IUBIREA ŞI MUNCA...

25.II. Cred că am descris undeva senzaţiile pe care le-am avut în timpul operaţiei de apendicită. În mare, ele sunt asemănătoare cu cele trăite de Julien Green, cu excepţia hăului întunecos care pentru mine a fost un interminabil tunel de un alb aspru-umbros. Nu auzeam nici clopotele. Încolo, precum la Green: „Anularea fiinţei sub acţiunea eterului (pe mine eterul nu m-a luat din prima doză, a fost nevoie şi de a doua – n.m.), căderea într-un hău întunecos şi sonor… (sonoritatea unui fâşâit aspru de curgere nisipoasă, pe alte secvenţe – de escalator ce-şi curge benzile – n.m.)… mai ales neputinţa ceea de a rezista, de a te agăţa indiferent de ce – desigur că moartea conţine ceva din toate astea. Mi s-a părut ciudat minutul care a precedat pierderea conştiinţei, dar deloc înfricoşător”. De parcă am fi fost unul în locul celuilalt!

„Există unele pagini în cărţile mele care sunt asemenea unor puneri sub acuzaţie a propriei mele persoane”, Julien Green.

Tot el: „Trebuie să lucrăm mai departe cu atât mai multă răbdare cu cât totul pare pierdut. În realitate nimic nu-i vreodată pierdut când marele vis al acestei vieţi se va destrăma, vom înţelege că iubirea şi munca noastră erau singurele realităţi”.

Apoi: „Nu sunt, niciodată nu am fost exact omul jurnalului pe care îl scriu”; „…plictisul este pur şi simplu una din feţele morţii, şi de moarte fug mulţi oameni atunci când călătoresc”; „M-am întrebat adeseori dacă ţinerea unui jurnal nu este potrivnică instinctului care vrea să uităm, căci uitarea ne uşurează de o povară, în timp ce amintirea ne trage îndărăt, ne împiedică să înaintăm”. (Prin urmare, dacă doreşti să fii un ins modern, la zi, la… – nu scrie jurnal?! )

Şi tragic de tot: „Un om trecut de patruzeci de ani îşi dă seama că lumea lui a dispărut şi că supravieţuieşte unor ruine”.  (Pe când eu, naivul, am crezut şi mai cred că abia după 40 de ani – odată cu ruperea din imperiu şi comunism – încep viaţa şi munca mea adevărată…)

De două ori, când am fost la catedrala Sfânta Sofia, prin alte locuri de măreţie ale Bizanţului, nu am avut niciun ghid turc sau vreo carte-ghid care să-mi povestească lucruri extraordinare, pe care le găsesc în jurnalul lui Julien Green şi ce-mi redeşteaptă amintiri constantinopoliene, îmbogăţindu-mi-le şi sensibilizându-mi-le. Deci, iată ce se întâmpla sub cupola Sfintei Catedrale, de unde avem şi noi, eu împreună cu Vladimit Beşleagă, o fotografie color în faţa frescei Maicii Domnului, frescă în mozaic: „…O carte despre Bizanţ. Să tot visezi ore de-a rândul. Copiii atârnaţi în cupola Sfintei Sofia şi cântând imnuri, aurul, tămâia, iar pe străzi gunoaie care îţi întorc stomacul pe dos; asediul şi jefuirea oraşului, duşmanul strecurându-se în interiorul uriaşei cetăţi printr-o galerie la care nu se mai gândea nimeni… Constantin mort, aşezat pe tron în veşmintele sale de basileus. I se prezintă petiţii, lumea îl salută etc. şi asta timp de şase sau opt luni, în aşteptarea sosirii succesorului. Grozăvia somptuoasă a acestor întâmplări, idioţia învecinată cu sublimului invers.”

Am visat şi eu la multe în timpul celor două vizite acolo, şi după aceea, trăind vibraţii sufleteşti de o incontestabilă misteriozitate. Şi o mare tristeţe la gândul că Bizanţul a căzut şi din cauza unei elementare prostii omeneşti… Am văzut şi galeria prin care s-au strecurat duşmanii… Ce sentiment!

De ce ar fi oricare filosof mai filosof decât prozatorul şi scriitorul de Jurnal Julien Green care zice: „Îmbătrânind, devenim părinţii noştri”?

Ieri, ceremonia sfinţirii unei icoane a Mariei Mardare la spitalul „Sfînta Treime”. Medic-şef – Simion Terente, adjunct – Nina Munteanu. Viceprimarul Onceanu, pretorul Ion Palade etc. Şi… o recepţie. Abundenţă. Discutat cu dl Platon prim-regizor la operă. Ce destin! E dintre deportaţi. Băştinaş din Isacova/ Orhei. Amintiri despre Răutul de demult, de abundenţa sa în peşte.

Colegii de muncă: ce destine destrămate… Mai toţi trecuţi prin divorţuri sau pe cale de a divorţa sau suportând cu resemnare o căsătorie damnată, ca şi inexistentă. Contabila – cu doi copii, fostul soţ – alcoolizat. Pictorul – trei căsătorii, cu apartamentul cooperatist atribuit de instanţă ultimei soţii. A. – cu beţivanul şi bruta de R. (precum îl caracterizează ea însăşi). Ţâ. – divorţată. Secretara – soţul plecat de 2 ani aiurea, fără să dea veste. Fotograful – pe cale de divorţ şi t. a., şi t. a. Cum e, domnilor, să găseşti pace, înţelegere şi dăruire muncii printre oamenii atât de hărţuiţi de destin?! Suspiciuni, invidii, resentimente… Pot eu oare fi în spiritul unei concluzii a lui Green: „Trebuie să ne străduim să depărtăm de cei din preajma noastră disperarea, misiune foarte grea. Cât despre a asigura fericirea cuiva în lumea de azi…”

Despre tehnica şi rezultatul final al scrierii unui jurnal, Green notează: „Început să-mi recopiez jurnalul pe care sper să-l public anul viitor. Uneori, dintr-o pagină lungă, nu pot scoate decât o frază scurtă, dar cu siguranţă că era nevoie de una, ca s-o obţin pe cealaltă”.

26.II. Acum trei-patru zile, primesc invitaţie pentru Congresul Mondial al Poeţilor care va avea loc în august în Japonia. Însă invitaţia care mă onorează va rămânea, cu părere de rău, fără să-i dau curs, ca şi cea pentru Taipei, să zicem. Totul trebuie plătit. Câteva mii de dolari nu sunt pe potriva speranţelor mele. Deci, recunoscător şi – la mare distanţă… În fond, fiecare nu pleacă din anumite motive mai mult sau mai puţin obiective. Aflam din jurnalul lui Eliade cazul cu un savant de renume care nu a putut onora invitaţia pentru o întâlnire importantă din simplissimul motiv că nu avea cu cine să-şi lase câinele. Pe noi, însă, nu ne lasă câinoşenia trecutului atât de… prezent, coada lui de câine din care, se ştie, nu mai faci sită de mătase.