UN DIALOG: LUCIA NEGOIŢĂ - LEO BUTNARU

HARUL DE A TE CONTEMPORANEIZA, 
DE A REZONA CU MODIFICĂRILE DE SENSIBILITATE CARE SE ÎNTÂMPLĂ MEREU ÎN LUME

– Dragă Leo Butnaru, chiar în ziua aceasta de septembrie, când aştern întrebările pentru un dialog amânat de mine o vreme, participi la Festivalul de Literatură „Bucureşti-Chişinau-Orheiul Vechi”. Ai fost printre poeţii selectaţi şi aplaudaţi  la „Gala Poeziei Române Contemporane” la Alba Iulia, în urmă cu puţin timp, după ce ai fost la Bucureşi în calitate de  nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor pe 2014, pentru masiva traducere din Osip Mandelştam. Eşti „aici” si „acolo”, cu o energie pe care şi-o doresc mulţi, mereu generos, zâmbitor, fratern. Nu duc mai departe portretul, fiindcă au făcut-o înainte-mi domnii Grigurcu şi Ştefănescu, în rânduri memorabile. Coincid impresiile lor cu întâlnirea noastră „pe sticla” TVR, în urmă cu vreo 20 de ani. Între timp, au apărut în cascadă cărţi de poezie, eseuri, traduceri, interviuri, ai la ora aceasta o bibliografie care ar pune pe gânduri un confrate atent la tot ce se întâmpla în jur. De unde vine această putere de muncă în care împarţi cu sârg propriile tale roluri? Au fost la început, poetul, poezia...?

– În iunie 1928, Nikos Kzantzakis îi scria fratelui său: „... cu tensiunea care mă caracterizează mă grăbesc să epuizez micul fulger al vieţii”. Să admitem că acesta e şi motoul la răspunsul care urmează.                

În perioada debutului oarecât avansat, adică după ce publicasem deja unele texte, încurajatoare prin însăşi faptul că îmi fuseseră publicate, mintea înfierbântată îmi era plină cu titluri de cărţi şi de ardoarea dorinţei de a le scrie cândva. Probabil, acea ardoare era un fel de motricitate care mobilizează. Nu doar mă punea la muncă, ci mă şi învăţa cum să o fac. O stare care devenea un modus vivendi de „pe mine mie redă-mă” în libertatea dumnezeiască a scriitorului, ca un continuum; un mod de alegere, de opţiune voluntară. Iar în volumul meu de debut înclin să cred că se aflau in nuce cărţile-mi ce aveau să urmeze, în care pasiunea pentru avangardă, pentru viziunile ei nu ţine de subsidiar, de subtext doar, ci de arsenalul activ al scrisului.

 Nu o dată unii colegi amintesc că, în stânga Prutului, eu aş fi cel mai fecund, cel mai modern sau cel mai clasic (ca spirit) etc. Dacă o fi aşa, probabil e din motivul că am priceput limpede ce trebuie să facă un scriitor, cum să facă şi să înţeleagă ce-i stă în puteri, ce are în dotare şi să nu trândăvească.

Nu este exclus să fiu asemeni celui care a înţeles şi faptul că el trebuie să devină propriul său... vechil! Care are grijă – mare şi principială – să nu cedeze „perfidelor, iresponsabilelor” stăruinţe ale cotidianului de a-l scoate de la locul de muncă, din lectură, studiu. Pentru că nu sunt a bune cedările scriitorului în faţa ispitelor cotidianului, în faţa stăruinţelor lui... (Uite un caz evident de delimitare între stăruinţă şi străduinţă: stăruinţele cuiva întru a te pierde şi străduinţele tale de a te forma, întrupa, consolida.)  De cum ieşi mai des din casă decât strictul necesar, este imposibil să nu dai şi „să-ţi dăruieşti” timpul zădărniciilor.

Dar la început, precum zici, dragă Lucia Negoiţă, a fost poezia. Nu ştiu dacă e adevărat că poezia e superioară logicii, iar unirea lor e filosofie, după cum afirma cam pe la începutul sec. XIX John Stuart Mill, însă ea îţi oferă, prin sugestie, alte linii ideatice de urmat, de dezvoltat, mai ales dacă, într-o anume măsură, te simţi şi tu legat atât de poezie, cât şi de filosofie. Acelaşi John Stuart Mill îi recomanda lui Tennyson să devină... filosof, deoarece în creaţia sa lirică poetul nu poate evita completamente prezenţa meditaţiei teoretico-filosofice şi, aşadar, trebuie să aibă grijă ca „teoria lui despre viaţă şi despre lume să nu fie o himeră a creierului său, ci rezultatul temeinic al unei gândiri solide şi mature; el trebuie să cultive, cu toată devoţiunea, atât filosofia, cât şi poezia”. În virtutea unor simbioze personale, ce mi se întâmplă în travaliul poetic şi cel eseistic, precum în seria de texte intitulată „Cosmograme”, spre exemplu, bineînţeles că împărtăşesc o astfel de opinie, poate că nu în mod atât de tranşant, dar, în principiu, – da, este necesară nuntirea lui Orpheus cu Sophia (alias – Înţelepciunea).

– Despre locul naşterii aş vrea să vorbeşti în continuare: Negureni, Teleneşti, Orhei. Aceasta e zona geografică, pe care o identific pe hartă, dar  ce îmi spui tu care a-i trecut prin „mica  istorie”  şi prin  „marea istorie”? Şi ce duci mai departe din istoria părinţilor tăi?  Pentru mine, Basarabia  se încarcă de o emoţie copleşitoare.    

                                                 

– Reiterând banalitatea că nimic nu poate să rămână neschimbat în trecerea timpului, în cazul Negurenilor pot constata că, pe durata a şaizeci de ani, multe din cele care au fost odată acolo, la baştina mea, – configuraţia satului, felul de a fi al locuitorilor, împrejurimile, Răutul cu luncile sale etc. – nu au rămas fixate decât în romanul meu memorialistic „Copil la ruşi”. Nu, nu o spun din orgoliu, însă acesta e un dar pe care memoria unui om, a fiecăruia dintre noi, îl poate face unei comunităţi în perpetuare de generaţii.

Iar istoria părinţilor mei e, completamente, existenţial, emoţional şi a mea. Numele părinţilor mei, Anastasia şi Teodor, rostuite şi rostite cu amăruia miere din paradisul cuvintelor; numele celor graţie cărora, în 1949, când se împliniseră exact două mii de ani (ca s-o încep şi eu grandios, triumfător, nu?!) din vremea în care Iulius Cezar exclamase: Alea jacta est!, trecând Rubiconul, apărut-am şi eu pe lume, în Zodia lui Pan ajuns capro-delfin sprijinit pe aştrii Vega şi Altair, susţinuţi de aripile clipocitoare ale Constelaţiei Vulturului. Adică era în ianuarie, când Capricornul îşi scapără coarnele de cremenea Carpaţilor sau de gheaţa Răutului, pe atunci râu încă important. Nu sunt bântuit de himerele heraldice ale unei (posibile) genealogii aristocratice, deoarece consider că nobleţea necertificată a scriitorului ce aveam să devin este în afara tabieturilor ereditare (sau e una arTistocratică), precizând că părinţii mei erau simplissimi ţărani proaspăt şi dureros desproprietăriţi de colectivizarea şi colonizarea ruso-sovietică.

Memoriei mamei, plecată de tânără spre pulberea stelelor, i-am dedicat cartea mea de debut. Tatăl se regăseşte şi el în multe cărţi ale mele, dar şi în poemul „Hypatia”, dedicat memoriei bunicului meu Ipatie Butnaru. Şi toţi dimpreună, cu celălalt bunic, Chiril Munteanu, cu cele două bunici, Magdalena şi Catinca, se regăsesc, ca la noi acasă, ca la noi în sat, în romanul memorialistic „Copil la ruşi”, vibraţiile imnice ale căruia le invocă destinele pe care le-a prelungit şi viaţa mea, şi scrisul meu, ca formă a memoriei şi recunoştinţei.

– Are legătură formaţia ta umanistă cu destinul tău literar?  Ce rol a avut şansa în existenţa ta?    

– O şansă ar fi că formaţia umanistă te învaţă şi cum să ajungi un cititor bun, cum să-ţi câştigi controlul asupra practicilor tale de lectură, beneficiind cât mai mult din urma lor ca viitor scriitor. O astfel de formaţie este una generoasă, nu egocentrică, îndemnându-te spre deschideri comparatist-interdisciplinare, spre istoria ideilor, mentalităţilor, creativităţii etc. Formaţia umanistă e poate cea mai eficientă care duce de la informare – la formare. De la informaţie – la formaţie.

Dacă nu spun vorbe mari, totuşi, cred că tocmai formaţia umanistă m-a… întrupat în literatură şi a… întrupat literatura în firea mea, în destinul meu. E o intercomunicare interior-exterior ca o infinitate de forme de cunoaştere şi de izvodire a unor noi imbolduri ego-epistemologice în diversitatea existenţei şi filosofiei date omului. De aici, graţie literaturii, am ajuns şi în sfere entropice foarte „diferite” de ea, literatura. Chiar şi filosofia, muzica, artele plastice, chiar şi împătimirea de computer, internet etc. le-am abordat şi graţie literaturii, cu „metodele”, tactica şi strategia ei, cu plasticitatea stilului şi metaforei literaturii. La rândul lor, spaţiile informaţional...-existenţiale spre care m-a îndemnat literatura (ca modus vivendi spiritual, mental, socio-comportamental) mi-au sugerat multe stări şi pricopsiri literare, teme, subiecte, metafore. Astfel că ceea ce gândesc, scriu şi găsesc de cuviinţă să mărturisesc e ceva ce se întâmplă ca stare literară de predestinaţie-creaţie, ca filosofie a existenţei mele în corelaţie cu alţii, întru alţii, dinspre alţii. Atât cât îmi este dat a semnifica ceva din ale existenţei umane, cosmice, şi aş însemna şi eu ceva, în fantastica ei spaţio-temporalitate ca o fugă de valuri în permanentă ruinare şi reîntrupare; în taina diferenţierii/ dispersării şi iarăşi-întrupării.  

 Alte şanse?... Mai multe. Din care să amintesc doar câteva, legate şi ele de calea spre literatură. Să zicem, existenţa în URSS a sistemului „subversiv”  „Kniga pocitoi” („Cartea prin poştă”), graţie căruia reuşeam să primesc de la librăria „Drujba” din Moscova cărţi interzise la Chişinău – aici fusese lichidată secţia română de la librăria „Meridiane”; doar secţia de carte românească, pe când celelalte secţii... frăţeşti (bulgară, ungară, poloneză etc.) erau bine, mersi, deschise. Dintre coletele (memorabile!) primite de la Moscova a fost şi cel cu setul (negru!) din cinci mari poeţi europeni, în ediţie bilingvă: Quasimodo, Lorca, Ungaretti, Eluard, Apollinaire, cărţile cărora – uimitor! – (mi) s-au păstrat până în prezent şi la care, mai ales în juneţe, am tot apelat, slavă Domnului.

Începând cu 1967, când devin student, canti­tatea de eseistică şi critică literară pe care am citit-o a fost cople­şitoare. Deopotrivă cu poezia. Pe atunci, spu­neam, apărea celebra colecţie editorială „Luceafărul”, dar şi alte­le, de-a dreptul renumite: „Cele mai frumoase poezii”, „Poesis”, „Orfeu”. Spre exemplu (îţi aduci, desigur, aminte) în „Poesis” au apărut, în acei ani, Ruben Dario [am la îndemână volumele respective şi, cu titlu de exotism, îţi pot spune chiar şi cât costau ele, în bani sovietici sau româneşti; aşadar, Dario (24 copeici), Georg Trakl (22 cop.), Bertolt Brecht (24), Paul Celan (62), Arthur Rimbaud (33), Emily Dickinson (14,50 lei româneşti), Eugenio Montale (8,50 lei), Alain Bosquet (53 cop.)...] Odată ce am dat şi preţurile de atunci, parcă am veni în contextul afirmaţiei Juliei Kristeva conform căreia textul ca literatură – ca... produs, ca marfă, nu? – se zămisleşte şi se deschide „sub constrângerea structurii biologice şi sociale”. (Noi să încercăm a transfera biologicul mai spre materie cenuşie, spre psihologie, sensibilitate, cuget, iar... constrângerea socială... s-o ia naiba...)

Am avut şansa că, la Biblioteca Naţională din Chişinău, am descoperit şi am citit ca într-o transă a… modernităţii spiritului revista „Secolul 20”, căreia îi datorez mult în autodidaxia mea Pot spune că revista „Secolul 20” a fost unul din marii mei magiştri.

Iar una din uriaşele şanse ale destinelor noastre a fost dispariţia Uniunii Sovietice!

– Trecând şi eu ca diletant prin prefaţa la antologia „Avangarda ucraineană” mai că îmi vine a crede că s-au spus încă de la începutul secolului trecut multe adevăruri despre poezie, despre poeţi. Cu ce este mai receptiv începutul acestui secol din noul mileniu în care trăim?    

– Nu ştiu dacă timpurile în care trăim sunt mai receptive, dar, fără îndoială, sunt altfel decât cele de până la ele. Altfel chiar decât unele din proximitate, de acum două-trei decenii sau, poate, şi mai puţin. Iar cei care au trăit atunci, trecând cu… traiul şi în noul mileniu, printre alte calităţi care le caracterizează persoana/ personalitatea trebuie să aibă şi harul de a se actualiza, de a se contemporaneiza, de a rezona (rezonabil!) cu modificările de sensibilitate care, ne place sau nu prea,  – ele se întâmplă mereu în lume. E o permanentă schimbare de particularităţi, de altfel de nuanţări, de dislocări semantico-receptive. 

 Mi-am pus această întrebare şi eu, în unele eseuri, ca dorinţă, devenită tendinţă lucidă, de a încerca să înţeleg ce se întâmplă cu omul timpurilor noastre, ce se întâmplă în lume, mai ales în spiritualitatea ei. Să mă dumeresc asupra stării de fapt a contemporaneităţii noastre, în care se întrepătrund biologia cu mitologia, tradiţia cu inovaţia, cultura cu kitschul, dar nu în formule de accedere şi utilitate generală, ci prin exemple şi detalii concrete, culese din propriul meu destin sau cele ale unor semeni. Astfel de texte sunt ale unor introspecţii, ale privirii în sine a autorului, şi nu din motivul că eu m-aş considera o persoană importantă pentru sine şi pentru alţii, ci pentru că găsesc potrivit şi indicat să mă sprijin pe realităţi, care mi-au fost şi mi-au rămas accesibile.

Deja altfel se discută despre receptivitate şi ceea ce o stimulează, dar o şi… reformulează, o contemporaneizează: în primul rând, se discută despre lectură (cât şi cum se mai citeşte), carte (condiţia ei în epoca digitală). Cu ceva timp în urmă, revista „Vatra” a publicat un număr cu genericul „Literatura cibernetică”. Ei bine, „şahul semiologic”, ludicul ca element sine qua non al textului artistic, ne-ar fi permis să derivăm de aici interogaţia dacă nu ar exista cumva şi literatura… cuber-etnică.

Trec pe virtual şi galeriile de arte, monumentele, şi ele formatoare şi re-formulatoare de receptivitate. Azi, omul are oricând la dispoziţie web-ul cu entropia sa – potop-ştie-tot! Este numai şi numai de lăudat hărnicia şi eficienţa lumii de a transfera ceea ce cunoaşte deja, ba, se pare, – de a se transfera chiar pe sine însăşi; a se transfera din paginile cărţilor, din comorile bibliotecilor în „abstracţiunea”, virtualitatea web.

Atunci când se tot trâmbiţează că deja nu se mai citeşte cum se citea, ar trebui să se facă o concretizare de termeni: de ce nu se mai citeşte în mod clasic? Pentru că, sigur, în timpurile noastre se citeşte mult mai mult decât până la apariţia internetului. Da, aşa e, cărţile apar în tiraje mici şi foarte mici, dar vedeţi câte adrese cu poezie, proză, filosofie etc., există pe internet. Şi nu doar există, ci chiar demonstrează, prin evidenţă, electronică şi ea, că sunt accesate, adică – deschise şi – de ce nu am crede? – chiar citite. 

Dacă, postând pe blogul personal sau pe pagina sa FB un grupaj de poeme care are, să admitem, 100-200 de accesări, cu ce n-ar fi aceasta o întâlnire a poetului cu cititorii? E o altfel de întâlnire decât una tradiţională, însă reală în… virtualitate.

Realitatea confirmă că cititorul „migrează” masiv spre textul afişat pe ecranul computerului sau spre cel care se aude din boxele elegante ale acestuia (cărţile audio). Bibliotecile (şi ele modelatoare de receptivitate) se reorganizează, în mare având şi componente digitale, mult mai eficiente în deservirea cititorilor, aceştia, la rândul lor, vor fi alţii în modul de a recepta operele de orice fel. Astea întâmplându-se în linia constatării că, dacă secolul trecut a fost, după o expresie a lui Adrian Marino, unul al abuzului hermeneutic, secolul în care am intrat se prefigurează a fi unul al abuzului de comunicare. Posibil, în detrimentul lecturii… Dar nu se ştie dacă şi în detrimentul receptării.

Însă cine poate exclude faptul că internetul ca formă de editare şi lectură a cărţii nu se va… clasiciza, nu se va… academiza şi el, devenind, pe bune, parte componentă a preocupărilor (artistice) serioase, valabile, valoroase ale lumii?

– Despre colegii tăi de scris din Basarabia aş vrea să vorbeşti. Ar fi vorba de o generaţie sau mai degrabă despre un mod de a scrie poezie liber, fără îngrădiri ?      

– Şi azi, pretutindeni în literatura română, continuă alcătuirea listelor cu generaţii, cu făcători parte din ele. Multă lume se doreşte pomenită în liste de orice fel, de valoare sau doar de prietenie, simpatie, asta însemnând că este băgată în seamă. Rar scriitor român care se simte confortabil cu el înşişi, care nu se teme de ceva în prezenţa propriei sale persoane. Hai la meleu, în liste, în generaţii! Nu contează originalitatea, unicitatea, ci sfânta listă, clasificările efemere, semnul că nu eşti uitat, ci adus la grămadă, pentru că unde-i unu nu-i putere, unde-s mulţi etc. Dar numai nu în artă, nu în literatură!

Deci, eu sunt printre cei care rămân la ideea că se cam exagerează în „detectarea” apartenenţei unui grup sau altuia de creatori la o „generaţie”. Sunt căutate şi, concomitent, inventate, nedeclarat, sau poate neconştientizat, elemente canonice, asemănări de tot soiul, „contexte”, repere, ideaţie, descendenţe comune, astfel împingându-se adânc în planuri secunde ceea ce era şi ar trebui să fie considerat primordial pentru fiecare scriitor în parte: originalitatea, personalitatea, tocmai ceea ce-l singularizează, îl deosebeşte de alţi confraţi şi nu ceea ce-l înregimentează în monotoniile nu atât ale comuniunii, cât ale comunului, în griul generaţionist. Ba chiar trebuie să ţinem cont că ar exista o doză de adevăr atunci când se spune că cineva e născut poet. Iar poeţii nu se nasc gemeni, nici chiar fraţi de la aceeaşi părinţi (olimpieni, parnasieni…).

Prin urmare, dorinţele-tendinţele-obsesiile de ordonare în clişeul unei sau altei generaţii sunt artificioase, tendenţioase, pe cât de subiective – pe atât de naive, ba chiar nocive.  

Spre exemplu, să remarcăm încă o dată cât de diferite – ca stil, tematică, ideaţie, în fine – canon, – sunt personalităţile care „fac” parte din „generaţia Nichita Stănescu”. Dacă nu am lua în calcul vecinătatea sau chiar coincidenţa anilor de naştere, nu cred că ar cuteza cineva să peroreze despre comuniunea generaţionistă a lui Marin Sorescu şi Nichita Stănescu, Cezar Baltag şi Mircea Ciobanu, Gheorghe Tomozei şi Ana Blandiana, Gheorghe Pituţ şi Ion Gheorghe, Ioan Alexandru (în special cel din tinereţe) şi Mihai Ursachi, Ioanid Romanescu şi Horia Zilieru etc., etc. Conform scrisului fiecăruia dintre ei luat în parte, cum e bine şi indicat (dar se cam uită, nu?) pentru poeţi, s-ar putea spune că dânşii aparţin de generaţii diferite. Fiecare personalitate face parte din propria sa generaţie, cea a unui singur poet.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în/ cu unele „generaţii” din stânga Prutului. Spre exemplu, care sunt coordonatele canonice definitorii pentru creaţia autorilor personalizaţi, atât de diferiţi, Vasile Romanciuc şi Arcadie Suceveanu, Marcela Benea şi Eugen Cioclea, Leonida Lari şi Leo Butnaru şi a celorlalţi şapte colegi care, în „chip generaţionist”, apăreau, în 1989, în antologia, tradusă în limba rusă, „13 poeţi din Moldova”? Încât, azi, nu e deloc întâmplător faptul că anumiţi exegeţi literari ne-au scos pe unii din artificiosul ţarc-generaţie, subsemnatul şi Arcadie Suceveanu, să zicem, fiind deja definiţi drept intergeneraţioniştit. Situaţia este asemănătoare şi în contingentul venit după noi, în care elementele particularizatoare ale poeţilor-corifei exclud asemănarea lor sub aspectul creaţiei, iar coincidenţele biologice de deschidere a CV-urilor mie unuia nu mi se par relevante. Este zadarnic să se caute similitudini, chiar şi general-canonice, între poezia/ poeziile autorilor pe care, în 1995, Eugen Lungu îi includea în volumul „Portret de grup”. Ba chiar unii intergeneraţionişti, precum Arcadie Suceveanu şi Eugen Cioclea, păreau „sustraşi” şi încadraţi forţat optzeciştilor, „pomenindu-se” cot la cot cu mai tinerii lor confraţi, unii dintre care „sfidează” poezia autentică. Pe de altă parte, nimic deosebit în această „pomenire”, odată ce elementele postmoderniste ale contemporaneităţii noastre „imediate” apăruseră mai înaintea unor autori din stânga Prutului şi aici nu poate fi vorba de „monopolizarea” cu orice preţ a priorităţilor. Pur şi simplu, în orice epocă poeţii-personalităţi s-au deosebit unii de ceilalţi, concomitent dând suflul, „ozonul” poeziei în general, care, ca şi peisajele terestre sau cereşti, este atât de diferită în componentele sale, situate şi la diverse niveluri (ca înălţime sau profunzime). De unde şi formula conciliantă, de apropiere, de solidaritate, să zicem, a mai multor autori din diverse „generaţii”, ba chiar epoci: poeţi care nu aparţin unei grile biologice comune, însă sunt uniţi de ceea ce vrea să spună noţiunea de: generaţie de creaţie. Cu alte cuvinte, un poet-individualitate valoros e o personalitate intergeneraţionistă integrată… în toate generaţiile de creaţie, de la Homer încoace. Iar autorii care sunt uşor de identificat conform criteriilor generaţioniste elaborate forţat, opintit, sunt mai puţin sau deloc originali, mai puţin sau deloc interesanţi.

În fine, e de spus că, predestinat, un creator de artă este un solitar, dar în acelaşi timp un solidar, ca să folosim aici un cvasiparadox. Sau poate chiar un paradox deplin.

– Când ai trecut Prutul? Ai simţit mireasma florilor rămasă într-o metaforă a începutului de ani ’90?                                                                                                  

–  Pentru prima oară mi s-a permis să trec Prutul la sfârşitul lunii august 1987. Chiar dacă eram în perestroika, băgătoarea de seamă la paşapoarte mi-a căşunat totuşi ceva nervi... Eram împreună cu colegii şi prietenii Vasile Gârneţ, Vitalie Ciobanu şi Teo Chiriac. Surprinşi şi derutaţi, am văzut aievea coşmarul care se întâmpla, timp de două ore, la vama Ungheni. Partea tehnică a săltării vagonului de pe şine, ca să i se pună roţi pentru ecartament european, ne-a interesat mai puţin, deoarece am simţit sporita atenţie agresivă a vameşilor, care parcă nici nu auziseră că în URSS e în plină desfăşurare perestroika, dânşii manifestându-se pe vechi – cinic, obraznic, provocator.

Ne-am odihnit două săptămâni la Mamaia. Sigur, mirosul algelor şi mireasma florilor de… spumă le mai simt şi acum.

Apoi, revenind la Bucureşti, pe 4 septembrie, dintre congeneri i-am cunoscut pe Matei Vişniec şi Daniela Zeca, în casa actorului şi poetului Arcadie Donose, unde mai venise şi celebrul regizor Ion Popescu Gopo. Peste două săptămâni, aveam să aflu de la „Europa liberă” că Vişniec rămăsese în Franţa. Iar eu doar visam, încă, să ajung pe acolo...

Până în 1989, fusesem publicat cu un singur poem în revista „Convorbiri literare” şi cu alte câteva texte în antologia „Constelaţia lirei”, apărută la Bucureşti. 

Însă, cu unsprezece ani mai înainte, la Chişinău, i-am cunoscut pe Nichita Stănescu şi Mircea Tomuş. Iar pe 12 decembrie 1989, în drumul lor de întoarcere de la Moscova spre Bucureşti, la Chişinău se opriseră Dumitru Radu Popescu, Anghel Dumbrăveanu şi Mircea Radu Iacoban. Ţin minte ca astăzi, şi există martori – colegii prezenţi atunci şi acolo, că cineva dintre noi le spuse confraţilor ce plecau în dreapta Prutului – mai mult, în glumă, fireşte, – „Vă lansăm în revoluţie!”, fără a şti, bineînţeles, ce avea să se întâmple la Timişoara pe 16 decembrie. Astfel că, uneori, intuiţiile scriitorilor sunt remarcabile seismografe ale istoriei...

Ah, da! Poate e cazul să mai amintesc chiar de prima-prima mea întâlnire cu un scriitor român. Nu a fost nimeni altul decât... Mihai Novicov! Unul dintre stâlpii realismului socialist în literatura română, nu? Era pe la mijlocul lunii februarie a anului 1971, eu fiind încă student. Nu ştiu cu ce ocazie se afla dl Novicov la Chişinău, dar a fost prezent şi la una din şedinţele cenaclului literar „Luceafărul” de pe lângă ziarul „Tinerimea Moldovei”. Momentul l-am fixat şi în jurnalul meu, „Student pe timpul rinocerilor”, publicat în anul 2000. Musafirul spusese cam aşa: „Fiţi siguri că o să vorbesc în Ţară despre dumneavoastră. O atare audienţă pentru poezie impresionează. Să stea lumea două ore în picioare, să asculte versuri...”

Mai ţin minte că în acea seară Petru Zadnipru (autorul poemului imnic ce conţine şi celebrul catren „Moldovenii când se strâng/ Şi-n petreceri se avântă,/ La un colţ de masă plâng/ La alt colţ de masă cântă”) ne-a vorbit despre o conversaţie a sa cu Ana Blandiana, pe atunci populară şi în Basarabia.

– Care au fost scriitorii de aici cu care ai simţit că ai afinităţi? S-au împăcat sentimentele cu valorile literare la care aspirai atunci?  

 – Dat fiind că ţin jurnal încă din 1969, prin ani, găsesc în el şi numeroase întâlniri pe care le-am avut cu scriitorii din dreapta Prutului.

Indiscutabil, în apropierea de confraţii din Ţară, apoi şi în integrarea mea în literatura panromânească am fost un norocos, poate chiar un privilegiat. Încă din primii ani de deschidere a românilor către români, 1990 şi 1991, am avut şansa să-i cunosc pe doi critici importanţi, Laurenţiu Ulici şi Nicolae Manolescu. Domniile lor mi-au propus să-mi publice poeme în „România literară” şi „Luceafărul”. Iar când „Luceafărul” îşi reia premiile, care un timp nu fuseseră acordate, am fost unul din cei invitaţi să primesc onoranta distincţie pentru anul 1992, alături de ilustrul coleg Cezar Baltag.

În 1993, la Iaşi, regretatul poet şi prieten Ioanid Romanescu îmi editează volumul de poeme Iluzia necesară, în prefaţa căruia mă îmbărbăta mult, scriind: „Leo Butnaru e autorul unei poezii fără complexe (…) şi e foarte posibil ca sunetele originale pe care le-am sesizat să anunţe o spectaculoasă evoluţie”.

Cum s-ar spune, astfel mi s-a săvârşit al doilea botez în numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Duh şi al Spiritului Literaturii Române

Apoi, ţinând cont că am editat şi cinci volume de interviuri, pot spune că întâlnirile memorabile cu confraţii din Ţară au fost nu doar numeroase, ci şi afectiv-generoase. S-o iau în ordine cronologică, dând numele celor cu care am avut norocul să dialoghez: Andrei Pleşu, Marin Sorescu,  Dumitru Radu Popescu, Aurel Rău, Fănuş Neagu, Dmitrie Vatamaniuc, Mircea Tomuş, Gheorghe Tomozei, Petre Stoica, Laurenţiu Ulici, Sorin Alexandrescu, Ion Miloş, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Ana Blandiana, Octavian Paler, Nicolae Breban, Mircea Sântimbreanu, Mircea Ciobanu, Mircea Martin, Fănuş Neagu, Paul Goma, Matei Călinescu, Ioanid Romanescu, Eugen Simion, Dorin Tudoran, Gabriel Dimisianu, Gheorghe Grigurcu, Marin Mincu, Victor Ivanovici, Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu, Radu G. Ţeposu, Marius Tupan, Eugen Uricaru, Sorin Preda, Mircea Nedelciu, George Ţărnea, Constantin Abăluţă, Petre Anghel, Florin Iaru, Carolina Ilica, Ioan Moldovan, Mircea Petean, Cassian Maria Spiridon, Lucian Alexiu, Magda Cârneci, Barbu Cioculescu, Gheorghe Crăciun, Ion Horea, Rodica Iulian, George Vulturescu, C. D. Zeletin…                                                                                                                             E de înţeles, dragă Lucia Negoiţă, că aspiram să întâlnesc scriitori valoroşi. Cu mulţi din ei, indiferent de vârstele pe care le-am avut, pe care le avem, am fost şi am rămas prieteni. Celor plecaţi dintre noi le păstrez un ataşament confratern perpetuu, îmi amintesc de ei cu admiraţie şi căldură sufletească, le recitesc cărţile.

Mă mai întrebi, dacă mi s-au împăcat sentimentele cu valorile literare la care aspiram atunci. Ce să spun?... Sunt un norocos că, alături de unii colegi amintiţi mai sus, mă regăsesc nu o singură dată în antologii, pe pagini de reviste, în România sau în lume.   

– Am citit unele grupaje din poemele tale şi mi-am notat ca în liceu poeziile memorabile. Nu sunt puţine, dragă Leo Butnaru. Cine are nevoie de poezie în lumea atât de grăbită şi de asaltată în faţa unor schimbări abrupte a modului nostru de viaţă?                  

 – Da, de la Hölderlin citire: „La ce bun poeţii la vremuri sărace?”. Mai ales la vremuri sărace cu duhul. Însă nu sunt sigur că acest început de mileniu ar fi chiar sărac cu duhul. Pur şi simplu e altfel. E drept, el pare a continua o tradiţie, conform căreia, pe timp ce trece, cultura, literatura par a fi considerate un moft. Eu unul cred că le consideră astfel în primul rând nişte mofturoşi şi neputincioşi în a fi cineva în ale culturii. Dar şi în a înţelege pur şi simplu ce e cultura, la ce foloseşte ea. La ce? La înnobilarea specimenului, luat aparte, dar şi a speciei umane în totalitate.     

Poate fi adevărată şi supoziţia că a spune azi cititor subţire nu mai înseamnă ceea ce însemna altă dată – cititor cultivat, rafinat etc., ci înseamnă trecerea pe registrul cantitativului, adică: cititor puţin, tot mai puţin.

Motivele unei atare stări de lucru pot fi multiple, inclusiv abundenţa textelor patologic de prozastice date drept prozodie, adică poezie. Şi este stupefiantă ne-reacţia criticii literare la potopul unor astfel de producţiuni care nu au nici în clin, nici în mâneca mânii care scrie nimic cu poezia. Este uimitor ce tolerantă este aşa-zisa exegetică a postmodernismului cu tot mai răspânditul minimalism, elementarism ce doresc a fi recunoscute de artă adevărată.

Bineînţeles, la această pluri-temă s-ar putea discuta/ argumenta la nesfârşit, eu însă ţin să iau firul subiectului din alt punct. Să fim siguri că, de când a apărut pe lume muzica simfonică, mereu s-a tot întrebat cineva (chiar multă lume!): „La ce bun şi asta, zisă muzică simfonică?”. Chiar şi astăzi mulţi nu găsesc îndreptăţite subvenţiile de stat pentru întreţinerea orchestrelor simfonice, mai mari sau mai restrânse, dintre care cam 95 la sută nu aduc venit. Material. Însă câştigul e de altă natură. Prin urmare, în pofida insistentelor şi răuvoitoarelor întrebări, muzica simfonică există. Pentru că ea este ceea ce vreau să spun şi despre poezie: o componentă sine qua non a existenţei spirituale, emoţionale a lumii. Fără de poezie lumea a fost, este şi va fi de neconceput. Fără poezie lumea ar fi o infirmă. O dezorientată în reacţiile sale. Ar fi confuză în reacţiile sale către… sine, să zic. Cu alte cuvinte, ar fi dezorientaţi, confuzi oamenii în comunicarea unuia cu altul, a unora cu alţii. Reacţiile, emoţiile lor ar fi cam… re-sălbăticite. Re-primitivizate. Mai aproape de fosilele de hominid, de Neadhertald. Niţel sau mai mult. Reapropiate.

Prin urmare, Homer şi Eminescu sunt necesari celor care au nevoie de Beethoven şi Enescu, de Picasso şi Luchian, de Michelangelo şi Brâncuşi…

Împreună cu muzica, pictura, sculptura, artele în general, poezia contribuie la crearea unei identităţi, la împlinirea unei comunităţi. Şi – de ce nu? – a unei civilizaţii. Ba chiar, în pofida oricăror mutaţii în civilizaţia contemporană electronizată, în pofida întrebării de la care am pornit aici, poezia/ poetul mai păstrează aureola unei taine, dar şi a unui prestigiu spiritual, a unei distincţii necesare omului, creatorului, dar şi comunităţii umane în totalitatea ei. Poezia ca funcţie, acţiune, prezenţă şi capacitate de a se propaga din suflet în suflet, din conştiinţă în conştiinţă. Poezia ca sentimente şi semnificaţii, în stare (prin menire şi mirare!) de a stimula dialogul, reciprocitatea. Şi – de ce nu? – simpatia, atât de necesară în această lume cam grăbită. Şi, într-o anumită măsură, adumbrită. Astea şi atâtea altele, în spiritul a ceea ce Benedetto Croce numea „îmbogăţirea poeziei prin îmbogăţirea conştiinţei umane” în fascinanta şi misterioasa  alchimie a „perpetuei creşteri a spiritului din el însuşi”. Pentru a ne aminti şi de sonorul, bine temperatul distih autohton: „Creşterea limbii româneşti/ Şi-a patriei cinstire”. Cinstirea patriei prin poezia libertăţii în reciprocitate imanentă, chiar obligatorie, cu libertatea poeziei.

– După ce l-am pus pe Mandelştam şi chiar pe Nadejda lui într-un loc privilegiat, aş vrea să îl aud pe traducătorul-poet pledând pentru personajul-obsesie. Pentru cel pe care a încercat să îl transpună în altă limbă...  

– Poezia avangardismului rus, incluzându-se în aşa-numitul veac de argint, a avut protagonişti de geniu sau atinşi de geniu, printre care i-aş aminti pe Velimir Hlebnikov, Vladimir Maiakovski, Seghei Esenin (imagismul), Anna Ahmatova, Marina Ţvetaeva, Boris Pasternak, Osip Mandelştam… În „Panorama poeziei avangardei ruse” am antologat peste 250 de autori, numele celor mai mulţi dintre ei fiind interzise decenii la rând. Pentru că, odată cu generalizarea pandemiei represive bolşevice, spre mijlocul-sfârşitul anilor ’30 ai secolului trecut, scriitorii modernismului rus, şi nu numai, începuseră a se împuţina, unii sinucigându-se (ori fiind... sinucişi; oricum, atare supoziţii persistă în ce priveşte tragicul sfârşit al lui Esenin sau Maiakovski). Unii emigrează.  Alţii au fost lichidaţi de NKVD sau au murit în GULAG, printre aceştia fiind şi Osip Mandelştam (1891-1938).

Odată cu dispariţia lor, în modernitatea literară rusă se înstăpânea „golul istoric”, despre care vorbeşte, implicit, un vers bacovian. Şi astăzi, cei care citesc sau recitesc poezia, proza şi eseistica celor mai reprezentativi autori ai „destinelor frânte” rămân surprinşi de contemporaneitatea lor (ne-dezamorsată!), sub aspect estetic, şi de valabilitatea lor axiologică incontestabilă. Este creaţia care, parcă, nu a fost supusă patinei (brumei!) timpului. Plus dinamismul ei ce acţionează ca impulsuri generativ-primenitoare, care pot stimula artistul timpurilor noastre, sugerându-i noi deschideri de orizonturi ideatice şi stilistice pentru propria operă. Sigur, şi graţie creaţiei lor post-avangardismul este sau devine partea structurală, componentă a psihodinamicii creatoare-receptoare-emiţătoare a psihologiei noastre, a oamenilor, dar mai ales a psihologiei artiştilor acestei contemporaneităţi „imediate”, de la care, înainte, mai are deschise durate (perspective), până să apără inerente modificări de paradigmă, canon ce vor fi diferite de cele caracteristice nouă. Adică, sub aspectul corelării operei celor mai valoroşi avangardişti cu cele mai adânci timpuri ale lumii, cu mitocreaţia, cu alchimia limbajului, cu filosofia, cu ştiinţa în general, trebuie menţionat că această operă conţine elemente active şi decantate (deja!) ce reprezintă valori perene. Ca fenomenologie artistică, prin dinamica sa... non-stop (!), prin faptul că, sub anumite aspecte, mai poate oferi exemple artelor (şi... arterelor!) prezentului nostru, avangarda e înţeleasă şi acceptată drept starea de spirit şi de creaţie a permanentelor transgresări de limite, fiind mereu declanşatoare de sugestii întru inovaţie şi originalitate. Astea, şi graţie operei lui Mandelştam. Şi a operei lui Hlebnikov, Maiakovski, Ahmatova, Ţvetaeva, Bahterev, Habias, Veciorka-Tolstaia etc. ale căror cărţi le-am tradus şi editat în româneşte. Iar Pasternak, Harms, Poplavski, pe care de asemenea i-am românizat, îşi aşteaptă editorii.

Astfel, dragă Lucia Negoiţă, pledoaria mea este pentru marii protagonişti, marii poeţi pe care i-am şi invocat aici. Pentru că eu nu ocazional-sentimentală, ci dramatic-semnificantă găsesc posibilitatea de a traduce opera acestor şi altor poeţi căzuţi jertfă totalitarismului, dat fiind că scriitorii au nevoie de solidaritate chiar şi atunci când, fiziceşte, unii dintre ei nu mai sunt în viaţă; au nevoie de perpetua solidaritate întru spirit, în lupta cu răul, întruchipat hidos de bolşevism/ comunism. 

– Într-o pagină de jurnal  mai veche, mărturiseşti că vrei să ştii cât mai multe despre dresajul şoimilor de vânătoare. Şi ce ai mai vrea să afli, dragă poete Leo Butnaru? Asta pentru finalul misterios al acestui dialog târziu, dar... cât de devreme...

 – Un răspuns explicit, cât de cât rotunjit, ar fi ca şi imposibil: prea multe vrea omul să afle! Asta mă face să recurg la un răspuns implicit, printr-un poem pe care l-am scris în adâncile mele tinereţi:

Precum şi domniile voastre

îl ştiam doar pe Hamlet cel tânăr

veşnic tânăr

dar – mare surpriză! – îl întâlnesc pe

Hamlet îmbătrânit

mai bătrân şi mai neputincios chiar decât Lear

din Lumea Shakespeare.

„La ce te gândeşti?” îl întreb.

„A fi sau a nu fi?” îmi răspunde Hamlet cel Bătrân

precum veacuri în urmă

răspundea

întrebând

Hamlet cel Tânăr.

Bucureşti – Chişinău

28-29.IX.2015