A FI CINEVA

10.V.1993

…Odată ce suntem la momentul de a aminti de Noica, să reţinem din „Jurnalul (său) filosofic) următoarea învăţătură: „Cred că mi-am găsit o încadrare în societate; să fiu incomod. Nu e uşor, ştiu bine. Trebuie să sfârşeşti prin a fi cineva, pentru ca să se împiedice lumea de tine. Dar când reuşeşti, ce plăcut este.

Să nu laşi lumea în pace. Prin simplul fapt că poţi ceva, că eşti ceva, să incomodezi  şi să obligi.. e toată funcţia socială a criticului aici, fără platitudinile solemnităţii criticii”.

Oho, şi ceva pentru cei angajaţi cu… mâini şi suflet în economia/ parvenirea de piaţă, Noica zice: „Îmi place un proverb istro-român: «Banii fac mulţumire, mulţumirea face bucurie, bucuria aduce sărăcie şi sărăcia face minte. Toate sunt în toate»”. Pentru ca, peste alte câteva pagini, să mai găsească dezmierdare în: „Ce frumoasă vorbă are românul: «Banul te neodihneşte»”. Felul de a fi al lui MIC. Propui ceva, exprimi ceva, iar el îndată pune la îndoială, înclinând mai mult spre „nu”. Ar fi din speţa celor care, după Noica, ar inventa frâna înainte de automobil.

Acum câţiva ani, era „la moda cititului captivant” cartea „Amintiri din viitor” (am uitat numele autorului sau, poate, acum, nu sunt în stare de un efort de memorie), acest titlu minunat nefiind original, dacă „ne amintim” de Léon Bloy care vorbea despre profeţi ca despre „martori care-şi aminteau de viitor”.

Arcadie Suceveanu a atârnat în birou un afiş al unor Zile Nichita Stănescu. Fotografie expresivă, din ultimii ani de viaţă a(i) poetului care arată extrem de obosit, extrem de întristat. Teo Chiriac se apropie şi priveşte atent la ceasul de pe mâna lui Stănescu, zicând: „Da, era ora şase şi douăzeci şi cinci de minute”. Probabil, optsprezece, ora, totuşi…

11.V.1993

O constatare (neserioasă) pentru un alt jurnal, paralel prezentului (acestuia; nu – timpului ca prezent): Alaltăieri, ieri, astăzi am scris de zori în Jurnal. Mă rog, o constatare ca importanţă sau neimportanţă a oricăror altele din… acest sau paralel Jurnal. Dacă doreşte, dacă simte necesitatea, cititorul poate fi caustic…

Trivial vorbind, un jurnal intim ar fi, de fapt, un reportaj-fluviu autobiografic. Un reportaj monologic, auto-referenţial al unei persoane care se adresează sieşi, dar, ţinând cont de gândul ascuns al unei posibile publicări, în viitor, a Jurnalului, reportajul în speţă este şi hetero-adresativ (al unui ins care se adresează unei sau mai multor persoane).

12.V.1992

Alaltăieri, cu vreo cinci zile întârziere, la tardiva dumerire şi propunere a lui Cimpoi, ticluiesc pentru Laurenţiu Ulici o telegramă de felicitare: colegul a împlinit 50 de ani. Iată textul aproape banal, dar şi cu unele calităţi, probabil: „Iubite coleg blânda ninsoare a petalelor de mai ne duce cu gândul la tânăra dumitale vârstă şi la cărţile cu care ţi-ai jalonat destinul şi ai înnobilat literatura română La anul şi la mulţi ani dragă Laurenţiu Ulici Îţi urăm multă sănătate bunăstare sufletească Te îmbrăţişăm frăţeşte USM”.

Vine Aureliu Busuioc şi convenim asupra variantei definitive a interviului pentru „Sud-Est”. Este, există dialogul – ingenios, dinamic şi, uneori, exemplar. Când îl citim în duet de interlocutori, stă cu gura căscată şi MIC. Curios, nădufos şi suspicios, undeva conştient că scapătă tot mai mult spre marginea neatenţiei, acest coleg din tagma celor care, după Noica, inventează frâna înainte de a inventa automobilul, s-ar dori un supraveghetor autoritar la US, un ştie-tot, însă care nu oferă nimic, barem o fărâmă-două de inteligenţă.

Ei bine, după ce pleacă Busuioc, MIC intră din nou şi zice oarecum spăsit: „Mătincă o să-ţi dau şi eu interviu”. Dar, dom’le, au trecut aproape doi ani, de când am convenit să-i prezint un chestionar, ceea ce am şi făcut, dar prea plinul acesta de importanţă nu a găsit nu că de cuviinţă, ci de altceva – lucruri cât de cât importante care să intereseze cititorul. A fost o eroare a mea: îl credeam mai consistent, interesant, însă Icsul s-a dovedit a fi un oarecare…

Busuioc avea cu el şi trei manuale de literatură pentru clasele mijlocii. Revoltat de impertinenţa alcătuitorilor care s-au introdus în ele doar pe sine şi pe amicii lor, făcând-o, de altfel, în cel mai reciproc (reci-porc!) mod: din marea literatură română s-au găsit doar, pentru închiderea şi deschiderea, şi miezul respectivelor manuale şi crestomaţii texte de F., D. … Şi încă în pagină-autograf, în reproducere fotografică de manuscris… Dar o pagină-manuscris a lui Eminescu, Creangă, Arghezi, Stănescu sau oricare alt mare scriitor, n-a avut loc în aceste făcături de pseudo-manuale, egoiste şi orgolioase până la împuţire de aer în clasele şcolilor…

Unele opinii despre  „izbânzile” manualiştilor le-am expus ieri, la Universitatea „Creangă”, unde am participat la deschiderea lunii literaturii. Iniţiatoarea şi protagonista-organizatoare – El. Botezatu. Studenţi, pedagogi veniţi la reciclare din alte localităţi. Prezenţi-participanţi (…)… Cu mici excepţii, cât de puţin sunt, totuşi, în literatură scriitorii „noştri”…Nu pot lega două vorbe despre stil-estetică-elevaţie, curent, şcoală etc. Doar tot încearcă a glumi, abătându-se de la lucruri esenţiale profesiei lor…

În fine, iată şi unele din întrebările care mi-au fost adresate: „Poezia dvs. are culori preferate?”; „Dle Butnaru, ce părere aveţi despre poeţii tineri, abia începători?! Care ar fi viitorul poeziei noastre?”; „Dle Leo, dacă ar fi ca mâine să veniţi în postul de preşedinte al guvernului (respect titulatura precum a fost formulată: şi preşedinte, şi prim-ministru la un loc), ce aţi face pentru instituţia superioară de învăţământ?” (Mda, corect: de învăţământ superior…)

Am răspuns dur, ca să ajungă şi la cei de la cu-cu-ri-gul puterii, pentru că avea cine le transmite: în sală se afla omniprezenta consilieră Bolduratu şi, a zis, unicul maestru în literatură din aşa-zisa şi aşa-fosta, pe vremuri, generaţie a desholbării etc.

Unde face Busuioc Aureliu: „Vezi barometrul acesta? Acesta, de pe biroul tău… Să-ţi spun istoria lui?... Pe când eram secretar la US, sau secretari, Pavel Boţu a dat dispoziţie să se cumpere trei barometre, pentru ca, în dependenţă de presiunea atmosferică, să ştim când să mergem la pescuit. Zău, pe cuvânt, aşa a fost. Eu îl ţineam acasă şi l-am reîntors, aici, pe masă, când am plecat din post”.

Mulţumesc, însă nu sunt pescar înrăit cu boţul de mămăligă în geantă.

Vorbesc, telefonic, cu Ioanid Romanescu. Zice că placheta cu iluzii e la tipografie şi este posibil s-o avem editată într-o săptămână, două. A scris şi o prefaţă, intitulată: „Poezia fără complexe”. Reieşind din titlu, cam presupun ce a scris Ioanid. Şi nu e rău…

Pentru că la universitatea „Creangă” am fost întrebat despre ceea ce citesc la zi, o spun şi aici: „Cearta cu filozofia” a lui Gabriel Liiceanu. Ieri, am procurat de la librăria „Luceafărul” două cărţi bune: Cesar Valejo, „Heralzii negri” (ed. Europa, Craiova, 1993) şi „Dicţionarul enciclopedic al literaturii italiene” (1982).  Deloc scumpe: 117 ruble pentru ambele. Iar la librăria „Cartea academică” pe „Istoria literaturii…” lui George Călinescu se cer 26 de mii de ruble…

15.V.1993

Pe la US trece Efrem Bauh. Improvizăm ad hoc o întâlnire cu colegul care, în 1977, plecase în Israel. Momentul e povestit de Efrem astfel: „Veneam să fac ultima declaraţie: Plec. În cabinetul unde stai acum dumneata, stătea Victor Teleucă, pe care mă temeam să nu-l bag cu totul în sperieţi. În hol, îl întâlnesc pe Andrei Strâmbeanu. Ne salutăm şi eu îi spun noutatea… Chiar în acel moment apare Vasile Stati, ideologul care îl întreabă pe Strâmbeanu: «Cum, dai mâna cu acest trădător de patrie?» Andrei răspunde: «Eu îl ţin de mână, să nu plece…»”

20.V.1993

Alaltăieri, la o nouă invitaţie la universitatea „Creangă”, asistat de Timofei Roşca, întreţin două ore academice de întrebări şi răspunsuri cu circa 50 de studente. Despre destin, voinţă, cărţi… Şi, dacă ar fi să le predau un curs, despre ce aş vrea să le vorbesc? – întreabă cineva. Nu vroiau să plece. Am semnat autografe. Probabil, stilul niţel afectiv în care le-am vorbit m-a cam consumat, sancţionându-mi creierul pe care-l simţeam ca pe o iască lipită de frunte. Dar bieţii profesori care au câte 6-8 ore de curs pe zi cum se simt? Eliza Botezatu apăru după ce ţinu nişte examene, având un chestionar amplu (întrebări), dar am convenit să-l reducem sau să-l lăsăm pentru altă dată.

Hoţii! – de la catedra de literatură a fost furată maşina de dactilografiat. Ceva mai demult, în ajunul întâlnirii noastre, fusese prădat şi rectoratul. Hoţii au demontat aparatul de condiţionare a aerului, prin spărtură pătrunzând în încăpere…

Acum un timp, eram cu Cimpoi şi Suceveanu în apartamentul din Chişinău a cernăuţeanului Arcadie Opaiţ. Bine şi frumos, însă un sunet de telefon ne lasă pe toţi perplecşi: Opaiţ află că îi fusese spart şi devastat apartamentul din Cernăuţi. A doua oară, zice. Prima oară i s-au sustras bunuri în valoare, aproximativă, de 42 de milioane de ruble. De data aceasta, zice, de 8 milioane. Avea câteva mii de dolari ascunşi într-o… tavă cu zahăr! Naivităţi ce duc la răutăţi! Presupune că aici poate fi implicată şi securitatea cernăuţeană. (Cum a fost? În tren, băiatul său făcuse cunoştinţă cu un semen, pe care l-a invitat acasă. Acesta rămâne pe noapte. Feciorul adoarme, şi… noul său „prieten” acţionează…)

 

La tipografia din Tiraspol au mai apărut cinci micro-antologii din seria „Poezii de duminică”: Pillat, Vinea, Fundoianu, Labiş, Baudelaire.

Azi, în „LA”, public unele meditaţii: „Drajeuri şi deranjeuri parlamentare”. Nu pot să nu supere pe presupun eu cine.

Două manifestări George Meniuc, prilejuite de aniversarea a 75 de ani de la naşterea colegului dispărut acum şapte ani. Prima, ieri, la Biblioteca Naţională, la cenaclul „Mioriţa”. Vorbitori: Nicolae Romanenco, Mihai Cimpoi, Arcadie Suceveanu, Emilian Galaicu-Păun, Eliza Botezatu, ego… Copii frumoşi de la cenaclul „Mateevici” din Căuşeni. Vorbire corectă, cursivă, dar cam cu sentimentalisme şi pâlpâire de lumânări – Vai! de la flăcăruia uneia i s-au aprins buclele bogate ale unei liceene drăgălaşe. Însă neplăcuta întâmplare a fost „stinsă” fără a se intra în panică.

A doua: vernisarea unei expoziţii Meniuc la Casa scriitorilor.

La seara dedicată lui George Meniuc am citit filele de jurnal publicate în volumul „Umbra ca martor”. După aceasta, se apropie Ion Ţăranu de la Ambasada Română, făcând cu blândeţea şi permanenta sa diplomaţie care, vede-se, pornesc dint-o bună creştere: „Domnule Butnaru, n-am ştiut că ţineţi un jurnal. Vai de mine, pare-se că uneori v-am spus şi nişte lucruri cam dure, vai de mine, n-am ştiut…” Îmi place umbra jucăuşă de naivitate uşor teatralizată (conştient, controlată). Oricum, despre dl Ţăranu, n-am pus aici, în jurnal, nicio vorbă ce ar putea să întristeze.