DIN NOUA "REVISTĂ LITERARĂ"

Boris PASTERNAK     (1890 – 1960)

S-a născut la Moscova în familia pictorului L. Pasternak şi a pianistei R. Kaufman. În casa lor  veneau frecvent scriitori, muzicieni, printre care L. Tolstoi, A. Skriabin, V. Serov. În copilărie, B. Pasternak ia lecţii de pictură, apoi, în anii 1903-1908, se pregătea serios pentru o carieră de compozitor. Studiază filosofia la Universitatea din Moscova (1909-1913), un semestru aflându-se la Universitatea din Marburg (Germania). Începuturile poetice i se orientează spre simbolism, însă în 1914 intră în grupul futurist „Centrifuga”. Sinteza simbolist-avangardistă se remarcă în primele-i două cărţi – „Gemene în nori” (1913) şi „Deasupra barierelor” (1917). Personalizarea sa „canonică” este evidentă în a treia carte, „Sora mea – viaţa” (1922), care ar reprezenta, parcă, un jurnal din vara anului 1917, vară dintre două revoluţii şi, se poate spune, două Rusii. Însuşi autorul definise un atare discurs poetico-filosofic drept „intimizarea istoriei”. De aici încolo B. Pasternak devine un protagonist al poeziei ruse, influenţa sa remarcându-se în creaţia mai tinerilor confraţi P. Antokolski, N. Zaboloţki, N. Tihonov, A. Tarkovski şi K. Simonov. La rându-i, cel mai apropiat dintre poeţii contemporani considera a-i fi V. Maiakovski (din prima perioadă de creaţie, fireşte).

În concepţia lui Boris Pasternak, futurismul înseamnă acţiune novatoare în domeniile obişnuitelor manifestări ale vieţii sub semnul eternităţii. În articolul programatic „Pocalul negru”, poetul îşi formula crezul (de etapă) astfel: „Deci, permiteţi-i impresionismului în miezul metaforei futurismului să fie un impresionism etern. Transformarea vremelnicului în veşnic prin intermediul clipei limitative – anume acesta e adevăratul sens al abreviaţiei futuriste”.

În 1927 Pasternak părăseşte LEF-ul (Frontul de Stânga al Artei), orientându-se în albia unui neo-clasicism de o distinctă individualitate. Între anii 1946-1955 scrie una din principalele sale cărţi, romanul „Doctorul Jivago”, în care sunt abordate eternele ecuaţii viaţă-moarte, întemeierea existenţei umane pe/ în cultură şi istorie, rolul artei şi naturii întru depăşirea dezarmoniilor pe care le cauzează moartea, războiul, revoluţiile etc. Romanul nu este acceptat de editurile sovietice, apărând, în 1957, în Italia, după care urmează versiunile engleză, franceză, germană, suedeză. În 1958 lui B. Pasternak i se acordă Premiul Nobel, fapt ce declanşează în URSS o furibundă campanie denigratoare la adresa autorului. Drept (strâmb!) rezultat, este exclus din Uniunea Scriitorilor, la un stadiu incipient punându-se pe rol chiar şi un dosar ce stipula „trădarea de patrie”. B. Pasternak refuză premiul. (Printre altele, în „Declaraţia TASS” (2.11.1958) – ca în timp de război, nu? – se spunea că: „În cazul în care B. L. Pasternak va dori să părăsească pentru totdeauna Uniunea Sovietică, orânduirea socială şi poporul pe care le-a calomniat în opul său antisovietic „Doctorul Jivago”, organele oficiale nu-i vor crea piedici. I se va oferi ocazia să plece din Uniunea Sovietică şi să încerce personal toate „minunăţiile raiului capitalist”. Astfel, se anticipa un alt caz – cel al lui Soljeniţîn.) Diploma şi medalia Premiului Nobel avea să le primească, în 1989, fiul scriitorului.

Boris Pasternak este şi unul din redutabilii traducători din opera lui Shakespeare, Goethe, Verlaine, din poezia gruzină.

 La întrebarea dintr-o anchetă literară despre eroii preferaţi din viaţă, din istorie, Eugen Ionescu a răspuns: Pasternak, Socrate.  

Gara

Gara, rezistentă, ignifugă ladă 

A plecărilor, întâlnirilor mele,

Prieten încercat şi sfetnic devotat,

A începe – ce de-a merite rebele.

Se-ntâmpla, viaţa-mi toată depindea

De fularul-ştreang, până să pornească

Trenul şi-a harpiei botniţa pufăia

Aburi surii, ochii să ne bulucească.

Se-ntâmpla, abia de mă aşez alături

Şi – s-a zis. Mă topesc, viaţa-i fără-nţeles.

Adio, căci e timpul, bucuria mea!

Conductore, acum chiar o să sar din mers!

Se-ntâmpla, se crăpa apusu-n manevre

De intemperii, traverse, străin peron,

Şi cu gheare de fulgi prinde a te-nşfăca –

Să nu nimereşti cumva sub greul tampon.

Şi-amuţeşte al repetărilor fluier,

Altu-i preia ţipătul în depărtare,

Şi trenul viscoleşte dens pe peroane

Cu o surdă şi cocoşată ninsoare.

Deja amurgul nu mai are răbdare,

Şi iată-n urma fumegărilor grele

O rup din loc şi câmpii şi vijelie, –

O, dacă aş fi fost şi eu printre ele!

1913, 1928

 Zaiafeturi;

Beau amarul cerului autumnal şi-al tuberozelor,

Şi-n ele este jetul fierbinte al trădărilor tale.

Beau amarul serilor, nopţilor, gloatelor, strofelor

Hohotitoare de plâns – îl beau din negre pocale.

Proscrişi ai meseriei, trezia n-o suportăm. Amarnic,

Hălcilor mari, garantate război în veci le-am declarat.

Alarmantul vânt al nopţii – al toasturilor paharnic,

Cărora, probabil, nicicând a se împlini nu li-i dat.

Ereditate, moarte – comeseni la trapeze-n exces.

În zorii tihniţi copacilor le pâlpâie crestele –

În torba cu pesmeţi –  şoarece ce umblă-i un anapest

Şi Cenuşăreasa, grăbită, îşi schimbă veşmintele.

Podeaua-i măturată, pe masă – nici fărâmitură,

Precum un sărut de copil, versul respiră liniştit;

Cenuşăreasa fuge-n zile faste cu vreo trăsură,

E dat şi ultimul ban – pentru noi doi fiind plătit.

Improvizaţie

Din palmă am hrănit claviatura – stol de clape

În croncănire, plesnet de aripă care bate,

Stând în vârf de degete, le-ntinsei mâna aproape;

Mâneci sumeţite, şi noaptea se freca de coate.

Era beznă. Şi un heleşteu cu apa amară

Vălura-n unde. – Şi păsări din specia te iubesc

Păreau mai curând să omoare, decât să moară,

Ţipătoare, negre, cu clonţul de criţă, diavolesc.

Şi era heleşteul. Şi-ntuneric era. Pluteau

Hârdaie mari cu păcura miezului de noapte.

Valuri după valuri pe dedesubt luntrea şubrezeau,

Iar păsările tot mai loveau cu clonţul în coate.

Şi noaptea se clăti sub al zăgazului laringe.

Se părea, câtă vreme puiganul nu este hrănit,

Femele mai curând vor ucide, decât şi-ar stinge

Ruladele în ţipătorul lor gâtlej hârcâit.

1915

Postfaţă

Nu eu ţi-am cauzat tristeţe fatală

Şi nu am meritat a patriei uitare.

Era soare ce-ardea într-un strop de cerneală,

Ca-n poame de coacăză prăfuite, neclare.

Şi-n sângele gândului, scrisorilor mele

S-au înmulţit coşenile în risipire.

Purpuriul acestui viermişor de mine

Nu depinde, nu eu ţi-am cauzat mâhnire.

Ci seara se închega din praf şi, ca în reverii,

Te săruta, năduşind în ocru, cu polen din vânt.

Iar umbrele îţi luau pulsul. Tu, cea care ieşii

După gard, cu faţa expusă stepelor întinse,

Pâlpâiai, plutind prin uleiul de in al portiţelor

De umbre, de scrum şi de macii înfloriţi cuprinse.

Vara circulară care, arzând în etichete,

Prin heleşteie, ca bagaj înjghebat în arşiţă,

Pieptul de burlac cu ceară roşie l-a sigilat,

Iar ţie ţi-a ars veşminte şi pălării cochete.

Genele-ţi erau cele ce se lipeau de lumină,

Era disc sălbatic, ce de lemn îşi rodea coarnele,

Împungând şi doborând gardul de stinghii răzleţe.

Era apusul care, cum carbunculul, în păr

L-ai fi avut; vuind, se stingea într-un  sfert de oră,

Scuturând purpura din zmeuriş şi din crăiţe.

Nu, nu eu, ci – tu, cu răpitoare ta frumuseţe.

*      *     *

Aş fi putut uita? Rude, mare diafană?

Alintându-mă în pat de vagon legănător?

Şi după orgii de sentimente – în capcană?

Cu uraganul – la ordalia partidelor?

După geam, în cupeu, la sufertaş ce-abureşte?

Să cobor undeva? Să iau gazdă cu chirie?

Eu mă mândresc cu acest chin! Haide, încolţeşte!

Leoaică, te cunosc după gheare şi trufie.

Despre rude, despre mare. Despre fiinţare

Anostă, asemeni pedepsei – leit absurdul.

Nu-astfel te răzbuni pe ocnaşi. Muşcă mai tare!

O, nicicum voi, ci eu sunt – proletarul, pierdutul!

Este adevărat. Am căzut. O, hai, sfâşie!

Căzui în cinismul fiarei avide-n mărire.

Mă-njosii până la îndoială, agonie.

Şi pe sine m-am înjosit până la mâhnire.

1917

           Cocoşii

Întreaga noapte apa munci fără istov.

Ploaia până-n zori arse uleiul de cânepă.

Se-mprăştie aburi de sub coperişul mov,

Pământul fumegă, precum oala cu supă.

Când iarba, scuturându-se, sare-tresare,

                                      Cine spaima mea rourării i-ar demonstra
                                     Apoi – altul, şi ceilalţi prind a vocifera?

La ceas când primul cocoş erupe-n cântare,

Anii aranjându-i stric în enumerare,

Rând pe rând, apelând beznele înstelate,

Ei vor proroci neamânată schimbare –

Globului, iubirii – tuturor celorlalte.

1923

Lui Boris Pilneak

Parcă eu nu ştiu că, bâiguind prin beznă, în neştire,

Întunericu-n veci nu răzbea spre luminile multe,

Că-s hidosul căruia a sutei de mii fericire

Nu-i mai e pe plac decât cea găunoasă-a unei sute?

Şi parcă eu nu m-aş măsura cu timpul de cincinal,

Nu mă prăbuşesc şi nu mă ridic cu el deodată?

Dar ce mă fac cu-al cutiei toracice simţ abisal

Şi cu ceea ca strâmbătura strâmbă-i mai deformată?

Este zadarnic că în zilele marelui consiliu,

Unde supremelor sentimente locul li s-a cedat,

Poetului i-a fost lăsat loc vacant: însă eu ştiu –

Orice loc e periculos, de rămâne neocupat.

1931

            Premiul Nobel

Sunt pierdut ca fiara prinsă la strâmtoare

Când undeva există oameni, libertate,

Mă pândesc gonaci, haită lărmuitoare,

În lume de-a ieşi deja nu se mai poate.

Codru sumbru, iezer în strâmte cuprinderi,

Peste potecă – bradul ce fost-a doborât.

Astăzi mi-e tăiată calea pretutindeni.

Fie ce-o fi să fie, nu-mi pasă, hotărât.

Ce fărădelegi să fi comis anume?

Sunt asasin sau, poate, pungaş ori derbedeu?

Am înduioşat adânc această lume

Ce-a plâns peste tărâmul frumos din visul meu.

Însă şi acum, când de sicriu s-aproape,

Eu tot mai cred că o să vină vreme bună –

Când a mişeliei forţe dezmăţate

Duhul bunătăţii va fi să le răpună.

1959