ORAŞE, VĂMI, TEATRE

22.V.1992

Pentru organizarea festivalului „Lucian Blaga” sponsorii au investit circa 2 milioane de lei. Noi doar să visăm la atare contribuţie filantropică…

Pe cine am mai întâlnit la Cluj? Bădescu, Brad, Scorobete. Familia Botiş, Mihadaş, Savu, Irimie, familia Opriţă, Cetea, Morico, Ulici, Vatamaniuc, generosul Ilie Călian de la ziar (cu Busuioc şi Cioclea ne-am ales cu o remunerare neaşteptată), cu Aurel Rău care ne-a invitat acasă. Din nou se află în relaţii glaciale cu diriguitorii de la Filiala USR. Apoi – dl Liviu Petrescu, Virgil Mihaiu, Ioan Muşlea, Ion Cristofor (aţos, aspru, dar onest), Ion Mureşan etc.

Pe scurt – bravo şi  mulţumiri clujenilor!

Armata e cu noi! Pentru că doar armata, la Cluj, a găsit ceva potrivit pentru a înlocui cutia de viteze a autobuzului nostru (PAZ), graţie cărui fapt am putut să ne deplasăm spre Bucureşti.

La Buftea – palatul Ştirbei – ajungem pe la ora două după miezul nopţii. Ni se deschide cu greu. Aflăm cu stupoare că USR a plătit pentru fiecare cameră câte… 15 mii de lei! Jăcmăneală la sânge!

A doua zi trebuie să plecăm la Istambul. Cu Cimpoi şi Zanet ne oprim la hotelul „Palas”, cazare plătită de Florian Copcea, care a invitat vreo zece basarabeni la lansarea revistei conjuncturiste „Clipa”. Dimineaţă, îi găsim deja de-a binele „parfumaţi” pe Ciocoi, I. C. (acesta – beat deja, pătat pe tot burtoiul său cu vin roşu – înfăţişare de vagabond), Iulian Filip, Ţopa, Ladaniuc, Ciubaşenco etc. – echipă înjghebată după criterii greu de ghicit. Multe din vechile reminiscenţe nomenclaturiste…

În fine, plătim câte 8 mii de lei biletul tur-retur Bucureşti-Istambul. Seara, ne invită descurcăreaţa doamnă Mitzura Arghezi, să ne mulţumească pentru serviciile care s-au făcut la Chişinău, inclusiv – un televizor color. Zice că şi pe Iliescu l-a invitat la casa de la Mărţişor, cu această ocazie autorităţile făcând lună drumul, trotuarele etc.

Impresionantă casa în care a locuit în ultimii săi ani Arghezi! Casă de milionar occidental.

Pe 13 mai, ora 8,00, cu autocarul unei companii turistice „Tur”, pornim spre Istambul. Se fumează abitir, se vorbeşte bişniţăreşte, personajele, în majoritatea lor, fiind cele ce umblă cu vândutul-cumpăratul. O doamnă, măturătoare la aeroport, merge la Istambul să vândă două servicii de argint. Vrea să ia pe ele vreo sută de dolari. Însă altă sută, bleaga de ea, o pierde la un izvor în Bulgaria, unde stătea un ins ce făcea cu trei piese plate un joc asemănător celui al escrocilor ce manipulează degetarele. Femeia fusese preîntâmpinată până şi de şoferul turc, să nu rişte, însă prostia a împins-o în prăpastie: în cel mult 5 minute, a dat întreaga sută de dolari. Când să se pornească deja autocarul, se apropie un ins tinerel şi, în româneşte, întreabă de „dna de la Chişinău”, întorcându-i… 10 dolari, să aibă cu ce plăti viza de intrare în Turcia. La fel o păţeşte şi un bleg nebărbierit de la Chişinău, el păgubind 150 de mărci germane.

Staţionările în vămile română, bulgară, turcă sunt extenuante şi, fireşte, enervante. Drumul de peste 20 de ore nu-ţi prea procură linişte şi plăcere. Borfăşismul şi cretinismul contingentului de călători e completamente dezolant.

Ajunşi la autogara Istambul, constatăm cu stupoare şi consternare că bagajele lui Mihai Cimpoi lipsesc! Au rămas în vama Edirne, de unde le vom recupera abia peste 9 zile, la întoarcere. Vom găsi toate la locul lor, în afară de două sticle de vin. Proştii de vameşi au lăsat un balsam de Riga, nepricepând ce o fi în vasul acela de ceramică maro. S-o fi gândit la un şampon, ceva…

(Aici/acolo, în spaţiul euro-asiatic, unde ne-au adus rememorările, o paranteză transilvană, clujeană, oarecum flatantă pentru mine. Mihai Cimpoi i-a făcut o scurtă vizită distinsului exeget Adrian Marino care printre literaţii basarabeni  l-a remarcat pe… interesantul poet Leo Butnaru. Cimpoi a repetat acest detaliu de mai multe ori, faţă de diferiţi colegi, făcând-o, din câte am înţeles, cu anumită bucurie şi sinceritate. Adică, ilustrul savant Adrian Marino e la curent cu ceea ce publicăm în revistele româneşti de pe ambele maluri ale Prutului.)

Primele impresii din Turcia – evidente însemne de civilizaţie occidentală… orientală, cu realizări şi probleme, bucurii şi cruzimi. Noaptea, la Edirne, vitrinele strălucitoare ticsite cu de toate, ademenitoare şi… ioc parale în buzunarele celor veniţi din Chişinău, Bucureşti sau din Bulgaria. Pe parcurs, vânzând diferita marfă pe care o au în valize, călătorii-negustoraşi fac ei ceva lire sau dolari, pe care îi investesc în mărfuri ieftine, de serie, multe în Turcia, puţine în ţările din care vin ei, unde le realizează la preţuri cât de cât convenabile.

La Istambul ne întâmpină dl Ibrahim, reprezentantul asociaţiei literaţilor „Ilesam”. Un ceai, o ţigară şi bilete spre Ankara. Autocar luxos, condiţii asemănătoare celor din avion; cele o mie de lire, cam 22 de ruble în ne-valuta noastră. Cel mai mic salariu în Turcia – 1 milion de lire, ceva mai mult de 100 de dolari. Iar dl Irfan Nasratinoglu, şef la asociaţia folcloriştilor şi la cea a literaţilor, în Ankara, câştigă 20 de milioane de lire lunar

Te opreşti la o locantă. Te serveşte stăpânul, bărbat în toată firea, dar şi copii între 7 şi 15 ani. Câte un gâgâlici vine şi-ţi oferă cipici. Adică, nene, ia cipicii în picioare, dă-mi pantofii să ţi-i lustruiască frăţiorul meu mai mare.

La Ankara ne întâmpină gentilul domn Irfan. Un taxi, cu care poposim la hotelul „Altînşik”, relativ luxos. Serviciu foarte bun. Atenţie sporită, cu care noi nu prea suntem obişnuiţi.

Trafic de circulaţie infernal, non-stop. În Ankara se construieşte metroul şi automobilele sunt direcţionate pe artera învecinată hotelului nostru. La ora 4 dimineaţa, prin difuzoare  puternice, răsună vocea stridentă a muezinilor: „Allah akbar, Allah Akbar!” Iar oboseala ne face să ne obişnuim cu vârtejirile sonore.

Oficiul dlui Irfan şi căminul cultural al asociaţiei „Ilesam” se află în apartamente închiriate, la etaj/ etaje, reamenajate pentru scopul căruia îi sunt destinate.

La căminul cultural, în prezenţa a circa 50 de persoane, Cimpoi şi cu şeful-gazdă semnează protocolul de colaborare între asociaţiile noastre scriitoriceşti. Prezenţi şi dl Alexandru Mărgăritescu, ambasadorul României în Turcia, simpaticul ieşean Valeriu Veliman, turcolog de înaltă probă, funcţionar sus-pus la ambasadă, dl Andrei Liviu, consilier la ambasadă.

Cu o zi înainte, fusesem primiţi cu bunăvoinţă şi generozitate la Ambasada Româniaei. Discuţie dezinvoltă, whisky excelent. Oameni dintr-o bucată. Dlui Vasile, unul din şoferii ambasadei, poliţiştii turci îi arată simpatie şi-l cruţă, absolvindu-l de unele sancţionări posibile. În 2 luni, şoferul a deprins binişor limba turcă. Poliţiştii îl poreclesc „Gorbaciov”, pentru o pată pe care o are pe frunte şi amintind de cea a fostului lider al URSS. Însă colegii de la ambasadă îi zic „Jidanul”! Eu îl consolez, spunându-i că nici pe departe colegii nu pot să aibă dreptate, deoarece organele române de resort ştiu ele pe cine trimit în ţări străine, la ambasade. Dl Vasile se bucură mult de acest elogiu implicit, cu argumentul formulat de mine replicându-le lui Veliman şi Liviu.

Turcia e foarte preocupată de problema azero-armenească. Nahicevanul. Vizităm muzeul lui Atatürk. Pe standul cu imagini de la vizitele înalţilor oaspeţi se află poze cu fostul preşedinte al Azerbaidjanului, Mutalibov, care în acele zile fusese pus pe fugă de Frontul Popular Azer.

Mausoleul – uriaş, de o grandoare orientală. Pe aleea principală – 12 perechi de lei, ca ecou al tradiţiilor hitite;  hitiţii  – populaţie ce a trăit, cam cu 4-5 mii î. e. n., pe locurile pe care au venit mai apoi turcii.

Nespus de bogat Muzeul de Arheologie din Ankara. Substraturi ale civilizaţiei hitite, ale celei din Urartu şi celei bizantine. Milioane de exponate de diverse speţe. Cărţi pe tăblii de argilă, statui, simboluri, monede – milioane, de oricare gen! – fragmente din palatele suveranilor de acum mii de ani… Imposibil de descris… Ai putea sta acolo luni la rând.

Reţin că arta şi cultura turcă de peste veacuri n-au prea apelat la bogatele tradiţii ale civilizaţiilor care s-au perindat aici până în sec. XIV al erei noastre. Dar frumosul simbol hitit al celor trei cerbi a fost edificat ca monument  de proporţii într-un sector din Ankara.

Prin restricţiile sale, vede-se, Coranul a cam anchilozat iniţiativele artiştilor turci. Oricum, conservatorismul, tradiţionalismul turc e încă în deplină putere. Într-un fel, el face coaliţie conciliantă cu schematismul civilizaţiei occidentale. Simplificat, anchilozat, fără emoţiei şi afectivităţi.

În Ankara – foarte puţine librării. Ni se spune că în Turcia se citeşte extrem de puţin. Circa jumătate din populaţie este analfabetă. (Doar constat, nu critic, nu trag concluzii… ideologizante.)

Teatrul dramatic din Istambul – unul de elită – e în turneu de 3 zile la Ankara. Ni se oferă şansa de a viziona ultimul spectacol, după o piesă a lui Azis Nesin, pe care eu am tradus-o astfel: „Nici printre morţi, nici printre vii nu este cel care trăieşte”. Ne-a plăcut spectacolul căruia, aproape fără contribuţia translatorului, i-am înţeles mesajul.

Iar la Cluj vizionasem premiera absolută a piesei lui Lucian Blaga „La tulburarea apelor”. O viziune regizorală foarte discutabilă, elemente moderniste forţate. Şi-apoi, ceea ce-i merge lui Şerban în „Trilogia greacă”, nu poate prii tuturor şi în orice gen de spectacole.

Din Ankara, trebuia să mergem în oraşul Konya, însă, din motive necunoscute nouă, programul suferă modificări. Cică, pe 19 mai e ziua naţională a tineretului şi sportului, zi de bairam, şi la Konya am nimeri la… uşi închise.

Plecăm spre Istambul. 427 de kilometri.

O remarcă: la Cluj, Mihai Cimpoi îşi procurase un costum şi cămaşă tocmai pentru vizita în Turcia, dar cazul cu bagajul său rămas în vamă l-a lăsat în straie „de lucru”. Cum procedăm? Zanet îi cedează costul său de gală, ce-i drept – pantalonii sunt cam strâmţi, eu, având şi costumul de haine cu mine, îi ofer lui Todur geaca albă destul de modernă şi aproape de… gală. Prin urmare, ieşim din situaţie, ca în cântecul: „I-aş da haina de pe mine”…

25.VI.1992

Îi mai auzi pe unii colegi bucureşteni nedumeriţi: „Domnule, de ce îi primiţi pe D. R. Popescu, pe Marin Sorescu, pe cutare sau cutare, odată ce dânşii au cutare şi cutare păcate de loialitate faţă de fostul regim?” Răspunsul meu: „Domnule, pe mine mă interesează literatura, cultura română şi foarte… deloc mă interesează politica română. Literatura şi cultura română au destule izbânzi, au nivel şi nivele; politica română, ca, de altfel, şi cea ungară, şi cea poloneză, şi cea… are extrem de multe slăbiciuni şi sub-nivele. Deci, pe mine nu mă obsedează ceea ce te interesează pe d-ta, ci altceva. Da, altceva. Valoarea. Care înseamnă şi D. R. Popescu, şi Marin Sorescu”.

La noi sosesc în vizită Mircea Nedelciu şi Sorin Preda, optzecişti remarcaţi deja care – de ce nu? – ar putea ajunge remarcabili. Mircea se află de un timp în Franţa, unde predă limba româna. O diagnoză în ultimă instanţă ia depistat invective canceroase şi, având noroc, colegul a fost supus unei operaţii care a reuşit.

Au venit să testeze piaţa pentru unele publicaţii franceze, o parte editate şi în română, printre care „Arc” şi „Lettre international”. O fac prin Asociaţia „Cartea”. Am putea depune exemplare şi la librărie USM.

De Sorin Preda ştiam încă de la tatăl său, pe care l-am întâlnit la Bacău, unde mi-a oferit două romane de-ale fiului – „Parţial color” şi „Plus-minus o zi”.

Mircea găsi în librăria USM romanul „Femeia în roşu” pe care l-a scris în triumvirat cu Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş. Mi l-a oferit cu autograf. În dialogul pe care l-am realizat cu el îl întreb dacă îşi face probleme de originalitate atunci, când oferă dedicaţii. L-am solicitat în discuţie şi pe Sorin Preda.