Constantin
CUBLEŞAN
BASARABIA –
SENTIMENTAL ŞI POLEMIC
Fără îndoială, cel
mai activ scriitor basarabean in actualitatea literară românească (prezent în
numeroase publicaţii culturale şi literare, cu o frecvenţă debordantă), Leo
Butnaru se ilustrează superlativ atât in poezie cat şi in proză, in eseistică,
in traduceri nu mai puţin (volumele din avangarda rusă sunt fundamentale pentru
cunoaşterea fenomenului in cercetarea critică a istoriografiei noastre de azi),
venind acum şi cu o memorialistică (Perimetrul cuştii, 2012), oarecum
aparte in volumul Lista basarabeană. Copil la ruşi (Bucureşti, Editura
Cartea Românească, 2013). Spun aparte, întrucât nu avem de-a face cu o
simplă rememora-re sentimentală a anilor copilăriei şi adolescenţei cat cu un
angajament polemic, eseistic in fond, pe tema identităţii istoriei contemporane
a Moldovei de dincolo de Prut, discutând în pandant şi două cărţi ce abordează,
diferit, aceeaşi chestiune: cea a Eufrosinei Kersnovskaia (Cat valorează un
om, 12 caiete cu”sute şi sute de pagini”) şi cea a lui Victor Erofeev (Enciclopedia
sufletului rus, „roman-eseu, asta cred că este anume”), completându-se
reciproc intr-o imagine emoţionantă şi grotescă deopotrivă, a unei lumi
romaneşti (in fond) pe care cititorul nostru încă nu o cunoaşte îndeajuns, in
profunzime.
Scriitorul face parte dintr-o generaţie literară
apărută şi afirmată in anii de după cel de al doilea război mondial (s-a născut
in 1949 intr-o comună, Negureni, de lângă Orhei), intr-o societate de-acum
sovietică, oarecum îndestulătoare, in care se şcolează („elev sovietic”), dar
care e marcată de reminiscenţele unui trecut dramatic nu prea in-depărtat şi a
unei realităţi (in prelungire) imediate marcată de constrângeri sub semnul
teroarei: „Unii consăteni (ne) mureau in accidente la tăiatul pădurii în
Siberia, unde colhozul trimitea, la cererea autorităţilor locale de peste
patru-cinci fuse orare depărtate, echipe de «drujbari» şi mânuitori de
to-poare, în caz contrar neprimind cotă de lemn de construcţie solicitată.
Astfel că, atunci când spuneam în precuvântarea la aceste amintiri din copilărie
despre porumbarul meşterit sub streaşina casei noastre din scânduri, mirosind a
răşină şi tămâie, eu nu aveam de unde şti că acest miros nu era unul de tămâie
şi mănăstire din Carpaţi, ci altul – de Siberie, frig şi pustie,cu reni şi
licheni… Până a fi lăsate în adâncul gropilor de mormânt şi a fi acoperite cu
ţărână, sicriele negurenilor miroseau încă a răşină ce se coagulase pe lângă
sârma ghimpată a Gulagului”. Dar evocarea copilăriei are seninătatea şi
jovialitatea cu care satul însuşi – oamenii şi copii împreună cu care se joacă,
învaţă şi munceşte – îl înconjoară, protejându-i oarecum evoluţia inocentă în
ani, în viaţă: „Haideţi să păstrăm şi în continuare starea de naivitate fantezist-creatoare
a copilăriei noastre, pentru a vedea şi pricepe (şi accepta) cum, departe, la
marginile orizontului, unde un pandant al curcubeului îşi face delta în ţărână
(…) copilul (care am fost, care aţi fost) prinde a aştepta, şi tot aşteaptă să
prindă ceva, însă pluta undiţei nu se scufundă în băltirea-deltirea
curcubeică, pentru că, deocamdată acel peştişor de aur înoată a alint doar
pe creasta, în zenitul arcului multicolor”. În această aură se coagulează romanul
copilăriei sale („Copilăria se converteşte în roman – ca parte a simfoniei
cunoaşterii de lume şi de sine, a devenirii «exterioare» şi autodefinirii”).
Avem de-a face astfel cu „un roman memorialistic”, în care sunt evocate
„momente din copilărie”, autorul relatând („ce mi s-a întâmplat chiar mie”), cu
o sinceritate cuceritoare, fapte de un eroism juvenil, portrete ale
părinţilor, rudelor şi ale oameni-lor apropiaţi, prinse în episoade
conflictuale ce au marcat viaţa satului din acei ani, totul cu o degaja-re în
scriitura narativă, capabilă a cucerii cititorul şi a-l emoţiona,
introducându-l într-o epopee a cotidianului convenţional, nu lipsit însă
de poeticitate, căci Leo Butnaru este, nu-i aşa, un poet veritabil. Se vorbeşte
astfel despre situaţia părinţilor („părinţii mei erau simplissimi ţărani
proaspăt şi dureros desproprietăriţi de colectivizarea ruso-sovietică”), despre
jucăriile cu care se delecta la ţară („vioara din hlujan de cucuruz”,
„telefonul din şnur simplu, la capete cu cutii goale de chibrituri”,
„tractoraşul din mosor simplu de aţă cu propulsie din cauciuc răsucit în
interiorul său” etc.), despre şcoală şi abecedar, despre cărţile pe care ar fi
vrut să le ai-bă şi să le citească („Vieţuind într-un mediu colonial, de valori
rătăcite aiurea şi noi rătăciţi de va-lori, copilăria mea nu avea nici pe
departe atâtea cărţi, pe cât ar fi vrut să le citească, iar cele care îi cădeau
sub ochi de multe ori aduceau a abjectă parodie ideologizată”), despre filmele
văzute la un cinematograf improvizat („Spectacolul cinematografic îl asigura o
instalaţie itinerantă, ce deservea câteva localităţi/…/ Fiecare colhoz trimitea
o maşină în satul vecin, de unde prelua mecanicul cu tot cu aparatură”), dar şi
despre prigonirile naţionale de imediat după război („evreii din Negureni
fuse-seră adunaţi în ghiol şi mânaţi cu o dârjală de un biet cioban tânăr şi
prost, care le cerea imperios şi mânios să se cufunde în apa mâloasă”), despre
închiderea bisericii („cum venea vorba despre închiderea bisericii, Negurenii
se puneau vârtos pe blesteme şi sudălmi”), despre dispoziţia drastică a lui
Hruşciov („un megaloman fantezist, cam brutal, cam nu prea instruit, cam
soldăţoi”) de a lichida caii pentru a fi înlocuiţi de tractoare („bieţii
căişori, aceşti oneşti trudnici ai satelor noastre, erau urcaţi, câte trei-patru,
în caroseriile maşinilor şi duşi «la carne», la abator”), despre anii de
foamete de după război („nu trecuseră mulţi ani după cumplita foamete”)
ş.a.m.d., totul relatat direct, prin ochii copilului de atunci dar cu fireasca
cenzură a scriitoru-lui de acum, ca într-o recapitulare a unui timp mar-cat de
istoria vremii: „Acesta ar fi să fie portretul copilăriei noastre şi al
înaltului duh protector care ne-a însoţit pe parcursul ei, pentru ca, la un
timp fixat de zodii, să ne petreacă pe porţile de aur in lumea mai mare, mai
vastă, a adolescenţei, de un-de, pe porţi de plumb, aveam să ieşim spre
imensitatea lumii maturităţii supuse grelelor încercări de obscurantismul unei
exclusiviste ideologii sugrumătoare de libertate”.
Calitatea
„romanului” copilăriei sale, pe care Leo Butnaru il recompune din nenumărate
tablouri de viaţă autentică, rezidă in tocmai caligrafia elegantă a relatării,
a povestirii oarecum reţinute, fără excese in edulcorarea acestora dar şi fără
atacuri pătimaş partizane la adresa atâtor privaţiuni de or-din social şi
moral, pe care le-a suportat in acei ani, odată cu întreaga colectivitate a
satului său, a ţării, la drept vorbind. E o carte-mărturie, simplă şi
adevărată, sinceră şi demonstrativă, din care nu lipsesc pasaje de o caldă
evocare a naturii locuri-lor natale, de care sufletul său poetic se simte mereu
şi indestructibil legat: „îmi amintesc că, uneori, primăvara venea foarte
devreme, cu toporaşi – flori ale niciunui călău. Şi cu închipuirea de cântec a
piţigoiului! Frânturi de triluri, mici partituri bizare, zise parcă dintr-un
nai de zăpadă pe ducă – melodia ţine doar pană sârguincioasa suflare a păsării
topeşte florile dalbe ale ultimei ninsori. Cu rândunelele aliniate pe liniile
de telegraf./ Primele zile de primăvară, in care priveam nu că atent, ci cu
in-cordare de… titan, să pot surprinde adevărul a ce-ea ce ni se spunea la
şcoală – că: natura învie. Aşa va învia şi omul, ca mugurele, ca
ghiocelul ce apare de sub zăpadă, ca firul de iarbă…”
Pe cat de temperată nostalgic este prima parte a
cărţii, Copil la ruşi, pe atât de polemic este comentariul eseistic al
celei de a doua părţi, Lista basarabeană şi nu mai puţin a celei de a
treia părţi, Românii şi enciclopedia sufletului rus la care se adaugă
epilogul, in felul său exegetic, intitulat Gombrowicz: idei (şi) pentru
realitatea românească. Acestea nu sunt pagini memorialistice dar vin să
completeze, dintr-o altă perspectivă, istoria ani-lor copilăriei evocate, cu
fapte de un dramatism şocant pe care Leo Butnaru le recomandă cititori-lor in
completarea imaginii acelui univers, a acelei lumi din care el a pornit spre
viaţă şi pe care nu atât el cât omenirea nu are dreptul a le uita, a le trece
cu vederea, azi. Este vorba de jurnalul Eufrosinei Kersnovskaia („boieroaică la
33 de ani, de profesie «civilă» medic veterinar”), intitulat Cât valorează
un om, reprezentând jurnalul ei din deportarea siberiană, unde fusese
trimisă odată cu o numeroasă populaţie de romani basarabeni, in ideea
nedeclarată făţiş, de exterminare a acestei popula-ţii. Ea propune o listă – o
altă listă a lui Schindler, cu trimiterea, pe care o face Leo Butnaru,
la filmul lui Steven Spielberg – a celor deportaţi, din Basarabia, şi din care
„nimeni dintre acei nenorociţi nu mai avea să se întoarcă la Soroca ”. Relatările
boieroaicei sunt cutremurătoare, începând chiar cu acel moment al îmbarcării
oamenilor în trenurile morţii, pe care scriitorul basarabean le reţine în
comentariul său: „Era ziua de 13 iunie 1941, când Eufrosina Kersnovskaia se
pomeneşte înghesuită într-un vagon pentru vite, peste ani scriind în ego-textul
său memorialistic: «Astăzi nu mai ţin minte cum nimerisem în acel vagon. Îmi
amintesc doar de gloată, de soldaţi, de ţipete, ghionţi, îmbulzeală în vagonul
supraîncărcat cu oameni buimăciţi şi sfâşiaţi». Acolo, în gara de la Floreşti , unde, dincolo
de scândurile grosolane ale vagonului, foşnea ciudat stufărişul oglindit în
apele Răutului… Răutul parcă ar fi prevestit răutatea care o aştepta, de aici
încolo, spre zările siberiene, închise, haşurate de sârma ghimpată a
Gulagului…” Desigur, propunerea pentru un film, cu această listă basarabeană,
ar avea un impact în public la fel de puternic precum a avut şi filmul lui
Spielberg. E o provocare aruncată cineaştilor noştri, din Bucureşti sau din
Chişinău.
În comentariul
cărţii lui Victor Erofeev („În această cercetare ca şi culturologică dar,
concomitent, şi politică, autorul generalizează mentalitatea rusă, experienţa
istorică a omului patriei sale”), Leo Butnaru este încă şi mai polemic,
efectuând nu atât o exegeză literară cât o interpretare sociologică punctuală
pe marginea textului, cu incitante raportări şi paralelisme între ceea ce poate
constitui esenţa spiritului naţional rus, basarabean sau românesc. E un angajament
critic ce merită atenţie aparte. Voi reţine însă, între altele doar trimiterea
către mitul Meşterului Manole, cu o conotaţie originală, nici vorbă, anume
aceea că alegerea femeii unuia dintre zidari, care să fie sacrificată în
pereţii bisericii, a fost o simplă tragere la sorţi de tip ruletă rusească
(„ruleta românească”). E o interpretare ce împinge în derizoriu sensu-rile
legendei. Alegerea soţiei Meşterului nu a fost un joc hazardat al
acestuia ci, dacă vreţi, un joc, cât se poate de tragic, cu destinul, cu
soarta, cu propria desăvârşire umană prin creaţie. Ceea ce este cu totul
altceva decât o aventuroasă provocare a morţii printr-un gest ce mizează pe
pura întâmplare. În fine…
Copil la ruşi de Leo Butnaru este o carte document, realizată cu
mijloacele unui discurs romanesc, de cea mai bună factură memorialistică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu