19.II.1994
În
preajma Străşenilor (să fi fost ora 21,00) văd cum în întâmpinarea autobuzului
nostru zboară greoi o pasăre mare. Şi – se loveşte în partea dreaptă a
parbrizului!, alunecând, pare-se, în şanţ, având şansa să nu nimerească sub
roţi. Din păcate, Andrei-şoferul nu opreşte, să vedem ce pasăre a fost şi în ce
stare se află. Putea fi o bufniţă mare care, noaptea, în bătaia farurilor, este
ca şi ziua – aproape oarbă.
Tot
aici e cazul să amintesc de milimetrii care ne-au salvat undeva lângă
localitatea Spătaru, la câteva zeci de kilometri de Bucureşti. În septembrie,
când mergeam cu Ioan Mânăscurtă la colocviul cu presa, înnoptasem, circulând
între Iaşi şi Bucureşti. Întuneric. Periculos, suntem orbiţi de farurile
maşinilor care ne vin în întâmpinare. În perindarea acestor lumini – căruţe,
biciclişti. Ioan, prevăzător, îmi zice: „Eu iau seama pe stânga, tu ai grijă la
partea dreaptă, să nu acostăm vreo trăsură, vreun bicicli…” Chiar aşa! –
„bicicli…”, deoarece n-a terminat de rostit deplin acest cuvânt, că smulge de
volan în stânga: pe dreapta, ca din pământ, apăruse un biciclist impasibil, cu
roata bicicletei proiectate undeva în farul stâng al maşinii. Amuţiţi ambii!
Ioan s-a născut în cămaşă. O intuiţie dată de Providenţă. În caz contrar…
Dar
să revenim la Camus :
„Un om este şi mai om prin lucrurile pe care le trece sub tăcere…” La ce bun să
ne imaginăm o nenorocire, pe care o mare şansă ne-a învrednicit să o ocolim?...
22.II.1994
Pe
aici, prin cercul strâmt, lumea mai este bulversată de obrăznicia numită
congresul „Casa noastră” care a fost, de fapt, o învălmăşeală a mediocrităţilor
depăşite sub aspect intelectual de misiunea pe care şi-o arogase.
Mai
acum o săptămână, nimeresc în unul din puţinele birouri ne-sub-arendate ale
revistei „Basarabia” la preludiul zilei de naştere a lui Nicolae Popa.
Babansky, Vodă, Covaci Boris, Olărescu Vlad. Bem vin de 30 de bani paharul, ce
se vinde la bufetul de la US. Apoi
–
Ce crezi! – unde face Popică. – Acum, pe loc, vă pot demonstra o mostră:
pantofii de cenaclist ai lui X... Da, cu tocuri de circa 10 centimetri .
– Ei, lasă-ne!
–
Nu credeţi? Vă dau
cuvântul de onoare şi, peste un minut, două, vă aduc la expertiză coturnii
lui... (De fapt, a adjectivat numele acestuia. – n.m.)
–
De unde?
–
Iată cum a fost. Când
vin eu, angajat, la revistă, prind a face ordine în biroul care mi se
repartizase, în fosta arhivă a redacţiei. Praf, lucruri inutile şi… o pereche
de pantofi buni-bunuţi. Mă adresez după informaţii suplimentare, întrebând de
Viorica, secretara. „A-a! – zice ea, – acolo mai sunt lucruri care au rămas de la X.… Pune-le undeva,
le-a lua el”. Dar când să le ia, domnilor, pentru că, de când nu fusese el pe
la revista „Nistru”, au tor trecut ani, nu şagă? Şi, deci, virgulă, precum ar
zice Leo, cercetez eu pantofii şi-i recunosc după tocurile-turnuleţe că sunt ai
lui X. Îmi amintesc că încălţaţi în ei el conducea cenaclul de odinioară.
Înainte de a urca pe scena din sala mare a US, îşi punea, în birou, pantofii cu
tocuri săltăreţe…”
Apoi
Nic. Popa dispare pe puţin timp, după care apare cu mostra: unul din pantofii
tip sandală. Tocul – impresionant! Babansky ia această încălţare-relictă şi o
pune într-un raft din dulapul ce se află în birou.
Gata!
Curiozitatea ne fusese potolită prin această indubitabilă documentare, ce ne
vorbeşte despre o psihologie, despre un anumit orgoliu, despre cabotinism,
despre…
5.III.1994
După
alegerile din 27 februarie, Basarabia este un cadavru al unei posibile
conştiinţe naţionale. Blegirea maselor este incompatibilă cu demnitatea.
Concluzia, dureroasă, dar adevărată, mi se pare a fi una: pe aici s-a răspândit
sau, poate, s-a răsplămădit o seminţenie dintr-un material etnic de calitate
îndoielnică. Şi să nu creadă cineva că Snegur nu va trăda iar şi iar, ca să-şi
salveze ce are de salvat: mizerabila făţărnicie şi neobligativitate. La rându-i,
şi el va simţi în fese împunsăturile de ţăpoi ale agrarienilor, aşa cum le simt
boii înceţi în ale lor, împunşi cu furca de fier de ţăranul ce stă în car. Iar
nefastul zigzag al politicii (politicii?) sale inconsecvente, murdare, aduce
aminte exact de ceea ce este pişatul boului pe un drum prăfos, fireşte, – de
ţară.
Cândva,
îmi înţepa din când în când ţeasta gândul neimportant că L. ar fi o reincarnare
amazonică a lui Macedonski, în
special prin angoasele şi ţâfnoşenia ei. Astăzi, această părere mi-o fortifică
exemplul necesar, extras de la Eungen
Lovinescu
6.III.1994
„România
literară” din 23 februarie inserează şi poeme de-ale mele: „Urcând, coborând”;
„Trio predestinat”, „Cicatrice”. Dat fiind că am ratat abonarea – cele câteva
zile acordate pentru această chestiune – eram la Focşani – vestea o aflu de
la M. Cimpoi
Altă
good news mi-o dă Arcadie Suceveanu:
a fost dl Chiric, redactorul-şef la editura gălăţeană „Porto-Franco”, lăsând un
catalog pentru anul 1994, în care (nu ştiam) este inclusă şi o carte de a mea.
Arc. îmi oferă acest program editorial intitulat „Cărţi pentru elevi”, la
poziţia 79 a
căruia citesc: „Butnaru, Leo: Versuri (…), 2 lei 38 bani (valută basarabeană, of course). Adnotare: Autor al mai
multor volume de poezii, Leo Butnaru aparţine generaţiei tinere care vine cu un
suflu şi un timbru nou în poezia basarabeană, cu o observaţie de penetraţie
ideatică, conferind creaţiei sale revelaţia versului în care se regăseşte nu
numai expresia sentimentală, ci şi cea a unei gândiri profunde”. Însă adevărul
este că eu nu am înaintat nicio ofertă şu nu prea văd perspectiva acestei
cărţi.
Război
în fosta Iugoslavie, dezlănţuit la
Sarajevo , mii de morţi. De această dramă îmi aminteşte zilnic
nu doar ecranul însângerat al televizorului, nu doar radioul, ziarele,
cunoscuţii şi necunoscuţii cu care schimb câteva vorbe printre care tremură şi
înspăimântătoare ecouri balcanice, ce ne vizează direct şi pe noi – la Nistru la mărgioară
(balcanică) au fost morţi, se poate muri oricând; de tragedia iugoslavă îmi
aminteşte muta sau ţăcănitoarea mea maşină de scris; mi-aminteşte metalul
„UNIS”-lui meu, al acestei „TBN de Luxe” care nu a fost fabricată altundeva
decât în… Sarajevo, la „Udruzena metalna industrija Sarajevo”, precum scrie pe
această „Tvornica biro masina” ce mă serveşte deja de circa 13 ani şi care,
dacă nu s-ar fi „născut” atunci când „s-a născut”, astăzi şi metalul, şi
plasticul ei puteau ajunge detalii de aramă, gloanţe… Tragică lirică ajunsă ca
şi banală: litere de plumb…
Şi
totuşi, îmi permit „luxul” să dactilografiez, astăzi, la această „TBN de Luxe”
eventualul manuscris pentru ed. „Porto-Franco”.
21.III.1994
Pentru
a afla că e primăvară, nu e obligator să ascult radioul (buletinele meteo), ci
mi-e suficient doar… să-l privesc. Aparatul „Ochean 214 / Gorizont” îmi
înfăţişează o… gâză în recunoaştere, un fluture gri care apare, apoi se
prăvăleşte, apoi, de jos, iar apare neîndemânatic în gemuleţul marcat cu linii
şi cifre al scalei. Însă, inconştientă, aceasta recluziune a unei gâze e
lipsită de taină şi importanţă faţă de o alta… Iată cum a fost: într-o
dimineaţă, ne pomenim că nu vine gazul în arzătoarele maşinii de gătit. Primul
gând nefericit care ne trăsneşte în scăfârlie e că tâmpiţii ăia soldăţoi de la Tiraspol au închis
conducta… prieteniei. Ne interesăm la vecini: ei au gaz, ca în vremuri bune. Ce
să fie?... Invităm specialistul. Acesta, domnule, desface toate nodurile
maşinii, suflă în ţevi, aerul trece, deci buba e undeva în altă parte. Astfel,
treaptă cu treaptă, nod cu nod, ajunge de sus, de sub cratiţă, până jos, la
ultimul nod ce uneşte maşina cu conducta de gaz. Scotocind cu un cârlig ascuţit
în gâtlejul conductei, ce credeţi că extrage de acolo? Un cocon, o gogoaşă a
cine ştie cărei insecte – e greu de imaginat cum, unde, când a nimerit ea în
interiorul conductei de gaz! Uite că toxicitatea gazului nu omoară viitoarea
molie sau viitorul fluture care, poate, în micro-ouşorul acela ce a format
coconul, o fi călătorit hăt din tărâmurile îngheţate de nord, ca să ne
pricinuiască nouă mici necazuri, lipsindu-ne de ceaiul de dimineaţă.
Aşadar,
se miră meşterul, ne mirăm noi, după care, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic
deosebit, punem ceainicul la para gazului siberian care totuşi (yes, of couse!) nu ne prea ticneşte, pe
cât ne umileşte, ne robeşte…
23.III.1994
Să
se mai spună că poeţii nu sunt cei mai dumeriţi sociologi… Astfel, situaţia
actuală, postelectorală, poate fi caracterizată par excellence prin două versuri ale lui Guillevic din perioada
când poetul nici gând nu avea să piardă timpul cu zădărnicii politice. În
„Brasier” (Jeratic) subtilul francez zice: „D’autres étaient précis comme des
maladies/…Et tout le poids de la bétise” (Unii erau exacţi ca nişte boli/… Şi
întreagă povara prostiei). Cei „exacţi” care readuc maladiile ideologice,
antinaţionale – alde Moţpan, Senic and „Edinstvo”, iar povara, apăsătoarea
povară vine de la şi cade (tot) pe ceea ce englezul numeşte tag-rag – gloata, plebea, căreia eu i-aş
prefera asonanţa sinonimică din zisa britanicului: trag şi rag… Iar acest răget îţi dă glaciala senzaţie că the country basarabeană încă multă vreme
de aici încolo va linge palmele the
country party, ambele ţări rămânând pe multe decenii sortite prostiei. Şi
dintr-o parte şi din cealaltă nişte blegi de ţapi împuţiţi fac totul pentru a
crea impresia că tocmai intelectualul, pe franţuzeşte vorbind, este le bouc émisaire (ţapul ispăşitor).
Pentru că totdeauna ţapii împuţiţi au căutat un ţap acătării ca acesta să fie
ispăşitorul pentru o mai generală împuţire…
În
sfârşit, după fel de fel de ghinioane, ultimul – după proasta imprimare pe
peliculă şi refacerea completă a filmului editorial, să zic, vede lumina zilei
şi cartea de interviuri „Spunerea de sine”. Ghinioanele – dacă doreşti să le
găseşti o explicaţie – ar putea fi puse şi pe seama numărului 13: „Spunerea…” e
chiar a treisprezecea carte semnată de mine. (Coperta – très mince, ca o pojghiţă de nenoroc al cărţii în cauză).
M.
Cimpoi îmi spune că din partea societăţii „Pro Basarabia şi Bucovina” am o
invitaţie de a mă odihni la
Sovata , la miraculoasele ape termale de acolo. Să alegem
perioada, în lunile mai, iunie sau septembrie. Cred că voi pleca în iunie, spre
sfârşitul lunii (dacă va fi să plec, totuşi).
Dezordine
şi dezinteres general. Apatie şi lehamite. Statul nu mai are nevoie nici de
arhivele „gloriei” sale de odinioară… În biroul, vast, în care se ticluiau (se
puneau la cale) dosarele celor înaintaţi la premiul de stat rssm-ist, unde
fusese unsă, de I. C. Ciobanu, din motive conjuncturiste, o oarecare Korkina
nici până astăzi cunoscătoare de verb românesc, – deci, în acea forjerie de
celebrităţi stau abandonate mape cu recomandări pentru Matcovschi, Esinencu,
Aurel David etc. Le poţi confisca oricând, fără să întrebe sau să răspundă
cineva. Eu unul „salvez” dosarul (foarte
sumar) al lui Aurel David.
Criză
în toate. Costică Bălan ilustrează „ABC-ul poveştilor” (o comandă a noastră, de
la „EUS”) pe reversul unor poze (fain paper!) de la congresul IV al pedagogilor
din RSSM. Personaje fericite, şi pe o parte şi pe cealaltă (cealaltă – a
personajelor din basmele pe care le ilustrează pictorul). În toate pozele – aia,
Skalnaia, pe când era, se vede, şefă la CC.
Tuş
29.III.1994
Se
face multă politică de berărie. E logic să remarc acest lucru în ziua când
aşa-zisul noul parlament al ţărişoarei s-a întrunit pentru prima oară;
parlament fonf, precum este însuşi Lazarev, cadavrul ce deschide o „nouă eră”
politică.
Aşadar,
perplexitate generalizată, şi morală, şi intelectuală, şi economică, şi…
mondială chiar, se pare.
Împreună
cu Ioan Mânăscurtă ticluim un nou demers către Fundaţia Culturală Română,
aproape implorându-l pe dl preşedinte Buzura (dacă nu e totuşi… Huzura) să
găsească o posibilitate de a ne susţine. Eu unul însă nu prea cred în
receptivitatea fundaţiilor. Pentru că am mai fost şi pe la Soros-a … chişinăuiană. La
capitolul tergiversări şi promisiuni stăm cum nu se poate mai bine. Blocajul sneguriano-melnician
devorează Basarabia. Ar fi mare miracol dacă editura „EUS” nu se va întoarce
sub propria sa fundaţie-fundament-temelie, adică acolo, de unde a pornit:
punctul zero. Viciosul cerc al datoriilor: noi – altora, alţii – nouă etc.
30.III.1994
Acum
vreo două săptămâni, la agapa cu care s-a încheiat la US comemorarea celor 175 de ani
de la naşterea lui Alecu Russo, Popică îmi povesteşte foarte serios că, la Satu Mare , E. P. i-a
şterpelit de sub nas premiul revistei „Poesis”. Zice: „Eu am aţipit, ca după
prânz. Iar când era să se meargă la ceremonia de înmânare a premiului, E. nu
m-a trezit, pentru ca acolo, la înmânare, să se ofere el însuşi drept unic şi indicat
personaj demn de distincţie”. Cine ştie… Poate nişte suspiciuni, nişte
exagerări… Însă putea fi chiar şi aşa, pentru că pălinca cea cu multe accente
îţi cam poate juca festa, dându-te spre somn adânc şi pierdere de şansă…
În
nr. 200, aniversar, al revistei „Contemporanul”, într-o trecere în revistă
retrospectivă, printre multele nume ale colaboratorilor sunt trecut şi eu sub
cozorocul: „Capitolul beletristică a fost susţinut, de asemenea, în continuare,
de numeroşi autori din diferite generaţii…” Şi spaţii.
2.IV.1994
Pentru
prima oară în primăvara aceasta am văzut caişi şi pruni înfloriţi la Tecuci. O
Constrânşi
de durităţile generate de blocajul financiar impus de fiinţele cu frunţi
înguste din vârful deluşorului politic basarabean, împreună cu Ioan Mânăscurtă
am făcut o escapadă la
Bucureşti , să preluăm nişte bani de la editura „Uranus” cu
care am colaborat la publicarea „Ciumei albe” a lui Frank Herrbert şi un
îndreptar de engleză pentru începători. Suma 5 mii de dolari şi ceva e doar o parte
din ce datorează dl Dm. Ionicică şi foarte neîndestulătoare cu care, la moment,
să lichidăm datoriile pe care le are „EUS” către alţii. Cerc vicios – toţi sunt
datori tuturora şi viceversa; conturi blocate, mare ajun de faliment pentru
mulţi întreprinzători.
Cu
această ocazie, vizităm şi o parte din Casa Poporului, unde-şi are un birou şi
directorul de la „Uranus”, însă deja în calitate de funcţionar în parlamentul
român. Ce grandoare! Ce aberaţie impunătoare! Sau, posibil, nu chiar aberaţie.
Greu de spus… Muncă sisifică depusă pentru şlefuirea milioanelor de tone de
marmură de Dobrogea. Cel mai mare candelabru din lume, dimensiune 60 pe 33 de
metri. Multă fantezie în geometrizări şi ornamentare. Ca mărime, e a doua
construcţie din lume, după cea a Pentagonului. Aici se lucrează de zor: nu
peste mult timp, în Casa Poporului va avea loc un important for internaţional
şi guvernul a alocat 20 de miliarde de lei, să ducă la bun sfârşit amenajarea
unei părţi din grandioasa construcţie.
Vizită
la Ministerul Culturii.
Trecem
pe la Fundaţia Culturală
Am
trecut şi pe la dl Ioan Albescu, directorul societăţii „Ştiinţă şi tehnică”.
Nişte proiecte de colaborare, vagi, deocamdată, inclusiv – tragerea ediţiei a
doua a unui volum intitulat „Psihoteste”.
Şi,
ca să nu ies din trista zonă a hărţuielilor editorial-financiare care, până la
urmă, ar putea să ne lase fără acea sfântă daily
bread, să reproduc rezultatele unei autotestări la care m-am supus şi care,
aproape nuanţă în nuanţă, coincid cu presupunerile ce mă privesc ale unor
colegi, inclusiv cea a Aurei din interviul pe care l-am publicat în
„Contemporanul” (chestia cu ataşamentul faţă de tineri; apropo, Ioan Flora mi-a
dat invitaţii pentru un simpozion al tinerilor ce va avea loc la Bucureşti : Vasile
Gârneţ, Nicolae Popa, Galaicu-Păun, Eugen Lungu, Ghenadie Postolache…). Aşadar,
la punctul „Care este vârsta creativităţii dv.?”, străduindu-mă să răspund cât
mai obiectiv şi explicit posibil (explicit pentru mine însumi), iau 31 de
puncte, care vin la capitolul „Tinereţea creativităţii”. Un rezultat al autoevaluării
cuprins între 21 şi 40 de puncte (înseamnă că eu am exact… miezul de aur al
grilei de punctaj) reprezintă un certificat pentru tinereţea şi energia
creaţiei. Evaluatorii-testologi susţin că persoanele aflate la această vârstă
sunt încântate de tot ce e nou (poate că aici „încântat” nu e termenul cel mai
adecvat), sunt în ton cu moda (deşi nu se lasă înrobiţi de ea). Sunt receptivi
la transformările care au loc, implicându-se în ele ca nişte creatori activi şi
cu iniţiativă (nu atenuez emfaza limbajului, care putea fi unul mai firesc şi,
deci, mai de crezut). Persoanele respective sunt atrase de activităţi ce se
caracterizează prin varietate şi noutate, creaţia fiind pentru ele o
necesitate, precum – atrase – şi de misterele lumii şi, dacă li se oferă
prilejul, pleacă în căutarea lor. Reprezentanţii acestei vârste părăsesc fără
regret un loc de muncă obişnuit de dragul unei activităţi mai interesante. Sunt
entuziasmaţi de munca şi arta contemporană sau le cultivă cu plăcere. Sunt
înclinaţi spre autoapreciere pozitivă. (Mie să-mi spui?... Cam aşa este… Dar în
acest caz, o autoapreciere pozitivă pare a deveni o… autocritică… suportabilă).
Au o poziţie critică faţă de regulile şi regulamentele care limitează tendinţa
lor spre independenţă. Uneori sunt naivi şi lipsiţi de simţul măsurii. (Exact…
Dar aş fi putut omite, totuşi, această constatare… mda… cam…) Chiar dacă nu mai
sunt la o vârstă tânără, comportamentul, modul lor de abordare a problemelor îi
atrag spre cei tineri. Sub raport intelectual, sunt aproape totdeauna
productivi, deoarece îmbină în ei înţelepciunea oamenilor maturi cu entuziasmul
şi energia caracteristice tinerei generaţii.
Să
sperăm că aşa este…
De
data aceasta, în noaptea de 1 spre 2 aprilie, din nou ne-a salvat de la un grav
accident o miime de secundă. Şi din nou în apropierea comunei Spătaru, mai
precis – la circa 10
kilometri de Buzău. Şoferul, tânăr de tot, Radu
Bujoreanu, reuşeşte ca prin minune să forţeze brusc volanul spre stânga, noi
reuşind să vedem doar, ca într-o fulgerare de cadru, cum „Volga” în care ne
aflăm trece la câţiva milimetri de o căruţă ce se „decupă” pe neaşteptate din
întuneric. Muţenie, uluială şi febrilă presupunere a ceea ce putea să se
întâmple acum câteva clipe, când, poate, cineva dintre noi nici nu ar mai fi
fost în stare să presupună; n-ar mai fi
fost în starea vieţii. Învăţământul ce se poate trage n-ar fi decât unul: să nu
circuli noaptea pe drumurile româneşti, în special toamna, ele fiind flancate
de biciclişti şi căruţaşi zevzeci, turmentaţi.
Însă
astăzi, ca nicicând altădată, trebuie să te mişti în toate, ca să
supravieţuieşti. Astăzi, când existenţa ta este supusă legii bicicletei: dacă
se opreşte, cade.
Iată
rezultatul a încă două teste l-a care m-am supus. Primul, intitulat: „Şansa
fericirii”, nu-mi lasă prea multe şanse, eu, acumulând 8-9 puncte,
mulţumindu-mă cu concluzia că nu voi ajunge la adevărata fericire, unde mai pui
că nu mă încălzeşte şi entuziasmează consolatoarea concluzie că: „Oricum, nu
este imposibil să vă schimbaţi comportamentul şi modul de a privi lumea.
Încercaţi”.
Pe
de altă parte, doar un neghiob nu ar dori să privească altfel lumea, deoarece
azi lumea e alta. Curând va fi chiar categoric alta. Şi noi trebuie să fim
alţii. Dar nu obligatoriu – ghiftuiţi de fericiţi…
Apoi
testul „Potenţialul de lider” şi cel care vrea să afle dacă avem sau nu o
psihologie de învingător. Primo: „Aveţi un excelent potenţial de conducere,
dacă aţi obţinut peste 8 puncte”. Eu însă am totalizat exact 8 puncte şi mă
pretez, moderat, doar la: un bun potenţial de lider. Eşecul însă îmi vine la
întrebarea dacă aş putea deveni milionar. Concluzia, în baza punctajului (între
20 şi 45 accente): acumularea averii ego
ar fi o problemă cam dificilă. Trebuie să evit speculaţiile financiare. Dar cel
mai mare bine pe care mi-l pot face eu însumi este să fac carieră în profesia
care îmi place, chiar dacă ea n-o să mi-aducă milioane. Şi, liniştitor, zice
„exegetul”: „Oricum, viaţa dv. va fi asigurată material”.
Eu
unul nu pot zice nimic despre a face
carieră în profesia de scriitor, însă ea îmi place cu adevărat, ceea ce-mi
atenuează apreciabil lipsa… milioanelor…
5.IV.1994
Pe un colţ de hârtie,
găsesc o informaţie care-mi trezeşte oarecum tristeţea unui om ce a fost jefuit
de anumite lucruri: cică (un „cică” astronomic), aproape trei sferturi din
stelele firmamentului se văd în emisfera de sud şi doar ceva mai bine de un
sfert se văd aici, la noi, în partea de nord. Ce să-i faci, nedreptăţile
continuă…
a ce en� C u ��B (`$ tag-rag – gloata, plebea, căreia eu i-aş
prefera asonanţa sinonimică din zisa britanicului: trag şi rag… Iar acest răget îţi dă glaciala senzaţie că the country basarabeană încă multă vreme
de aici încolo va linge palmele the
country party, ambele ţări rămânând pe multe decenii sortite prostiei. Şi
dintr-o parte şi din cealaltă nişte blegi de ţapi împuţiţi fac totul pentru a
crea impresia că tocmai intelectualul, pe franţuzeşte vorbind, este le bouc émisaire (ţapul ispăşitor).
Pentru că totdeauna ţapii împuţiţi au căutat un ţap acătării ca acesta să fie
ispăşitorul pentru o mai generală împuţire…
În
sfârşit, după fel de fel de ghinioane, ultimul – după proasta imprimare pe
peliculă şi refacerea completă a filmului editorial, să zic, vede lumina zilei
şi cartea de interviuri „Spunerea de sine”. Ghinioanele – dacă doreşti să le
găseşti o explicaţie – ar putea fi puse şi pe seama numărului 13: „Spunerea…” e
chiar a treisprezecea carte semnată de mine. (Coperta – très mince, ca o pojghiţă de nenoroc al cărţii în cauză).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu