POEME DIN PARIS, DESPRE PARIS...

Leo Butnaru

Discurs cu ocazia primei mele sosiri la Paris

Sigur garçon mai b(o)em ceva

dadaist. Mai adă-ne o Champs-Élyseés… pardon! O

şamp-

anie „Clairette de Die” căci

vezi doar cum pe noi oaspeţii din Est

fericirea ne caută până şi prin buzunare

însă aşa şi nu ne găseşte pre noi

cămătarii banilor de telefon

necesari pentru a-i suna pe Ceea Lume pe

Tristan (fără Izolda) Tzara Brâncuşi Ionescu

pe Emil Cioran…

                            De bucurie că

am reuşit să vorbim cu compatrioţii

o să b(o)em în continuare şnaps… pardon! Champs…

pardon! Şamp-

anie şămpănică şămpănea până vom încerca să dansăm

încrâncenat de balcanic precum Zorba Grecul fără
Zoarba lui

după care graçon dumneata frate latin

franţuz tipic cu vocea de un timbru nazonat

vei căuta să ne dai afară din

infernul confortabil al bodegii însă

te prevenim că nu-ţi va ieşi pasienţa precum

nu-i ieşi lui Platon care încă în antichitate – bineînţeles

ai auzit de ea – încerca să ne dea afară din

republica sa (credea el) autonomă. Sigur repu-

blica

şi

repu-

taţia lui Platon sunt noţiuni repu… pu… repu-pu..

diabile pentru că zău

nu e deloc frumos ceea ce a filozofat el

vizavi de poeţi în intenţia lui

de a-i da pe ăştia afară din ţară. Să

nu-i urmezi exemplul garçon şi

să ne mai laşi în bodegă de unde noi

vom ieşi benevol

de bună voie părăsind şi Champs-Élyseés şi

întreg Parisul

plecând în drumul nostru.

                                            Aşadar

încă un dar garçon

încă o şampanie clară din Die

ce ne sporeşte buna dispoziţie ca un diez muzical

la începutul portativului şi sfârşitul acestei

partituri pariziene.

Et l’ addition

s’il vous plaît garçon!

                                  

Paris,

30.IX.1996

Emil Loteanu, Liubomir Iorga, Leo Butnaru, Mihai Potârniche,
Franţa, septembrie 1996

César Vallejo

                              Muri-voi la Paris

                                 într-o zi cu ploaie multă...

                                  probabil într-o joi, ca azi, de toamnă.

                                                                         César Vallejo

Instinctul indistinct al sumbrei inspiraţii

îi spuse sibilinic poetului Vallejo

ziua fatală – într-o joi ploioasă

la Paris. („Adio, Champs Élysées, adio,

ciudate raite pe stradela Luna;

şi naşterea mea pleacă, şi moartea – împreună”.)

Deja damnat, profetic, în sincopatul dus-

întors al respiraţiei gâfâitoare

în na-

veta ei infinitezimală dintre

viaţă şi neant Don Quijote-César

ca oricare ins de înger slab încerca

să-şi imagineze joia lui de ieri

răpusă de uitarea

cruntei beţii de viaţă

ca şi cum Suprema Voinţă permiţându-i

prin proprie voinţă, de om, să mai îndure

hazardul câtorva zvâcniri sau simple gesturi

sub botniţa statuilor (patina verde

şi excrementele hulubilor), astfel

sfidând în parafrază fraternul „de te-ndeamnă

de te cheamă” la Paris cu larma

pietrificată-a monştrilor notre-dame-zi

sub orbirea cărora-n eterne zaruri

creierul e număr şi nume de-anagramă

al ecoului de ere suprapuse

(ere-eire-rere-iere-ecre-creier...),

antimetabolic şi ultim anabolic

pentru un herald care în clipa morţii

îşi câştigă demn

înfrângerea prezisă...

         

   Marţi,

 1 octombrie 1996,

Paris

Statorniciile Parisului

                                    Notre-Dame la Camera de Comerţ.

                                               (Alain Bosquet, „Schimbările Parisului”)

Parisul atât de edificat în psihologiile lumii, încât

dintr-o simplissimă privire-asupra străzii pricepe

care e nefericitul cu paşaport fals în buzunar.

...Şi-l cruţă...

*

Notre-Dame tace cu accent parizian.

*  

Lucarnele – ca nările. Tăcere nazonată, franţuzească.

*  

Panteon.

Zâmbetul pieziş al lui Voltaire:

vreau-să-ştiu-şi-ştiu-să-vreau.

*    

În adâncurile Senei

oglindirile statuilor sinucigaşe

ce au nevoie de un poem ca de un martor mut.

*  

Pe Podul Mirabeau

stafia lui Victor Hugo, în contumacie

ţine un recital de ode.

*  

Precum în oricare altă ţară

şi aici Ministerul marinei consideră poezia

un fel de navigaţie ilegală?

*  

O, Paris! Şi tu de viziunea poetului-om

deopotrivă plictisit de dezordinea sublimului

şi de sistemul politic la zi.

*  

În Piaţa Bastiliei

ca o înşiruire de negaţii

un discurs etern.

*  

Într-un gang sordid (rar,

dar se mai întâmplă, monşer!)

un pisoi în călduri se tot căzneşte să spună:

M(i)ao (Tzedung – mai puţin...).

*  

Seară de graţie!

Iminenta relaţie dintre

dragoste, şira spinării şi teoria ondulaţiei.

*  

Havuzurile-n ludică lumină.

Peste viniete şi majuscule burniţează

cernelurile Evului Mediu.

*   

Sub cascada de lumină a Turnului Eiffel

picioarele de înaltă tensiune ale top-modelelor

şi şontâcăitele picioare de vers vagabond

ce se încăpăţânează de-a nu păşi cu stângul.

*    

Parisule obositor

am chef de-a mă resemna, dar

nu am motiv de-a o face.

1996 // 1997

Parisul, fotbalul şi poetul

De la o vreme, oamenii nu se mai împart în cei care au văzut şi cei care n-au văzut (spre trist exemplu, Homer) Parisul. În Paradis (s-ar putea spune (şi) în Paris) pomul cunoaşterii deja se polenizează de-a valma cu pomul ignoranţei, drept (strâmb) rezultat al acestei încrucişări multiculturale rezultând un fel de pădureţe ale kitsch-ului. (Încearcă s-o ademeneşti pe Eva cu un măruleţ pădureţ!...) În genere, paradisul a căzut la literă mică, neînsemnând altceva decât acest timp al lui etcetera.

Poate doar fotbaliştii se mai împart în cei care au jucat şi n-au jucat la Paris. După campionatul mondial de fotbal (France 1998! ultimul din secolul trecut), se desfăceau contractele antrenorilor învinşi, în timp ce nimeni nu propunea contracte de angajare a poeţilor victorioşi, pentru ca ei să antreneze imaginaţia opacă a lumii. (Ca şi învinşii obişnuiţi, poeţii riscă să ajungă contemporani cu lipsa de lirism a trandafirului.)

Chiar dacă evul post-mediu se insinuează până şi în ciocoimea postmodernistă din Chişinău sau Bucureşti, românii nu se mai împart în cei care au văzut şi cei care n-au văzut Parisul. Oamenii, inclusiv consângenii noştri, sunt ca nişte dezechilibre dintre vase şi vise comunicante, printre ei înscriindu-mă (dar... neînregimentându-mă!) şi eu, cel din sud-estul post-comunist-post-modernist ca dintr-o Străinătate Mijlocie (Mică, precum Asia Mică), unde se psalmodiază ieftina filosofie a blocului NATO (Şeherezada a promis solemn că, pentru a mia noapte, va învăţa o poveste românească) şi unde umbra ultimului imperiu se încheagă în nopţi de coşmar ca Integrala Kafka, un fost ştabist chiar lansând lozinca post-marxist-leninistă: „Să-l facem pe Kafka realitate!” (Şi poate că anume starea de gigantism a imaginaţiei noastre, suprarealismul ei gratuit sau poate că somnul cugetului naşte monştri-mutanţi, pe când somnul sentimentelor, ca şi somnul îngerilor, nu naşte nimic sau doar dez-naşte monştrii pe care-i zămisli somnolenţa raţiunii drogate, această dez-naştere – ca formulă – ducându-mă cu gândul la nişte eroi cu inimile... de-capitate sau cu capetele...  de-inimate şi inteligenţa de-sentimentalizată...)

Oricum, prin forţa lucrurilor şi slăbiciunea iluziilor, după campionatul mondial de fotbal, filosoful post-modern, cu obişnuita-i ironie, proclama-parafraza: Secolul XXI va fi altfel decât secolul 20 sau nu va fi deloc! – lucru ce va prinde contur de certitudine după primul campionat de fotbal din mileniul trei. (O, tu nostalgie fineseculară înlocuitoare a romantismului de cândva! Tu, melancolie a cântecului de început de secol, de Carmen Saeculare, ca o preexistenţă a post-iluzionismului...) (Ptiu, drace! Uite că o dau în poezie...)

A bientôt!

2000

Rezidenţă pariziană

pe peretele camerei spaţioase

                                              dar sumbre

                                              posace ai zice

dar ca dar binefăcător trupului tău pe care-l exploatezi nemilos

zile la rând mergând mergând, mergând în căutarea minunăţiilor Parisului

însă mult mai puţin binefăcătoare sufletului tău

această cameră spaţioasă

    dar sumbră

    posacă ai zice;

pe peretele acestei camere

benevol şi cu recunoştinţă populată de tine

şi cu mulţumiri trimise online conducerii ICR – în

zidul acestei camere îţi vine să zgârii adânc cu ceva ascuţit

un singur cuvânt: poezie – cum

în zidul celulei întemniţaţii scrijelesc apăsat: libertate

IV.2010,

Paris,

Rezidenţa ICR

Paris. Arcul de triumf

1

Amiază toridă. Arcul de triumf

miroase a subsuoară transpirată de soldat

de acum două

sau chiar trei veacuri.

2

Ce mai… timpul trece

                            trece

de s-o fi oţetit până şi

parfumul rămas încă de pe vremea

                            muşchetarilor.

9.II.2012

Citat celebru

             Sous le pont Mirabeau coule la Seine
            Et nos amours

                                         Apollinaire

De cât – infinit – a tot fost citat cu adâncă nostalgie versul

despre Sena ce curge odată cu dragostea noastră

pe sub podul Mirabeau

a cam ameţit lumea de acest parţial echivoc

încât deja se pare că în lungul Parisului

curge-pluteşte însuşi podul Mirabeau

iar Sena şi dragostea noastră

în fine

sunt statornice

stau pe loc.

1.III.2014