină?

– De ce? Pentru că eu însumi nu am puterea să mă mai uit în ele. Se pare, cine ştie ce zădărnicie... Dar prea m-aş da în primire... Pentru că eu, întâi, citeam cu ochii de partid, fiindcă  la partid trebuia să răspund. Or, a publica acum o cronică de partid, ideologică, este ca şi cum te-ai pune singur la zid şi ţi-ai ordona: Foc!

– Ei bine, deja acesta n-ar mai fi Anatole France, ci un alt francez, henri Barbusse care, din câte îmi amintesc (pe timpuri, trecuse şi pe la Chişinău) n-a prea fost cavaler cu românii...

– Şi acesta n-a fost un autor preferat de mine.

– De la Foc să trecem la... Fo. Adică, la Dario Fo, italianul care, ieri sau alaltăieri, a fost anunţat drept laureat al Premiului Nobel. În genere, ce sentiment încercaţi când aflaţi despre un nou laureat al acestei distincţii?

– Ca în cazul aproape tuturor scriitorilor contemporani lui, încerc o uriaşă stupefacţie. Întâmplarea face ca acest Dario Fo să fi fost foarte jucat. Când îl vezi, ţi se pare că e un spectacol fabulos. Este cel mai mare saltimbanc de geniu. Este inepuizabil. Are un farmec, o carismă irezistibilă pentru toţi cei din jurul său. E un vrăjitor. Şi, dacă premiem şi un vrăjitor, cu atât mai bine. Atâtea uscături, până în ultima vreme... Domnule, nu ştiu, n-am auzit, nici întâmplarea n-a făcut... Măcar să fi avut aşa, un accident amoros, de maşină, ca lady Di, să fi auzit ceva odată. Absolut nimic. Am tot timpul impresia că sunt nişte premii de consolare.

 – Şi, de consolare, nu atât pentru un anume scriitor, ci pentru o ţară, pentru o rasă, africană, să zicem.

– Ceva în felul ăsta. Dar de data aceasta m-am bucurat că un om mai spumos, mai cu sevă, mai vital, cum e bătrânul Fo, a fost distins. Am impresia că el nici nu poate trăi în afara spectacolului. Tot ce atinge devine spectacol.

– Cuiva, inclusiv celui care vă pune acum întrebări, ar putea să i se pară că sunteţi totuşi prea generos cu un mai mult altcineva, decât un scriitor, care mi se pare a fi domnul Fo...

– Asta ştiu, asta spun, pentru vă am văzut emisiuni cu el acum, la televiziune, şi mi-am zis că merită. Un circar, la urma urmelor, nu? La graniţa dintre literatură şi circ.

– Să zicem că în cazul lui Dario Fo Academia suedeză a mai dat o lovitură de circ. Numai că eu, distinse domnule Sântimbreanu, aş vrea să vă întreb dacă dvs. aţi avut ceea ce s-ar putea numi lovitură sau lovituri de destin. Adică, ceva neaşteptat, dramatic şi aproape misterios.

– O, da, sigur! Vreau să vă spun că eu trebuia să fi murit demult. În 1945, lăsând de-o parte războiul, deci după încheierea păcii, din dragostea mea uriaşă pentru mare, primul drum pe care l-am făcut la închiderea facultăţii a fost la mare, în localitatea 2 Mai. Ajungând la gazda care avea un copil corigent şi pe care trebuia să-l meditez, în schimb ei să-mi dea masă, casă, mi-am lăsat bagajele şi am alergat spre mare. Spre apus. Am intrat în mare, m-am zbenguit gol-goluţ, hainele lăsându-mi-le pe ţărm. Iar când am ieşit, am dat cu ochii de o tăbliţă. „Atenţie, teren minat! Pericol de moarte!”. Şi... am rămas într-un picior. Nu mai ştiam ce să fac. Dar seara venea, soarele apunea. Schimbam piciorul, ca să rezist oboselii. La un moment dat am văzut, pardon, o balegă uscată. Măi, zic, dacă a trecut o vacă, totuşi sub balega aia nu e nimic. Şi m-am aşezat, zgribulit şi ud, şi tremurând, şi am stat toată noaptea pe acel loc însemnat de un animal. Popa, căci el era gazda mea, văzând că am venit, că am bagaj, m-a reperat, dar nu a venit nimeni până a doua zi, când au sosit ostaşii-pionieri şi au tăiat o cărare. Au scos sute de mine, ca nişte farfurii. Le-au băgat într-o căpiţă, pe mine m-au extras de acolo, iar mai târziu au împuşcat acele mine. Ore în şir Marea Neagră a hăulit de detunăturile sutelor de mine, care erau numai până la mine. Ei, gândiţi-vă că eu am trecut în goană printre ele şi că am ieşit în goană din mare...

– Tocmai aici ar fi doza de mister, de care vorbeam în întrebare.

– Dar să vă mai spun una. În 1958...

– Îmi dau seama că orice jalonare de atare speţă a destinului nu se poate uita...

– Aşadar, în 1958 eram tot la mare. Eu sunt un tip mai pofticios... Atunci mi-am dat curs instinctelor. Acoperit de un anumit humor, de un anumit flegmatism. Dar ştiam că, dacă îmi place vreo surată de-a Evei, trebuia să ştiu şi cât este ea de bună. Şi am găsit una muşcând dintr-un măr. Acesta s-a potrivit ca pretext de a vorbi despre ispită, etc. Pe scurt, în aceeaşi seară eram la Constanţa la acea tânără şi frumoasă doamnă, şi pofticioasă, care mi-a spus la un moment dat: „Se face ziuă, ar fi bine să pleci. Vine soţul”. „De acord”, am spus. Şi am plecat. Am deschis uşa la lift. Stătea la etajul patru. Şi liftul era la parter. Era defect. Am căzut în gura de lift, zburând de la etajul patru până la lift. Acum, cel care vă vorbeşte, uitaţi-vă cum arată.

– Om în toată firea şi în toate ale lui.

– Da, fără cocoaşă, fără proteze, fără... Cum am căzut? Aveam, cred că printre primii, adidaşi. Pe capacul liftului sunt zeci de scripete, de plăci de oţel, de cutare şi cutare. Eu am căzut fără să ating nici cea mai mică bucată de fier şi am fost amortizat de placaj, care m-a înghiţit până la brâu. Cu chiu cu vai, pe parcurs m-am prins cât am putut de grilaj, de funiile care erau – vai de capul meu! – pline de ulei şi care mi-au luat piele de pe mâini. Bun. Vreau să spun că am ieşit de acolo prin forţe proprii. Au rămas numai bascheţii. Am sărit grilajul. Deja eram plin de sânge, pentru că coastele mi se rupseseră, aşchii din coaste intraseră în plămâni ... dar, eram perfect conştient. M-am aşezat undeva. Cineva, mă rog, o patrulă, a crezut că am avut accident de maşină, m-a dus la spital. Abia după aia am realizat o stare de şoc. Peste câteva zile, mi-am zis: eu trebuia să fiu mort, peste mine trebuia să crească iarbă. Era parastasul de şapte zile acum. Şi mă gândeam (pentru că mai înainte vorbeam de Proust) că „O dragoste a lui Swann” se încheie aşa; şi când te gândeşti că aş fi putut să pierd totul, chiar şi viaţa, pentru o femeie care nici măcar nu era genul meu. Măcar nici numele nu i-l ştiu. Realmente. Zic, uite, domnule, ţi se întâmplă ce ţi se potriveşte. Destinul este, de fapt, firea ta. Fratelui meu, care n-a agăţat în viaţa lui o doamnă, nu i se întâmpla asta. După cum şi ce mi s-a întâmplat la mare nu se întâmplă orişicui. Ul altul în locul meu ar fi studiat terenul, aştepta să se demineze. Însă aceste impulsuri, care sunt sarea vieţii şi îţi aduc şi multe satisfacţii, ce-i drept, îţi sunt intrinseci ţie, ca fire, ca risc.

– Aţi aşternut cumva aceste întâmplări pe hârtie, în vreo proză, în nişte memorii?

– Nu, n-am pus nimic pe hârtie. Absolut nimic. Poate, mă rog, vorbindu-le elevilor de primejdiile care vin din fire... Firea este greu de corectat, dar nu imposibil. Ea trebuie totuşi supravegheată.

– Pentru a-şi menţine libertatea conştiinţei, un scriitor trebuie să aibă un stoicism al refuzului sau o abilitate a compromisurilor?

– Eu unul am practicat metoda numărul doi. Adică am făcut mult bine, făcând răul cel mai mic cu putinţă, pe care îl numesc compromis. Eu am avut, fireşte, o anumită influenţă în lumea editorială, am  scos din ghearele cenzurii şi din noaptea tăcerii cărţi foarte importante ale literaturii noastre. fiind simpatic şi călăilor. Nu am trântit uşi, nu am rupt punţi, dar, în realitate, eu ţeseam punţi, ceva pentru confraţi. Şi aş spune, nu din cine ştie ce motive. Poate mai mult aşa, dintr-un orgoliu de atlet. Acolo, unde alţii doborâseră ştacheta, eu treceam cu cartea, şi cartea apărea.

– Cred că anume din acest considerent astăzi nu prea sunteţi contestat, certat, blamat.

– Nu, nu ...

– Sau există şi cazuri contrare?

– Există scriitori, cei mai infami şi astăzi, care n-au fost tipăriţi nici atunci, nici acum. Ei ţin numai minte că atunci. Pentru că literatura nu este tot ce se scrie. Eu nu vreau să dau nume, dar sunt scriitori zidiţi în ură, zidiţi în neputinţă şi într-un sentiment de revanşă. Sigur că unul alde ăştia te arde. Mai zice. Însă, trebuie să vă spun că Eugen Uricaru a avut o carte, Despre purpură, senzaţională. Dar nu putea s-o tipărească. Eu am găsit energia de a-i face o apărare, ştiind că sunt cititorul ultim înainte de apariţie şi că Dumitru Popescu-Dumnezeu va avea în mână cartea gata tipărită când, evident, va avea şi cartea mea de muncă în mână. Dar eu aveam apărarea acestei cărţi în orice clipă, pe dinafară.

– Acum doi ani, într-un dialog, mi-a povestit şi Eugen Uricaru câte ceva din istoria manuscrisului său care, până la urmă, a ajuns carte. Vorbea cu tot respectul despre dvs.

– Într-adevăr, cartea a fost editată. Iar când a apărut Urcarea muntelui de Ileana Mălăncioiu, am fost chemat la... – nu mai era Popescu-Dumnezeu, ci un altul, care a murit între timp, chiar la timp a murit, Petre Enache, secretar al CC. Răspundea de cultură. El pusese capul în  birou şi dădea cu pumnul în masă, strigând: „Nu citiţi nimic! N-ai citit nimic!”. Eu îi spun că totul am citit. „Nu se poate! Dacă aţi fi citit această carte, nu apărea!”

– Dar credeţi că el citise cartea Ilenei Mălăncioiu?

– Ei, lui i se spusese. Noi ştiam ceva, ceva în mod absolut. Că, de fapt, cenzura supremă o exercitau două persoane.

– Cei doi, el şi ea?

– Da. Însă care nu citeau nimic, decât cu literă mare. Or, eu nu tipăream cu literă mare. Tipăream cu literă normală. Şi mai  exista ceva, o cenzură şi mai periculoasă. Pe mine m-a îngrozit tot timpul faptul că Monica Lovinescu şi cu Virgil Ieruncă făceau cronici la obiect şi spuneau despre cartea Ilenei Mălăncioiu cât este ea de anticomunistă. Doamne, şi venea securistul editurilor şi-ţi spunea exact ceea ce auzise la Europa Liberă. Eu zic, însă: tovarăşe, dumneavoastră vă luaţi după duşmani şi nu ne credeţi pe noi? N-aţi învăţat nimic din Istoria Partidului Comunist, că anume duşmanii încearcă să ne distrugă pe noi, comuniştii. Aşadar, nu era uşor, de aceea trebuia să fiu foarte, foarte pregătit.

Alte cărţi importante, ca „F”-ul lui D.R. Popescu, care n-a putut să fie publicată ani de zile. A apărut totuşi. După aia i-am dar drumul la Vânătoarea regală. Pentru că, vă spun, trebuie rupt sau înnodat odată. Poţi să aştepţi tot timpul ca un cerşetor pomana cuiva. Domnule, cineva te-a înnodat, te-a pus pe picioare şi – mergi mai departe. Breban a avut foarte mari probleme cu Îngerul de ghips. El a fost deznodat de mine ca, pe urmă, prin diverse interviuri, să spună: „Domnilor, nici până azi nu pot să-mi explic cum am reuşit să-i păcălesc”. Domnule Breban, i-am zis, n-ai păcălit pe nimeni. Ştiu eu ce ştiu ...

– Eu cred că sunteţi sau aţi putea fi un critic subtil, abil, inventiv etc.

– Fără nici o îndoială. Aş fi putut face critică. Sigur că nu mi-am forjat, la o anumită şcoală, limbajul critic şi, în general, pentru mine fiecare carte nouă, atunci când îmi expun punctul de vedere, începe printr-un moment de repetenţie. Neavând instrumentele, eu mi le făuresc de fiecare dată. Nu le am. Eu admir criticul care e în priză, care e pe lungimea de undă critică. Eu nu sunt. Nici până acum nu ştiu cum se abordează: întâi, trebuie povestit subiectul sau nu trebuie? Însă e un simţ critic, fireşte, bănuiesc înnăscut, care pe mine însumi mă ajută. Eu fac foarte mult travaliu când scriu. A doua lectură însă este decisivă, deoarece văd toate cocoaşele, toate denivelările, laxităţile, graba. Astfel le simt şi la alţii. Apoi, în ultima vreme însă, văd că sunt în recul. Poate e firesc, nefiind un critic. Deci, neavând interes profesionist pentru lectură, e un recul al interesului meu pentru ficţiune. Am intrat puternic în zonele biografismului, jurnalelor, documentelor, istoriei care începe să-mi spună mai multe, mai repede şi mai clar. Nici nu mai am răbdare. Zic: vasăzică, îmi dau seama că la pagina zece o iubeşte, la pagina cutare i-a strâns mâna, la pagina 200 o posedă şi la pagina 250 se sinucide. Astfel că eu merg direct la pagina 250.

– Din câte v-aţi dorit, cât aţi citit, cât citiţi?

– Nu mai fac asemenea bilanţuri, având impresia că rămân dator uriaşei literaturi... Eu nu mai citesc acuma, să zicem, pe – nu mai dau nume, – pe rahaţi. Chiar dacă îmi acordă prietenie şi interes, eu îmi spun mie însumi: încă nu l-am citit integral pe Dostoievski.

– Ca să nu mai spunem de a-l fi recitit.

– Cum să nu? Marea mea uimire este însă că mai toţi criticii fac din când în când, în textul lor, această remarcă: recitindu-l. Chiar l-ai recitit, domnule?

Vreau să spun că literatura germană, de după război, nouă, este formidabilă. Are mari personalităţi. Câte o carte am citit din Günter Grass, câte una din altcineva... Cât trebuie să citeşti? Enorm. Mai mult decât atât. Sigur că literatura sud-americană a trebuit la un moment dat să o citim, pentru că a avut un impact senzaţional aici. Şi să nu ne dăm noi prea mari, fiindcă venim de pe craca ei. Fireşte, am citit şi Marquez şi Llosa şi Sabato... Dar câte o carte-două. Te duci la fişier la bibliotecă şi simţi că te apucă ameţeala.

Nu cred că e cazul să regreţi ceva. Se spune în popor aşa: două în lume nu se poate – să scape omul de moarte şi să le f... pe toate.

– Mergem pe text semideschis, cu trei puncte?

– Mergem.

– Şi dacă tot aţi pomenit de măria-sa moartea, mă interesez dacă aţi avut momente în care v-aţi gândit la dramatica inutilitate a oricărui efort în destin, în literatură, în lume?

– La zădărnicie, da, m-am gândit. Iată, din ce în ce mai mult. Pentru că demobilizarea, trecerea la vatră, lăsarea armelor în ungher mi se pare obligatorie. Adică, bunătatea naturii ne anesteziază, ne dă sentimentul zădărniciei, ne obişnuieşte cu abandonul, cu dispariţia. Sigur că sentimentul ecleziastic al zădărniciei eu îl am mai acut. Dar am humor şi de aceea mă salvez. Păi, domnule Leo, ce sunt consfătuirile la care am fost invitat? Dacă le-aş lua sub semnul zădărniciei, ar trebui să nu vin la mare. Deci, mai bine vin la mare şi nu mă duc la şedinţe. Trăncăneala este numărul unu aici. Narcisismul este numărul doi.

– Şi, uneori, viceversa.

– Şi viceversa.  Şi vezi pe unii oameni care sunt şi ei nişte rătăciţi în literatură vorbind acum ca nişte apostoli care s-au întâlnit la Niceea. Hai, domnule, să fi serioşi! Nici nu e permis, pentru că totul este, până la urmă, sub semnul rutinei sau al improvizaţiei. Sau ne repetăm de la un nivel canonic universitar, sau improvizăm la modul temperamental tip Saka.

– Ţin să remarc că vă exprimaţi nu prea loial faţă de un coleg basarabean...

– El este un tip hâtru, bine intenţionat. Da, Saka ne spune multe lucruri cu curaj, dar ne ascunde şi mai multe cu acelaşi curaj. Ei, dar aceste elemente pitoreşti sunt sarea întâlnirii care, în esenţă, e zadarnică. Dar poate că alţii au nevoie de ea. Nu vreau să insist.

– Viaţa literară poate fi tratată ca un filon separat al existenţei societăţii?

– Mă tem că în momentul de faţă nu putem absolutiza. Sigur că viaţa literară, până în 1989, sunt absolut convins, a fost un filon al supravieţuirii societăţii. Oriunde te duceai, în orice comunitate auzeai discursuri literare... Se discuta cartea, se cumpăra cartea, se făcea coadă la carte. Cartea era afişul principal al interesului. Apăreau, de altfel, cărţi bune şi ediţii foarte ieftine, în Biblioteca pentru toţi, în Clasicii literaturii universale. Se dădeau în rate, ce să vă mai spun... Şi a fost, realmente, un periplu de refugiu, ca să zic aşa. Pe vremea ceea, dacă se ivea o dispută literară, lumea era atentă. Cu alte cuvinte, şi arbitrii erau în atenţia publicului. Acuma însă, nu e nimic, nimic. Eu nu aud decât rarisim, la lumea mai mult sau mai puţin specializată. Dar nu de la medici, nu de la profesori. Doar aşa, veleitari, prin cenacluri, studenţii, discută literatură. Nu mai citesc. Şi, în general, vedeţi şi dvs., revistele literare, cu retururi, poate nouăzeci la sută...

– Din cele spuse să reiasă că aveţi nişte nostalgii retro?

– Eu sunt un observator. Observ: faţă de invazia televiziunii, faţă de invazia grijilor zilnice, faţă de acuitatea cronică a atâtor griji de a face bani, de a supravieţui, literatura a pierdut, au a rămas, totuşi, dacă ne gândim la fenomenul Sandra Brown, care ne spune că lumea a vrut să citească...

– Dar, slavă Domnului, fenomenul Sandra Brown a trecut. Sau nu?

– Da, a trecut. Şi găsim acum o Sandra Brown la coşuri, la grămadă, cu 500 de lei exemplarul. Ignorată. A trecut.

– Ce s-a mai aflat despre subtextele legendei Brown?

– S-a spus că e un trust, s-a spus că e o ficţiune. Până la urmă, e posibil să fie un computer perfecţionat, care e provocat cu nişte reţete.

– Nu v-aţi întrebat niciodată de ce nu v-aţi lăsat masa de scris şi să ieşiţi în lume, să vă trăiţi viaţa?

– Nu m-am întrebat, pentru că am găsit răspunsul. Eu am lăsat masa de scris. Sau, mai exact, scriu numai ilustrate, oriunde mă aflu. Le scriu prietenilor, unora din drag, altora – ca să le crape fierea.

– Chiar aşa?

– Pe cuvânt de onoare. Cum poţi, mă domnule, întâi pleacă. In primum agere deinde filosofare. Du-te, domnule, întâi du-te. Şi până la urmă, la vârsta mea totul trebuie relativizat. Nu a fost aşa, sigur că nu. A fost o vreme când puteam să stau la masa de scris 20 de ore şi din somn, semisomn să revin şi să fac ce aveam de făcut. Răspundeam tuturor comenzilor. Eram vestit prin rapiditatea cu care rezolvam probleme.  Orice problemă avea el nevoie, îşi găsea un răspuns. Eram un pompier. Absolut. Acuma, din ce în ce mai mult, mă atrage sihăstria, dacă se poate – nu chiar în mizerie. Adică, sihastru – sihastru, dar dacă în ziua ceea n-am prins şi cei cinci peşti, e mizerie, pentru că cineva trebuie să mă invite la masă... Să vă spun că în Deltă eu plec cu 100 de mii şi mă întorc acasă cu 50 de mii. Nu cheltuiesc. Iau o pâine pe zi, restul îmi dă Delta ş.a.m.d. Toamna, prin Munţii Apuseni, Doamne Dumnezeule, fructe! Pe la Călimăneşti sau Căciulata, prin luna iulie, zmeură, pari s-o smulgi din laba ursului. Da bine, ce, nu găseşti cireşe amare? Eu iau pâine şi un kil de brânză într-o săptămână. Corcoduşe, dude. Mănâncă, domnule, da ce, mama dracului, am şi exemplu celebru cu...

– Aurea prima nata est aetas, spunea Ovidius, cu vârsta lui de aur.

– Să ne amintim că Isus a stat 40 de zile uitat de foame, în meditaţie.

Nu mă umileşte mizeria la care consimt. Mă umileşte opulenţa altuia, parcă. Atunci când văd oameni lipsiţi totalmente de cel mai mic merit cum se ridică, înălţându-se, cum îşi fac vilele, cum îşi fac gardurile – astea mă enervează cel mai mult. Bine, măcar americanii nu au garduri. Dar aici, cu cât mai înstărit, cu atât face gard mai înalt. Adică, parcă ar ascunde un cadavru. Parcă e un cavou. Aceasta mă jenează, mă umileşte. Şi mai strigă unii: „Da ce, te crezi pe vremea comuniştilor?! Pământul meu, fâneaţa mea, nu trece!”.

Altfel, să ştiţi că se poate trăi.  Doi, trei porumbi îi pui la copt. Ce poate fi mai bun? Pe urmă, eu mă apăr, fiindcă vara suprim alcoolul, cu desăvârşire. Şi cafeaua. Eu ştiu de ce. Nu că n-aş bea. În general, am un dicton. Iniţial am zis, şi m-am lăsat de fumat. Printr-un act de voinţă. Printr-un dictat. Fumam enorm, 60 de ţigări pe zi! Gata! Imediat mi-a venit aşa, un alt puseu de ăsta nebun, de schivnic: „Nu mai bei!” Bine. Pe urmă am zis: „Măi, hotărârea e prea dură. Nu mai bei doar trei luni”. Bun. Şi aşa, mergeam la recepţii, unde curgea whisky şi votcă şi şampanie, şi eu nu beam. Păi, zic, eu fac o mutră de tâmpit aici. Uite ce e: alt amendament – nu mai bei nimic pe banii tăi! Şi de asta mă ţin. Şi de aia, când plec vara, zic: Gata! Dar dacă cineva se găseşte şi... Nu pot să spun că nu mă umileşte. Eu sunt – cum să zic? –  un fel de ava: nu am slujbe, dar am slujitori.

– Mai spre finalul convorbirii, mă interesez la un om şi un scriitor cu mult mai multă experienţă ca mine: ce fac orele pe care le pierdem, şi unde se duc ele?

– Şi aici trebuie nuanţat: e o crimă să pierzi orele tinereţii. Timpul nu este egal cu sine însuşi. Ca o tablă de şah, are 64 de pătrăţele, dar important e unde stă regele, unde stă regina. Or, în strategia asta a folosirii timpului ar fi o crimă, şi e o crimă pierderea timpului tânăr, singurul în care musteşte seva, în care fiece sămânţă dă rod. Mai târziu, cred că este o formă de abandon, o dulce anestezie pregătitoare pentru mari traversări. Nu e nimic, domnule, nici un fel de sentiment. Mie îmi pare rău când vremea noastră ne-o pierde vremea, când vara nu e vară, când toamna devine iarnă, când iarna nu se mai termină – asta-i pierderea de vreme. Aş vrea atunci să fiu o pasăre migratoare şi să-mi pierd vremea într-un timp frumos, la locul potrivit. Se ştie foarte bine că au fost şi şcoli filosofice, idealul cărora era pierderea plăcută a vremii. Ce dracu’ este epicureismul şi aşa mai departe? O componentă hedonisă există şi la pierderea vremii: trândăveala, otium, spuneau latinii.

– Apoi, orientalismul...

– Dar nu chiar până la budism. Ei prea merg departe. Nu mai beau. Ignoră prea mult. Orice competiţie îşi are farmecul ei, dar... dar devine scârboasă. Eu deja m-am retras din competiţie.

– Dar aţi fost foarte competitiv.

– Se ştie. Am fost propus şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor şi puteam să înclin balanţa, dacă făceam electoralism şi populism. Ştiu exact care e sensibilitatea acestor oameni...

– Acestor colegi.

– Da, colegi. Dovadă e că Laurenţiu Ulici e deştept şi m-a pus preşedintele comisiei sociale. Şi-atunci în mine se descarcă paratrăsnetul social. Lui nu-i convine, lasă pe moşi’.

Deci, vreau să spun că nu sunt cu desăvârşire rupt, dar cabrez şi am rezistenţă la fiecare nouă acţiune în care, să zicem, cineva mă obligă.

Dar, dacă o luăm aşa, habotnic, fundamentalist, că scriitorul pierde orice alt ceas, cu excepţia orelor sale de scris, atunci eu sunt un mare pierdant. Însă cred că la talentul meu am scris destul, poate că prea mult.

– Chiar o spuneţi pentru toată lumea?

– O spun la toţi, ca să n-o spună alţii. Mai bine s-o spun eu cu tentativa că, decât s-o spună altul, aşa netalentat – vorba lui Creangă – cum sunt eu, dacă tot am făcut ceva... pentru că realmente sunt unul din scriitorii cei mai agreabili. Eu ştiu care e limita. Am avut un public subaltern.

– Aţi avut? Nu mai aveţi?

– Publicul de copii de astăzi mai este subaltern până pe la 9-10 ani. Cum au scăpat din ziua asta, nu se mai uită în gura ta.

– Devin subalternii computerului.

– Şi ai găştii. Şi ai propriilor hormoni. El cartea sigur că o citeşte. Dar o vrea violentă, o vrea porno, o vrea sexy. Or, eu am totuşi o literatură de zâmbet, de duioşie.

– Aţi susţine părerea lui Julien Green că secolul nostru sfârşeşte în urâţenie, grosolănie şi ignoranţă?

– Nu, aceasta e o concepţie muribundă şi capitulardă. Nu, nu. Secolul nostru sfârşeşte în atâta urâţenie, pentru a renaşte. Am impresia că totul este cuprins în aceste spaţii milenare şi s-ar putea ca dejecţia istoriei să se facă anume o dată la o mie de ani. Nu apocalipsa şi sfârşitul, ci murdăria omenirii să iasă. Dar părerea mea este că generaţiile care vin vor purta o ştafetă olimpică curată, nu fumegândă. Cred că vor dispărea fundamentalismul, violenţa, caracteristicile sinucigaşe sau asasine, care încă se manifestă... Păi, suntem prea aproape încă de zorile umanităţii. În urmă cu 10 mii de ani nu cunoşteam bine nici focul şi nu-l foloseam la metale. Cu 50 de mii de ani în urmă eram pitecantropus erectus. Omul tot timpul s-a învăţat şi dă examene. Sigur, un ochi îl are îndreptat spre stele, iar altul – spre propriul cuţit de la brâu. Asta este.

– Ar reieşi că dvs. credeţi neabătut în decantarea valorilor supreme în timp, în timpuri.

– Ca să încheiem mai puţin dramatic, eu cred chiar că proiecte politice utopice, repetente, criminale la un moment dat pot deveni interesante şi realizabile în viitorii cinci sute, cinci mii sau 15 mii de ani. Aşa cum omul nu părea cu mâinile lui până la pământ, carnasier cu fruntea teşită, să fie om valabil, la fel, de exemplu, zic eu, socialismul în 5 mii de ani poate ajunge un socialism perfect luminat, tolerant. Da, aşa văd eu lucrurile, dacă tot e democraţie. Şi dacă dvs. aţi încheiat cu o întrebare dramatică, e pentru că omul are nevoie de un simţ al omenirii din care face parte.

– Domnule Mircea Sântimbreanu, vă mulţumesc pentru solicitudine şi permiteţi-mi, vă rog, să remarc că la cei 60 şi 11 ani ai domniei voastre sunteţi un adevărat şi neobosit maratonist al dialogului. Să auzim de bine.

Neptun,

11 octombrie 1997