Jurnal 1996

4.II. Lui Graf Vaida-Voevod îi transmit telefonic la Cluj componentele administraţiei şi pretinsului parlament transnistrean, pe care, deloc uşor, le-a obţinut Aurel C. de la Comisia  Control şi Petiţii. Îşi aminteşte că, de la „Tinerimea Moldovei”, îi scriam răvaşe cu referinţe la calitatea versurilor sale de început. Cam farsor, cam cu strategii de clovn îmi promite să susţină revista. Gestul său: telefonează pe la nişte bişniţari, cărora le-a făcut cine ştie ce servicii, ca să ne pomenim în redacţie cu o coşcogea ladă cu portocale – cu care încadrăm, până şi după, un coniac „Călăraşi”.

După-amiaza de ieri, am invitat în ospeţie familia pictorului Vasile Cojocaru, ca semn de omagiu pentru generoasele gesturi ale artistului de a ne fi dăruit două tablouri cu peisaje din Delta Dunării. O agapă agreabilă, cu durată în timp.

Primul care mi-a răspuns după primirea memoriului despre cele trei decenii de activitate ale revistei „Moldova” (solicitări de mecenat) a fost dl Fandofan de la protecţia mediului înconjurător. Petiţia a primit-o în seara de 30.I., pentru a-mi răspunde în dimineaţa zilei următoare, că a transferat pe contul revistei 1 mie de lei. Graţie!

„Jurnalul (jurnalul intim sau reportajul) nu este doar preferabil romanului, tragediei, poemei şi celorlalte genuri, pentru că e mai complex (în sensul că nu elimină realităţile care luminează, de fapt, sensurile), dar jurnalul este genul originar literar, genul tip, iar romanul, tragedia, poema etc. sunt pervertiri ale jurnalului pur. Jurnalul este adevăratul gen literar” (Eugen Ionescu, „Nu”).

Atitudinea tranşantă a lui Nicolae Breban în judecarea morală a unui scriitor: „Beniuc era un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a fost un ticălos”. Probabil, principiul dat „i-a avut” la bază pe Villon şi Sade.

14.II. Am fragmente, frânturi de jurnale paralele, în carnetele mele de drum sau de laborator. Acum „a apărut” încă unul, cel de la redacţie, de la birou. Eventual, să-l „aduc” aici.

Aproape concomitent, termin de citit „Secretele guvernării” ale Mareşalului Ion Antonescu (la birou) şi „Confesiunile violente” ale lui Nic. Breban, în târzii/ timpurii ore de insomnii.

În primul volum al militarului sunt gânduri demne de atenţie şi, deci, să reţin un mic colaj din rezoluţiile sale.

„Statul nu poate întreţine pe acei care din viciu, din lipsă de cap sau din lene nu şi-au asigurat traiul în viaţă”.

„Când cineva ocupă un înalt loc, trebuie să se aştepte la infamii”.

„Dl colonel Râmniceanu să facă bine să nu mai dea curs tuturor nebuniilor stranii. Suflă un vânt de nebunie colectivă şi individuală. Înţelept este ca să aşteptăm ca vântul să se potolească, nu să fie potolit. Este ceea ce fac. Deci răbdare”.

„Ştiu că intriga este arma mincinosului şi mai ştiu că mincinoşi sunt foarte mulţi”.

„O chestiune neclară, ca toate în statul românesc, făcută pentru chivernisirea neamurilor personale, pe contul statului, în condiţii princiare”.

„…urzeala aceasta a cărei limite financiare nimeni nu le cunoaşte”.

„Nu poate cumula o mie de slujbe, oricare ar fi valoarea lui”.

19.II. Vineri, dna Maria Mardare îmi aduce la redacţie o invitaţie pentru seara de creaţie a familiei Fusu: dumneaei cu pictura, Dumitru cu recitalul, fetele cu muzica.

Ieri, la Operă, 1,5 ore de program. Talente moderate, fără relief ce ar exclude orice umbră de incertitudine. Mult Eminescu şi Vieru care, reluaţi la modul comod, cam plictisesc.

Ambiţia, în vigoare, a lui Mitică Fusu de a reorganiza teatrul unui actor… La 60 de ani ai protagonistului? Oricum, nu mai este cel de cândva. Timpul, vârsta, oboseala îşi spun (sau îşi tac!) cuvântul. Unde mai pui că lipseşte o rostire de star a scenei româneşti. Petele de neaoşism, în ţinută şi preferinţă scenică, în dicţiune, sunt în detrimentul unei reafirmări „la zi”, al unei reveniri remarcabile. Încolo, pentru ţărişoară, e (aproape) un nivel. Şi trebuie să le rămânem recunoscători pentru perseverenţa şi visul lor mare la o scenă mai mare… Şi-apoi, din multele sponsorizări făcute, ce recepţie! Abundenţă! Probabil nu s-a consumat nici jumătate din cele aglomerate pe mese. O parte de bani puşi în bucate s-ar fi putut folosi pentru o faptă mai utilă.

20.II. Zice Breban în „Confesiuni violente”: „Românii au o individualitate grăbită, prematură, se revoltă înainte de a se forma”.

21.II. Ieri, împreună cu Gh. Prini, dezvăluim colectivului intenţia de a face parteneriat, drept co-fondatori, cu editura „Ştiinţa”.

Iar noii mei ochelari sunt simţitor tot mai obosiţi: lentilele – dreapta 4,5, stânga – 5 dioptrii. Şi suma fabuloasă: 150 de lei (un salariu).

În dialogul pe care l-am avut acum vreo 5 ani şi intrat apoi în „Spunerea de sine”, vorbind despre psihocomportamentul românilor aflaţi în exil, Andrei Pleşu îşi amintea că Mircea Eliade, pe când l-a cunoscut în 1976 la Paris, la o anumită întrebare a lui Pleşu zice: „Stai să-ţi arăt, am o notiţă într-un caiet despre chestia asta”. Şi s-a dus la sertar, l-a deschis, caută caietul, ca până la urmă să se dumirească: „Ah, l-am uitat acasă!”, acest acasă fiind Bucureştiul pe care îl părăsise cu 40 de ani în urmă. Şi despre acel acasă şi despre acel caiet cu note, găsesc în „Jurnalul” lui Eliade, din iunie 1952, următoarele note de dramatică nostalgie: „Uneori îmi amintesc de ţară, de ce am lăsat acasă – manuscrise, jurnal, corespondenţă, bibliotecă – şi mă întunec. Toate acestea le-aş putea pierde, dacă nu le-am pierdut deja. S-ar putea să nu mai găsesc nimic, să nu mai am nicio „amintire”, nicio urmă precisă a copilăriei, adolescenţei şi tinereţii mele; să mă întorc – dacă mă voi mai întoarce vreodată – într-un oraş în care nu voi mai regăsi nimic de ce-a fost al meu (o scrisoare din adolescenţă), un caiet cu însemnări, o fotografie, o carte pe care am citit-o…” O parte din viaţa pe care am trăit-o…