PARISUL ŞI POEŢII AVANGARDEI

DINTR-UN JURNAL PARIZIAN

                                         (5-28 aprilie  2010, Paris; 5-10 mai, Chişinău)

Odată ce sejurul meu la Paris e legat, înainte de toate, de studiul avangardei europene şi a celei ruse, în special, bineînţeles că, în prealabil, „m-am echipat” în mod corespunzător, printre altele  luând cu mine şi stick-ul (usb flash drive)  pe care am înmagazinate foarte multe texte referitoare la acest domeniu, inclusiv Panorama poeziei avangardei ruse, tradusă deja în mare parte şi care ar putea să fie editată în câteva volume. (Ar fi cineva din editori dispus la o astfel de aventură – avangardiştii au fost şi oarecum aventurieri, nu? nobili… ) Astfel că, la un moment dat, îmi vine ideea să văd cam ce referinţe la Paris, la Franţa, în general, au avut poeţii avangardei septentrionale. Şi, graţie performanţelor în căutare ale computeristicii, aici, la ICR, în biroul generos care, încă acum două-trei zile, mai era al domnului Robert Adam, plecat deja la Bruxelles, voi purcede – ba chiar încep să o fac! – la o selecţie sumară – dar, pricep, îmi va ieşi una destul de… extinsă! –  a respectivelor citări.

Victor Lupan, Leo Butnaru, Paul Goma şi Em. Galaicu-Păun.
Ftanţa, septembrie 1996

Primul „mi se înfăţişează” (în ordine cronologică, observ!) Ivan A. Aksionov (1884-1935)… Dar, până să reţin exemplele poetice, iată unele date biografice interesante pentru noi: În vara anului 1917, căpitanul Ivan Aksionov, aflat pe Frontul Român, este ales în Consiliul deputaţilor soldaţilor şi ofiţerilor. În toamnă, este arestat de autorităţile române, petrecând patru luni în închisoare, după care este eliberat, într-un schimb de prizonieri, şi numit preşedintele comisiei împuternicite cu lupta contra dezertorilor din armata rusă.

Apoi iată şi primul exemplu, un poem al lui Aksionov, intitulat, chiar în franceză (pe atunci limba lui Voltaire mai era încă în vogă în Rusia): A Tour Eiffel. Reţin (doar atât): „Nu voi uita această înălţime/ A ferocelui fier triunghi urcând la cer/  Şi nici admiratorul ce-i acoperi ţevăria./ Nici nu am cum să nu-l glorific  visător/ Peste cotorul unui roman – distrus-amor.”

Urmează o, aş putea spune, mică surpriză: odată ce comanda mea de căutare a fost „Eiffel”, mi se dă şi… „Eiffeleia”, de asemenea un poem de Aksionov. Mă întreb dacă noţiunea e derivată din „Eiffel” şi caut confirmare în text. Înţeleg că acesta e un ciclu din care eu am tradus doar două ode, prima şi a opta (nu mai ţin minte originalele, pentru că le-am românizat acum mai mult timp). Parcă ar fi oarece aluzii şi la Turnul Eiffel. În orice caz, spiritul francez, parizian e prezent în aceste rânduri: „Nu în zadar ei îşi zburlesc pădurile/ Pentru nocturnul lor doping./ Nu zadarnic crescu obeliscul acolo/  Unde piaţa bău sânge distilat/ Şi alba spumă – concordia a remarcat –/ Ca din bătaia fântânilor arteziene”. Presupun aici corespondenţe aluzive şi la faptul că în imensul spaţiu dintre Sena şi Şcoala Militară („…acolo/ Unde piaţa bău sânge distilat”) revoluţionarii francezi îşi organizau impresionantele manifestaţii.

După aceasta, în scena… electronică apare poetul Valentin Parnah (1891-1951). Anume că se potriveşte aici noţiunea de scenă, dat fiind că Parnah a fost cel care a adus, din Occident în Rusia Sovietică, jazzul, reuşind chiar să-l… legalizeze. Născut la Taganrog, viitorul poet se stabileşte în Franţa încă din 1915. În interes de studiu, călătoreşte în Arabia, Palestina, Spania, Egipt şi Sicilia. La Paris, se apropie de Ilia Zdanevici, avangardist radical, Parnah însă temperându-şi râvnele întru înnoire şi orientându-le în albia unui epigono-futurism destul de ingenios. A scris mult despre Franţa, Paris, dar aici, pentru început, mă interesez ce a spus el despre Turnul Eiffel. Citez   poemul integral: „Postându-şi picioarele, ca turnul Eiffel,/ Actriţa răguşeala-şi accelera. In iris –/ Florile Arabiei/ Smoleau adumbrit la Cazinoul Paris.// În tumbe abil se rostogoli/ Ironicul cuplet despre muierescul talaş./ Şi necruţător răpăia avanul jazz-band,/ Des, precum grevele în imensul oraş!” Păi aici e cam întregul spirit parizian de epocă (versurile au fost scrise în 1920). Plus o scenă care s-ar fi întâmplat în plin Paris: „Totul în risipire!/ Preţ de-un minut – muzica vuieşte!/ Instantaneu erupe bubuitură de cauciuc spart./ Căzură, duduind, la pământ bucăţi/ De sonore detalii de maşină./ Şi dintr-o dată – străpungător/ Cornul-claxon de automobil/ Întinsă limba-i de oţel. Urlet./ Înţepătură-ngustă. Prin sforăit/ Eu cu capul dezgheţat./ Fript de tablă-inox./ Supapa s-a şi închis.” (1919). Scena s-ar fi putut întâmpla undeva pe Bulevar de Clichy, pe lângă „Moulin Rouge” unde, în acelaşi timp şi… – în acelaşi poem (al lui Parnah): „Tremur de banjo, banda saxofoanelor./ Chirceşte. Caramba! Zdrăngănind,/ De ţimbale lacome jazz-banduri/ Fonojar./ Iuţeală de var otrăvitor,/ Variabil curent electric./ Frisoane. Reculuri şfichiuitoare./ Negrul a înhăţat şi a târât/ Necunoscutele  molecule ale larmei,/ Tuflindu-şi peste gura de saxofon/ Boltitul melon.” (ceva „intersectându-se” cu versul de mai sus al lui Aksionov: „Şi necruţător răpăia avanul jazz-band.”)

Când, prin muzee, mă opream în faţa pânzelor lui Guguin, bineînţeles că în minte îmi revenea şi acel distih al lui Ippolit Sokolov, pe care mi-l amintisem foarte demult (să vezi, ţin minte!) prin stepele mongole; distih ce adie, în acelaşi timp (în… aceleaşi timpuri?!), a stepă şi a… insulă oceanică: „Vântul, precum onanistul, mângâie iarba peste-nspicări./ Iarba-i mirositoare, ca „Noa-Noa” a lui Gauguin.”) Apoi ale metafore memorabile ale expresionistului Ippolit Sokolov  (1902-1974): „Turnul Eiffel nu e decât o prelungă seringă/ Cu 606 în mâinile lui Dumnezeu./ În intestinele subţiri ale metropolitanului/ Fierbe terciul miilor de trupuri./ Locomotiva are fruntea lui Hippolyte Taine./ Camizolul său de oţel e transpirat la subsuori./ Are coapsele ca ale unei mârţoage – toate-n spumă./ Ah, de ce în parcul Tuileries/  Prin anusul caselor ies excrementele umane/ Învârtoşate, ca după constipaţie?” Poemul se numeşte „Parisul”, dar, deocamdată, nu dau acest toponim în căutare, mai invocând Turnul. (Concomitent, amintindu-mi de o seringă la Aleksei Krucionâh, într-un poem dedicat pictoriţei Olga Rozanova: „Luai o seringă de lungimea a trei străzi/ când se înfige nu pricinuieşte durere/ omorând pe nesimţite/ omenirea suferea de adâncă pierdere de memorie/ însă cândva acest ac de sticlă unise Benoresul şi/ Ierusalimul.” La Krucionâh este vorba de o seringă rusească, să zic, precum se înţelege când: „moscoviţii aduseră seringa/ iar râul se topi şi urma lui era/ alb-siniliul stepei pustiului şi ceva mai jos/ pieirea fluierului...”Dacă ne punem niţel imaginaţia în mişcare, seringa poate face legătură cu spectacolele de la Moulin Rouge, de data aceasta într-un alt poem krucionâhnian (îmi vine să spun: crunt-nâhnian):„Aruncând seringile privirilor/ Trecu pe încordate schele/ O circară crocantă.” În ce priveşte Franţa propriu-zis, la Krucionân întâlnim un citat din ziarul „Pravda” din 1923 (nu e pentru un poem afiliat ideologiei bolşevice, nu): „Cuceririle de ultimă oră ale tehnicii militare ţin de bombele bacteriologice, care se produc la destul de umanistul Institut Pasteur din Franţa...În America a fost elaborat un nou gaz paralizant, lewicit, care afectează căile respiratorii; pielea se acoperă de eczeme purulente... Apoi trebuie să amintim de aeroplanele dotate cu tunuri... ele pot transporta mai mult de 5 tone de bombe...” Adjectivat, Krucionâh  aminteşte şi Parisul, şi Turnul Eiffel: Viktor Bart – spre creasta turnului / urcat de „Norul cu pantaloni” – concomitent –/ puşkinist, parizian, şahist înverşunat/ al schiţelor instantanee maestru  sever încă din anul 12.” Iar şahistul amator Bart, pictor şi grafician de valoare, mă duce cu gândul spre… performanţă, spre marele campion mondial la şah Al. Aliohin pe care „l-am vizitat” la Cimitirul Montparnasse, unde inscripţia tombală e aproape… napoleoniană, ca la Galeria de Onoare de la Domul Invalizilor:„Gloria Franţei şi a Rusiei.” Eu unul fiind din cei care preferă gloria câştigată pe cale paşnică… Dar parcă iscoditorul şi neliniştitul poet transraţional (zaum’) Krucionâh ar fi putut trece cu vederea (minţii) Turnul Eiffel?! Nu şi-ar fi putut-o ierta… Astfel că iată versurile niţel transraţionale şi imprimate într-o stilistică mai specială: „Dincolo de Turnul Eiffel, peste fugitivul ocean –/ ACOLO LE AŞTEAPTĂ ALE OMNIBUSELOR SPETE/ ŞI PROASPĂTUL DE MÂINE – concurent e/ îngheţatului jambon!”

Însă deja de aici încolo, Eiffel nu mai apare prin textele pe care a fost să le traduc şi, deci, dau… în urmărire Parisul. Presupun că aici rezultatele vor fi mult mai multe, deoarece avangardiştii ruşi au frecventat metropola franceză, iar mulţi din ei, fugind de revoluţia bolşevică, chiar s-au stabilit pe malurile Senei (mai încolo, voi căuta şi: Sena). Şi, odată ce mă ţin de principiul cronologic, perfect în acord cu cel al computerului, primul răspunde la „Paris” celebrul pictor Pavel Filonov (1883-1941), care a lăsat şi un foarte interesant sau, poate, mai mult curios poem amplul cvasi-transraţional (zaum’), al cărui titlu eu i l-am potrivit în româneşte ca: „Cântopredică despre lăstărirea lumii”, aici fiind necesare unele explicaţii: în original, titlul e „Propeven’ o prorosli mirovoi”. Propoven’ e o noţiune verbocreată (nu mai existase în limba rusă până în anul apariţiei poemului, 1915), pe care am aproximat-o româneşte drept: cântopredică. Prin gura personajului numit registratorul, Filonov zice: „arăta-se-vor noi întruchipări dumnezeieşti în apele Nevei vederile îmbogăţind/ cu-mbelşugări de peştevineţiu-lucios peste veacuri/ peste înălţimi trecând uluind Parisul Londra/ şi chiar sălbaticii cu încăpăţânată prindere de frunte/ va disloca marginile lumii întru măreţie volnicind”. Filonov, corifeu al picturii, grafician, poet, a mai fost şi un ilustru teoretician, iniţiind curentul numit „arta analitică”, bazat(ă) pe compoziţii complexe ce pot fi amplificate la infinit prin metoda caleidoscopului. Marele artist moare de inaniţie în Leningradul asediat, pe când Parisul era sub ocupaţie germană. Pe atunci, undeva pe lângă Turnul Eiffel, ofiţerul, căpitanul, dar înainte de toate prozatorul german Ernst Jünger îşi scria Jurnalele pariziene, ajunse celebre.

La apelul… computerului apare Vasili Kamenski (1884-1961). Împreună cu D. Burliuk (de la care ia şi lecţii de pictură), V. Hlebnikov şi E. Guro a(u) organizat grupul literar al cubofuturiştilor. A fost unul din primii aviatori ruşi (1910–1911) care a şi introdus în limba ţării sale noţiunea de „samoliot” (singurzburător), adică – avion. Ca şi Filonov, Kamenski invocă Parisul într-un context… interurban-intercontinental: în poemul „În aeroplane” (ar fi interesant un volum: avangarda literară şi tehnica!), scris în 1913, citim:„Cu aripile volniciei/ Oamenii se-naripară – zilele/ Oceanice devenind/ În stelarul segment./ Teheran şi Bombay/ Moscova şi Veneţia –/ Aripatele căi/ Ale oamenilor-lebede./ Cairo şi Paris/ Berlin şi Turets/ Răspunsu-şi-au cu/ Sute de guri./ Din aripi poduri/ Întinseră-n lume/ Stoluri – multicolorele/ Corăbii de păsări”.

Vasili Kamenski a fost printre puţinii avangardişti care n-au ajuns jertfe ale stalinismului, constat, în momentul în care, „la apel”, răspunde unul din scriitorii ruşi emigranţi, Boris Narţissov (1906-1982), care parcă ar fi arcuit un pandant tragic, spre a uni nelegiuirile GPU-ului (Direcţia Politică Principală – organ represiv) din Rusia cu cele ale naziştilor aflaţi în Franţa: „Estonianul Tartu academic,/ Iar acolo: Atelierul poeţilor,/ Şi toţi ei purtând ochelari, şi toţi – cu numele Boris./ Unul, mai apoi, destul de cunoscut – Wilde/ (Împuşcat de nemţi la Paris);/  Şi necunoscutul Taggo – alias Novosadov/  (mai apoi chinuit la GPU);/ Şi supusul dumneavoastră serv – salvat ca prin minune…”

Însă avangardiştii ruşi nu mureau doar în Gulagul siberian, ci, se întâmpla, şi în plină lumină pariziană, poate chiar pe strada Cardinal Lemoine, unde Ernest Hemingway îşi scria una din cele mai populare opere ale sale, nuvela Paris est une fête (în versiunea românească: Sărbătoarea de neuitat). În metropola franceză a fost asasinat şi Iuri Mandelştam (1908-1943; nu a avut legături de rudenie cu Osip Mandelştam) care, în 1920, împreună cu familia, părăseşte Rusia. După o scurtă şedere în Turcia, se stabileşte la Paris. În 1925, a absolvit gimnaziul rus, în 1929 – Facultatea de Filologie (Sorbona). În acelaşi ani publică primele versuri în almanahul Uniunii Poeţilor Tineri. Frecventează întrunirile grupărilor „Lampa verde”, „Răspântia”, „Cercul”. S-a manifestat şi în calitate de critic literar, scriind, în rusă şi franceză, despre poeţii şi prozatorii emigraţiei, în 1938 editând volumul de eseuri „Scrutătorii”. În 1935, trece la ortodoxism şi se căsătoreşte cu fiica celebrului compozitor Igor Stravinski. În timpul ocupaţiei germane a Parisului este arestat (se prezentase benevol la comandatură), trimis într-un lagăr de concentrare, unde avea să moară, lăsând în urma sa şi aceste versuri: „Disperarea – nu înseamnă/ Atare bocet cotidian/ Cu mâna, tragic,/Dusă la tâmplă;/ Disperarea – nu înseamnă/ Atare cădere zi de zi/ În adâncuri fără strop de lumină/ În care există şi alte/ Interspaţii necunoscute,/ Ci, minusculă clipită,/ E înţelegerea că cea/ Cupă cu otravă,/ Chiar de e groaznic s-o bei,/ Totuşi e posibil s-o goleşti”.

(În ce priveşte nuvela lui Hemingway şi emigranţii ruşi, inclusiv poeţii, aceştia vedeau cam ceea ce vedea naratorul american care scria că, în primele două decenii ale secolului trecut, pe strada Cardinal Lemoine mai coborau sau urcau încă turme de capre, duse şi aduse de la păşunat. Căprarii îi ziceau din cimpoi, iar gospodinele veneau cu oale mari şi păstorii le mulgeau lapte direct pe trotuar.)

După care la „strigarea catalogului” poeţilor avangardişti vine o doamnă, Sofia Parnok  (1885-1933), sora lui Valentin Parnah (au o diferenţă în ortografiere numelor). Ea scrie: „…undeva în vest, pe la Paris, Torino,/ Hamburg – nici nu mai importă unde-anume –/ La fel la o-năbuşitoare ferestruică/ Greu respirând aceeaşi otrăvitoare zeamă –/ Stă şi gândeşte şi plânge cineva –/ Nici alb fiind, nici negru, nici chiar arăbesc/ Nici cetăţean, ci, pur şi simplu, om”.

După studiile gimnaziale, Sofia Parnok locuieşte în Elveţia, frecventând Conservatorul din Geneva. Debutul în presă şi-l face în 1906. Din 1913, publică şi traduceri din literatura franceză, articole de critică literară. În anul 1914, o cunoaşte pe Marina Ţvetaeva, mai apoi poetele fiind legate de aşa-zise relaţii netradiţionale. Ţvetaeva îi dedică grupajul de poeme „Prietena” din care nu poate să nu răzbată delicateţea delicatei situaţii a relaţiei amoroase dintre două doamne: „Ţin minte – peste o vază albastră –/ Cum zăngăniră păhăruţele noastre./ „O, fiţi Oreste al meu!”/ Am spus, oferindu-vă o floare.// Cu o fulguraţie în ochii gri,/ Din poşeta de antilopă neagră,/ Cu un gest prelung aţi scos/ Şi aţi  lăsat să cadă – batista.” Şi – întrebarea-răspunsul: „Cine-a fost vânătorul? Cine – prada?/ Totul e diavoleşte de invers!”…

Dar iată şi prima aşteptare… înşelată: nu răspunde la apelul „Search Paris” poetul care, eram sigur, ar fi ca şi… obligat să o facă, anume – Nikolai Gumiliov. De ce – „obligat”? Născut în 1886, la vârsta de 20 de ani pleacă la Paris, unde frecventează cursuri la Universitatea Sorbona, studiind literatura franceză, pictura, teatrul. Numai că aici, în metropola franceză, junele rus nu se lasă acaparat de blajinătatea lui Jean-Jacques Rousseau, ci predică apologia omului puternic (influenţă Nietzsche) – ostaşul şi poetul, exotismul, rafinamentul limbajului. În primul război mondial se înrolează voluntar într-o unitate de ulani, dând dovadă de un „curaj nebun”, fiind distins cu două cruci „Sf. Gheorghe”. În periplul campaniilor militare ajunge până la Paris (oraşul tinereţii sale, nu?), unde se întâlneşte cu pictorii novatori-avangardişti M. Larionov şi N. Gonciarova, precum şi cu celebrul poet G. Apollinaire. A călătorit la Paris şi cu tânăra sa soţie, poeta Anna Ahmatova. Posibil, Gumiliov nu a scris despre Paris în poemele sale, pentru că acolo, pe malurile Senei, Ahmatova s-a împrietenit cu Modigliani, pictor care i-a făcut mai multe portrete (vreo 36), dintre care, în urma unui incendiu, nu a fost de recuperat decât unul singur. Mi se pare că anume la acel portret în tuş se referă Anna Ahmatova în poemul „Desen pe o carte de versuri”: „Nu e una de doliu, nu e dezolantă,/ Ci pare aproape un fumuleţ ce străbate,/ De o mireasă ca ieri mai că aruncată/ Astă coroniţă alb-negru, uşoară-n greutate./ Iar sub ea ştiutul profil de cocoşat,/ Şi parizianul breton zis «atlas», scurt,/ Şi verdele, îngust-prelungit, migdalat/ Ochi care vede deosebit de acut.”

Ultima oară când a venit să-l vadă, dar nu l-a găsit, Ahmatova i-a aruncat italianului prin geamul întredeschis al atelierului trandafiri roşii… Oare în „Cântecele negre”, din 1961, nu se subînţelege ceva din relaţiile ruso-italiene, să zic aşa, de simpatie între doi artişti, Anna şi Amadeo? Iată textele: „1. – Ai avut dreptate să nu mă iei cu tine/ Şi să nu mă numeşti prietena ta,/ Eu devenit-am cântec, destin prin destine,/ Insomnie străbătătoare, viforniţă, nea./ Astăzi nu m-ai fi recunoscut/ În halta de la periferia urbană/ În doritoarea să pară tânără, mult, –/ În acea preocupată pariziană.// 2. – În pofida tuturor promisiunilor/ Şi scoţându-mi inelul de pe mână,/ M-ai lăsat în azilul uitaţilor.../ N-ai putut să mă-ajuţi întru bine./ De ce, dar, în această noapte/ Trimis-ai duhul tău la mine?/ El arăta robust şi tânăr, şi roşcat,/ Ba chiar femeie duhul tău era,/ Vorbea de Roma, la Paris m-a chemat,/ Şi urla precum o bocitoare.../ Fără de mine nu mai putea răbda:/ Fie ruşine, fie închisoare...// Iar fără dânsul eu nu sufeream.”

Iar fostul soţ al Annei Ahmatova, nefericitul Nikolai Gumiliov, în august 1921 este arestat şi executat pentru activitate contrarevoluţionară. Era unul din protagoniştii vieţii literare din Petrograd, publica intens, lucra la editura „Literatura universală”, ţinea lecţii publice. Fusese ales preşedintele Filialei  Uniunii Poeţilor din oraşul de pe Neva.

Mai târziu, în anii 50, din materialele anchetei s-a aflat capul de acuzare adus lui Gumiliov: „nu a informat organele puterii sovietice că i se propusese să facă parte dintr-o organizaţie de ofiţeri complotişti, propunere pe care a respins-o categoric”. Reabilitat post-mortem în 1991…

O altă mare poetesă legată, ca spirit şi creaţie, de Franţa a fost Marina Ţvetaeva (1892-1941) care, la vârsta de 17 ani, pleacă la Paris, unde, la Sorbona, audiază prelegeri despre literatura franceză veche. (În anul precedent, debutase cu versuri.) În 1912, călătoria de nuntă a Marinei Ţvetaeva şi a soţului său Serghei Efron trece şi prin Franţa. Iar gândul de a emigra şi chiar prima tentativă de a pleca din Rusia bolşevizată poetesa îl topeşte în versuri proiectate şi spre orizonturi româneşti: „Vei pleca spre tărâmuri depărtate,/ Inima ţi se va potoli. – Nu mi se va potoli./ Drumuri desfundate – zare – români – sate –/ Luna, tinerica ce te va însoţi...” (1918).

În noiembrie 1925, cu întreaga familie, se stabileşte la Paris unde, din cauza condiţiilor materiale precare, locuieşte foarte puţin, preferând periferiile muncitoreşti. În iunie 1935, la congresul scriitorilor din metropola franceză are loc întâlnirea sa cu Boris Pasternak. În martie 1937, fiica sa Ariadna pleacă la Moscova. Toamna, Serghei Efron, suspectat că ar fi ucis un fost agent sovietic, se vede nevoit să plece în URSS. Ţvetaeva este interogată de poliţia franceză, însă nu poate oferi date despre locul în care şi de ce a plecat soţul ei. În 1939, în Rusia stalinistă îi este arestată sora Anastasia, fapt care, însă, i se ascunde. În iunie Marina Ţvetaeva pleacă din Paris, peste două zile sosind la Moscova împreună cu fiul. Traduce în franceză poeme de Lermontov. La sfârşitul lunii august îi este arestată fiica, Ariadna Efron, care avea să petreacă în închisori şi lagăre circa 17 ani. Noiembrie – este arestat Serghei Efron. În iunie 1941 poetesa se evacuează în oraşul Elabuga din Tatarstan. Iată un bilet al Marinei Ţvetaeva, datat cu 26 august: „Consiliului Fondului Literar. Rog să fiu angajată în calitate de spălătoreasă în ospătăria Fondului Literar ce urmează a se deschide”. Nu este angajată… La 31 august – se sinucide. Lăsă trei bileţele: către fiu, către familia la care se afla în gazdă, către cei ce aveau să o înmormânteze. Locul înmormântării nu se cunoaşte. Serghei Efron este executat prin împuşcare.

În tinereţe, unele poeme Marina Ţvetaeva le-a scris în franceză, inclusiv unul de proporţii, „Le Gars”, cu particularităţi stilistice şi lingvistice deosebite. Iar în creaţia sa există numeroase referinţe franceze, una din ele fiind singulară în întregul context al căutărilor mele prin Panorama poeziei avangardei ruse. Poetesa face o sinteză parcă… alchimică între nume de eroi şi de oraşe, spre a înţelege ce se face în lume cu iubirea: „Hector sau Bonaparte/ Te-ai numi? Moscova sau Troia-ţi spune ţie?/ Cu astrală şi militară hartă/ Oraşul s-a culcat... Iubirea? –  Pustie!” (1923). Şi tot singular apare în Panoramă şi numele Bonaparte, ceilalţi poeţi folosind forma: Napoleon.

Dar câtă… densitate galică e în unul din cele două texte care compun poemul „Trencicotul”! – „Veacul Intrigii încoronate,/ Veacul escrocilor, veacul trencicotului!/ – Veac încoronat cu Golgota! –/ Scriau cărţi mărunte-n micimea subiectului –/ Filozofii – pentru curtezane./ Pe filfizonul din înalta societate-l apuca/ Să-şi dea viaţa pentru binele tuturor./ Lafayette – peste mări, oceane/ Scânteia din floretă fluturată,/ Iar ducesele, dezarmând – o! –/ Floarea suspinătorilor/ Conform inimii şi lui Rousseau // Se scaldă în infantile horbote./ Fătucile mizau la cerseaux,/ Surorile se şuşoteau cu mundirele.../ Aromea mult-ispititor Tuielerie.../ Iar Regina-Colibri,/ Încruntându-şi sprâncenele,/ Discuta cu Caliostro, pân’ zorii s-or ivi.”

Printre exemplele tragice invocate din veacurile neliniştilor franceze e şi poemul „André Chénier”, în care vibrează sentimentul de ataşament confratern întru tragismul destinului tânărului creator: „A lui André Chénier pe eşafod decapitare,/ Iar eu trăiesc – şi e straşnic păcat./ Sunt vremuri – de fier – pentru toţi, fiecare./ Şi nu e cântăreţ cel ce-n praf de puşcă a cântat.// (…) Nu disting în întuneric – să fie/ Mâinile mele – sau mâini străine?/ Gonesc spre groaznice râvne/ – Neagra Conciergerie. // Mâinile-mi scapă caietul,/ Pipăie gât subţire şi vis./ Dimineaţa-şi furişează scheletul./ Nu voi reuşi să termin de scris.” (Conciergerie fiind, pe vremuri, temuta închisoare din Paris pe care, astăzi, înfioraţi, o vizitează sute de mii de turişti.)  Acest „Nu voi reuşi să termin de scris” a urmărit-o pe Ţvetaeva încă din fragedă juneţe când, la Paris, întreprinsese prima tentativă de  suicid, dezamăgită de multe în viaţă, poate şi de ceea ce spune într-un alt poem: „Cei ce plesnesc de grăsime: grăsimea – «petecul» lor,/  Care nu doar untul mănâncă, ci – mamă, mamă! –/  Şi creierul nostru – în sonate, codice, poem:/  Canibali de modă pariziană!”.

Trecând zilnic, ritualic, aş putea spune, pe la/ pe lângă faimosul turn al turnurilor, bineînţeles că, uneori, îmi revin în minte alte versuri ale Marinei Ţvetaeva (din 1931), a căror idee, însă, îmi rămâne oarecum… exterioară, inadecvată stării de spirit pe care o trăiesc eu în acest aprilie din 2010. Dar poemul merită să fie reprodus: „Până la Turnul Eiffel – e un întins/  De mână. Întinde-o şi aburcă./ Însă fiecare din noi s-a şi deschis/  Cu văz, auz, cuvânt, şi aici, adică,// Încât plicticos şi cam urâcios/ Ni se pare Parisul vostru, azi./ „Rusia mea, Rusie-n nordic amiaz,/ De ce arzi atât de luminos?” «Rusia mea, Rusie-n nordic amiază,/De ce arzi atât de luminos?»” Iar spaţiul în care jubilau comunarzii, cel dintre Turn şi Şcoala Militară, al Câmpiilor, îi sugerează nordicei poetese următoarele versuri: „Fericiţii fiicei tale, Pământule, părăsind/ Pentru dură luptă, aprigă alergare./ Fericiţii – pe Câmpiile Elizee păşind,/  Fără a se lăsa măguliţi de huzur, îmbuibare.// Acolo creşte laurul cu frunza tare, treaz în tării, –/ Laurul-cronicar, al luptei aţâţător./  – Al comuniunii de dincolo de nori pripor/ Nu-l voi schimba pentru destinul iubirii.”

În alte texte, poeta e mai „la ea acasă” la Paris, oraş ce i se pare deja prietenos, cald, prielnic dragostei, comunicant, cu care se poate intra în dialog: „Plec pentru câteva minute...”/ În lucru (leneşii cu glas tărăgănat/ Îl numesc haos) lăsând masa,/ Lăsând scaunul – unde ai plecat?// Întreb întregul Paris./ Pentru că doar în culori, în basm fermecat/ Se întâmplă înălţări la cer./ Sufletul tău – unde a plecat?” Parisul e comunicant, cald, solicitant, ataşant atunci când nu… citeşte ziare! Şi intră în poem astfel: „Cine-i – cititorul? Bătrân? Atlet?/ Soldat? Nici trăsături, nici feţe,/ Nici vârste. Deci, schelet – odată ce/ Lipsesc chipurile: file/ De ziare răzleţe!/ Cu care – întregul Paris/ De la frunte la buric îşi are/ Înveşmântare./ Lasă, fato! Şi tu/ Vei naşte un –/ Cititor de ziare.” (Cititorul de ziare). (Azi s-ar putea spune: „Vei naşte un captiv al internetului” – nu?...) Însă, peste ani, Marina Ţvetaeva îşi retrăieşte înduioşată despărţirea de Franţa care, deja de la depărtare, dar mai ales din infernul comunismului stalinist, i se pare tărâm de paradis, cum se înţelege, fremătător, din poemul „Douce France”, ce are motto exclamaţia dramatică a nefericitei Maria Stuart: „Adieu, France! Adieu, France! Adieu, France!”: „Decât Franţa – nu-i alta mai duioasă/ În zările toate –/ Drept îndelungă amintire/ Două perle mi-s date,// Ele pe gene/ Stau nemişcate, încă nu cad./ Şi mie mi-i dată plecarea din port/ A Mariei Stuart” (1936). (De altfel, expresionistul Ippolit Sokolov, într-un poem are şi următorul distih stuatian: „În jurul gâtului unui coline nalta-ngrăditura/  stă precum gulerul à la Maria Stuart” – gâtul nefericitei regine scoţiene, decapitată la Londra…)

În felul său, cu dihotomică împărţire de simpatie, şi-a trăit despărţirea de Franţa năvalnicul, în toate (inclusiv în… glonţul pe care avea să şi-l tragă în inimă în aprilie 1930) Valdimir Maiakovski, scriind chiar poemul „Rămas bun” (1925; îl reproduc în forma prozodică a „scării” caracteristică acestui autor):

„În auto,

             schimbând ultimul franc.

– La ce oră e cursa de Marsilia?

Parisul

               aleargă,

                             petrecându-mă,

în întreaga,

                 imposibila frumuseţe a sa.

Năvăleşte

              în ochi,

                           a despărţirilor zeamă,

mie

        inima 

                   cu sentimentalisme-mi zdrobeşte!

Eu aş fi vrut

                     să trăiesc

                                      şi să mor la Paris,

de n-ar fi existat

                            un atare pământ –

                                                            M o s c o v a, fireşte.”

         În hălăduirile mele prin internet, am dat şi de o traducere care deformează grav sensul ideii, metaforei, stilisticii, caracteristice originalului acestui poem, ceea ce te duce la gândul că respectivul tălmaci (Adrian Pă.) nu prea cunoaşte subtilităţile, nuanţele limbii ruse, dar nici pe cele ale temperamentului poetic maiakovskian. Iată foarte aproximativa (a)versiune: „E gata autocarul, mă sui. / La Marsilia vom fi în curând./ Parisul cu toate frumuseţile lui/ Mă petrece, / După mine alergând. / Umezeşte în ochi despărţirea, un nor, / Mi-e inima moale şi grea. / La Paris eu aş vrea să trăiesc şi să mor / De n-ar fi pe lume Moscova mea”.

Primo: sigur că, acum trei sferturi de veac, în Franţa şi Rusia nu era utilizată noţiunea de „autocar”. Poate că în Anglia. Însă pe atunci lumea nu era anglicizată. Frangleza  încă nu era la ea acasă pe malurile Senei şi nici rusgleza pe cele ale râurilor Moscova sau Neva. În original e pur şi simplu „avto” (auto).

Secundo: dat fiind că nu există în originalul rusesc, în traducerea românească nu au ce căuta „norul”, „inima moale şi grea”.  Rusescul raskvas’ se traduce ca – zdrobeşte(-mi), rupe(-mi), adică inima; să i-o zdrobească, să i-o rupă cu, zice poetul, sentimental’nostiu, alias – cu sentimentalism.

Terţio: Atenţie, traducătorul (nu Maiakovski!) o face de oaie: „La Marsilia vom fi în curând”. Chiar aşa, „curând”, să fie străbătuţi cei – iar atenţie! – 1003 de kilometri dintre Paris şi Marsilia? Astăzi, cu vitezele contemporaneităţii noastre, pe autostrăzi-oglindă (în Occident), de invidiat, distanţa e străbătută, cu autocarul, în 8 ore şi 44 de minute (indică, meticulos, aproape nemţeşte, orarele franceze; altele dau, mai relaxat, 9-10 ceasuri). Dar atunci, la 1925, cu elementarele, încă, „auto”, pe şosele de cu totul altă calitate, în cât timp se ajungea de la Paris (nord-vestul Franţei) la Marsilia (sud-estul ţării, la ţărmul Mediteranei)? În sus-amintitul context, dat de traducător, nu de poet,  să fie oare adecvată folosirea locuţiunii adverbiale „în curând”?! Să fim serioşi, domnule tălmaci… Şi ce e de înţeles din gafele pe care le comiţi? Că traducerea nu e doar lingvistică, ci şi cultură generală… Deci, e trist că într-un text atât de laconic sunt comise mai multe inexactităţi, aproape enormităţi, care fac din năvalnicul, severul Maiakovski un baladist liricoidal şi – asta e! – un foarte prost cunoscător al geografiei…

Odată ce, mai sus, m-am referit la excepţionala poetesă Ţvetaeva, (ne)norocul meu a făcut să dau şi de un simulacru, un adevărat măcel căruia i-au fost supuse unele poeme.  „Traducerile”-blasfemii au apărut într-o revistă din Nord, de acolo, „unde se pune harta în cui”, precum spune românul. Este vorba de poemul fără titlu, al căror prime două versuri sunt: Krasnoiu kist’iu/ Reabina zajglas’. Traducerea catastrofală porneşte… brusc, tălmăcitoarei (D. A. C.) nepăsându-i că versiunea dânsei nu are nimic în comun cu ceea ce spune Ţvetaeva. Deoarece tălmăcitoarea (noastră) nu ştie lucruri rudimentare, nu cunoaşte elementara sinonimie în virtutea căreia, în ruseşte, kist’ are câteva sensuri, de unde ea „românizează”, oribil, în felul următor: „Atinsă, parcă, de-o pensulă roşie / Riabina (?) arde”, pe când la Ţvetaeva e un alt sens al substantivului kist’, şi anume: strugure, ciorchine! A, că înseamnă kist’ şi – pensulă?! Da, dar, poate, cu altă ocazie, în alt text, în alt poem. Şi încă în cu totul alt context, decât cele cu… pensulă sau… ciorchine, deoarece kist’ mai are şi sensul – ce surpriză, probabil pentru D. A. C.! – O află şi pe asta! – da, mai are şi sensul de: palmă… 

Iar în acest poem al Marinei Ţvetaeva nu este vorba nici de pensulă, nici de palmă, ci numai şi numai de ciorchine, de strugure. Al cui strugure, ciorchine? Al… riabinei? (E mai adecvat a se transcrie, totuşi:: reabina.) Ce înseamnă riabina, stimabilă D. A. C.? Nu ştiţi? De ce nu aţi deschis cel mai sumar dicţionar rus-român, ca să aflaţi că reabina se traduce: scoruş? Nu ai întâlnit termenul botanic în „întinsele” dumitale lecturi din poezia rusă? La Esenin, spre exemplu? Sau în celebrul cântec folcloric ce are refrenul: „Oi reabina kudreavaia, belâie ţvetî,/ Oi reabina, reabinuşka cito vzgrusnula tî?” (Ah, scoruşule cârlionţat, flori albe,/ Ah scoruşule, scoruşule, de ce te-ai întristat?). Pentru că în DEX nu există noţiunea „românească” riabina! Ci doar cea de reabona care înseamnă – ce? – a se abona din nou! Prin urmare, nu traduceţi chiar din capul locului, ci doar… probăluiţi, pur şi simplu orbecăiţi. Şi este uimitor cu câtă puţinătate în cunoaşterea limbii ruse şi cu câtă iresponsabilitate dumneata purcezi – crezi – la tradus. Mai bine spus, la (tra)dus aiurea…

Aşadar – elementar! – în poem fiind vorba de scoruşul în prag de iarnă, împurpurat de ciorchinii săi copţi, nicidecum nu era cazul să fie utilizată... „pensula” (de ce nu… bidineaua?...) în loc de frumuseţea şi abundenţa împurpuratelor poame-ciorchine ale scoruşului, atât de poetic pentru sufletul ruşilor! Iar ceea ce, în ultimul catren, este tradus drept (strâmb!): „Până şi astăzi / Vreau să mistui / Riabina arzândă / Într-o pensulă mare” e de-a dreptul teatrul absurdului ridicol, în uriaşa lui amplitudine – de la râsul găinilor la râsul homeric! Pentru că sensul finalului rusesc e, mot à mot, următorul: „Şi până astăzi / aş vrea să ronţăi (să rod  – grâzt’) / A scoruşului fierbinte / Ciorchine amar” (în original, ca să nu fiu acuzat de trişare: „Mne i ponâne / Hocetsea grâzt’/ Jarkoi reabinî / Gor’kuiu kist’.”). Reţineţi ce spun: mot à mot şi nu – pardon! – mort à mort, precum vă iese „traducţia”, această jalnică şi, concomitent, impertinentă răstălmăcire. Da, răstălmăcire, pentru că aici e cazul în care nu se poate vorbi de niciun... strop (de nicio boabă din ciorchinele scoruşului!) de traducere... Păcat. Ca să nu mai umblăm, comparativ, şi la alte texte. La alte... catastrofe. Sigur, ele nu ar merita prea multă atenţie din partea cititorilor – ceea ce nu se poate spune şi despre... partea celor care publică atari pozne! – însăilările, bizareriile, trişările date drept traduceri din marii poeţi. În cazul nostru, ruşi – Ahmatova, Fet, Bunin, Ţvetaeva, Pasternak. Osteneala e bună pentru altceva, pentru cititul poeziei adevărate, nu... mutilate. De dragomani amatori. De nechemaţi. Care, de altfel, nu sunt privaţi de posibilitatea de a demonstra contrariul. Că pot ajunge... chemaţi, profesionişti, dotaţi cu harul necesar pentru a româniza texte celebre. Având mână liberă s-o facă, ei trebuie chiar să aibă şi mână, cum se spune, adică adevărată meşterie. Pe când în cazul dnei C. nu poate fi vorba de mână uşoară, dar,  mai ales, e vorba de absenţa elementarului har de traducător, care vine cu adevărat în sensul spusei italieneşti: „Traduttore”, Traditore! (Eu permiţându-mi să iau între ghilimele „traduttore”, ghilimele care nu există în original, dar i se potrivesc perfect dnei „traducătoare” D.A.C.

Şi-apoi ce proză neajutorată dă tălmăcitoarea! „Traducerile” atât de libere, care nu respectă, da capo, forma ţvetaeviană (ştiţi că numele Ţvetaeva e derivat din floare şi, în egală măsură, din culoare?!),  stilul, „aroma” versului său nu pot duce decât... pe de lături, iar acest spaţiu, al „de pe lături”-lui e cel al eşecului. A-ţi permite să umbli atât de nerespectuos la factura, la mecanica prozodiei originale, „jumulind-o” de mai toate atributele specifice poezie, în general, şi ale celei ruseşti, în special, iar în cel mai particular grad – ale celei a Marinei Ţvetaeva, înseamnă, pur şi simplu, să nu respecţi poezia, poetul. Simplificând, prin... jumulit, până la schematism, până la eventualul subiect nud, nu dai decât o variantă inter-net, luând în consideraţie că „net”, în ruseşte, însemnă NU, iar inter  ţine de inter-iorul poeziei în cauză; adică – laşi fără interioritate, fără respiraţia din plămânii muzelor akmeiste sau neoclasiciste, dar şi moderne, uneori – de-a dreptul avangardiste – traducerea ca poezie; obligator să fie şi ea, traducerea, poezie. Încât aşa-zisa traducere marca D.A.C. e o anti-poezie, o anti-Ţvetaeva, rezultatul unei îndeletniciri de neprofesionist, de „traducător” neînzestrat pentru fapta la care a purces. E un exces. Sinonim abuzului. Iresponsabilităţii. Românescului şi – de ce nu? – uneori universalului „merge şi aşa”. Ba nu, nu merge. În cazul marilor poeţi. Ba, în genere, nu trebuie să meargă în cazurile tuturor poeţilor, dacă ei îndreptăţesc numele în... numele poeziei ca atare. Diafane, autotelice, suficiente sieşi şi, totodată, generoasă cu toată lume, căreia i se dăruie. Fără rest, am vrut să spun. Se dăruie... Dar nu e chiar aşa: orice traducere presupune şi un... rest. O doză de... ne-comunicat, ne-spus, ne-tradus. Dar chiar atât de mult, ne-tradusul, ca în cazurile schematizării, simplificării, „jumulirii” marilor texte ale prozodiei universale, dintre care fac parte şi cele ale Marinei Ţvetaeva?! Stimată doamnă Do. An. Co., să nu vă faceţi cumva iluzia că chiar aţi tradus din Ahmatova, Fet, Bunin, Ţvetaeva, Pasternak şi ceilalţi importanţi ruşi, de textele cărora v-aţi atins atât de inoportun, inadecvat şi lipsită de apărare, dar mai ales – de responsabilitate. Nu, nu aţi dat variante româneşti de poezie, ci doar, stângaci, aţi încercat să povestiţi... poezia, care, se ştie, nu se lasă nicidecum povestită. Ceea ce se spune că spune poezia nu e niciodată poezie, ci cu totul altceva. Oricum, foarte puţin aduce a literatură.

Şi, pentru a-i da, totuşi, cititorului o idee, o scânteie de edificare asupra acestui text al Marinei Ţvetaeva (e din grupajul „Versuri despre Moscova”), scris la 16 iulie 1916, îndrăznesc să propun versiunea mea de românizare a lui: „Cu roşu ciorchine/ Scoruşul s-a aprins./ Cădeau frunzele./ Eu mă născui ca în vis.// A dispută – sute/ De clopote-n azur./ Era sâmbăta lui/ Ioan Gură de Aur.// Mie şi până astăzi/ Să ronţăi îmi vine/ Jarul din scoruş,/ Amarul ciorchine.” Faptul că în spiritualitatea rusă scoruşul are o semnificaţie de simbol ancestral, emblematic, se relevă şi într-un alt poem, laconic, al Marinei Ţvetaeva: „Tăiau/ Scoruşul/ Ager-temerar./ Scoruşul/ Destin/ Amar./ Scoruşul –/ Cu lăstari/ Ce încărunţesc…/ Scoruşul!/ Destin/ Rusesc.” (1934). Astfel că „traducătorii” gen D. A. C. trebuie serios avertizaţi să nu taie scoruşii!

Dar, după acest disconfort  sufletesc cauzat de amatorismul cras al unor pretinşi traducători, să venim spre unul din scriitorii de limbă rusă care s-au simţit foarte confortabil (pentru inspiraţie) la Paris, Ilya Ehrenburg (1891-1967). El a iubit metropola franceză până la uitare de sine, precum ne-o demonstrează cu asupra de măsură în special jurnalele şi scrierile sale memorialistice („Oameni, ani, viaţă”) care mie unuia mi se par adevărate cronici ale spiritului artistic, dar şi ale filosofiei civile din Franţa interbelică. Tânărul autor năvalnic în scris traduce din poezia franceză şi din cea spaniolă, frecventează cercurile boemei pariziene, împrietenindu-se cu Pablo Picasso, Amadeo Modigliani ş.a. E de presupus că se întâlneşte şi cu unii din intelectualii români, reprezentanţi ai avangardei artistice europene, aflaţi şi ei în capitala franceză, drept argument putând servi şi un poem din 1914, care începe chiar aşa: „Aceiaşi români, rece lumină de gaz, palidă,/ Vin greu, ca mierea./ Şi în inimă aceeaşi disponibilitate/ De-a muri chiar în acest moment.” Însă ultimul vers nu se cade retro-proiectat asupra destinului poetului, deoarece Ehrenburg a fost un iubitor de viaţă… incorigibil. Altceva e că a trăit în timpuri deloc prielnice Europei, inclusiv Franţei, precum „documentează” şi unele poeme ale sale, spre exemplu cel intitulat „August 1914”: „Căinându-se parcă-a pieire,/ Se perindau trenuri după trenuri/ Şi în lungul şinelor, pe fugitivele coline,/ Răcneau suferindele soţii./ Iar în vagoane fiece zuav/ Intona înalte imnuri./ (Şi nimfele/  Gemeau prin rare crânguri.)/«Ah, o iubesc pe Marietta, Marietta,/ Chiar pe ea anume»./ Mă tot ţin pe urma ei./ Unde ne aflăm? Unde ne aflăm? Unde ne aflăm?/ Pe baioneta mea voi trage-n piept/ Cam la zece nemţi!/ Cucoanele pe baionete-au înşirat/ Flori din ţări străine – crizanteme:/ «Unde ne aflăm? Unde ne aflăm»/ Şi, potolindu-şi aleanul, cineva răspunde:/ În rai”.

Cunoaşterea Franţei îi sugerează poetului o altă perspectivă de înţelegere a propriei sale patrii: „Ca în delir, eu, Rusie, îţi văd/ Pustiile-ntinsuri nepopulate./ În semiîntunericul mansardei,/ În zvon de caldarâm parizian,/ Tu mi te-arăţi de-a dreptul necuprinsă,/ Dar la fel – şi spaţiu fără viaţă,/ Tăinuind o crudă nepăsare,/ Blestemul nedorinţei de-a trăi,/ Încât mă tem ca nu cumva să-ţi tulbur/ Grandoarea cu atare tânguire.”

A scris versuri despre Paris, adresate patriei sale, şi un alt conaţional al lui Ilya Ehrenburg, celebrul pictor Marc Chagall (1887-1985), care atunci când, la Petrersburg, unul din pedagogii săi, E. Zvanţev, renunţă să-i mai dea lecţii „...tânărului talentat, dar neglijent, care nu merge pe calea ce trebuie”, are norocul să-l întâlnească pe primul său admirator, avocat cunoscut, deputat în Dumă, Maksim Vinaver. Acesta îi procură două pânze şi îi oferă o bursă nu prea mare pentru a putea studia la Paris. Cam de aici începe marele... început al celebrităţii lui Marc Chagall care, ca poet, scria: „Dar n-aş putea spune cam ce-a fost să-nvăţ la Paris,/ dacă arta-mi deveni mai bogată,/ nu ştiu unde mi-am ascuns speranţele copilăriei./ Cunoscătorii spun: în atare pictură-anume am adus, am pus şi eu ceva./ Înseamnă că, orişicum, ţi-adusei şi ţie oarece folos!” („Oraşului meu Vitebsk”).

Urmează mai mulţi autori care fixează numele Parisului doar ca indiciu, unde şi-au scris cutare sau cutare poem (dovadă că mulţi poeţi ruşi au vizitat Oraşul Luminilor), printre care şi  Cerubina de Gabriak, alias Elizaveta Dmitrieva (1887-1928). Fiind bolnavă (de la 6 la 17 ani este aproape continuu ţintuită la pat de o tuberculoză osoasă), studiile gimnaziale le termină târziu, însă cu medalie de merit. În 1908 absolvă Institutul Pedagogic Imperial din Petersburg, cu licenţă în istoria Evului Mediu şi literatura franceză medievală. În acelaşi timp are frecvenţă liberă la cursurile de literatură spaniolă  şi protofranceză. Pleacă la Paris, un timp studiind la Sorbona. Călătoreşte în Asia Mijlocie, apoi în Germania, Elveţia, Finlanda, Gruzia şi foarte mult prin Rusia…

O altă doamnă a avangardei, Tatiana Veciorka/ Tolstaia (1892-1965), confirmă cu asupra de măsură că poetesele ruse din acele timpuri au trăit mai pregnant decât colegii lor, bărbaţii, relaţiile nemijlocite sau cele virtuale cu spaţiul francez. Ea nu a văzut Franţa, însă a invocat-o mereu în versurile sale, chiar presupunând cum ar arăta în realitate şi ţara, şi capitala, şi locuitorii ei. De unde şi o anume atmosferă livrescă, dar de poezie adevărată, ţin să menţionez, în unele texte proiectate dintr-acolo  spre spaţiile în care se afla Veciorka. [Originară din Baku, în anii tinereţii T. Veciorka  (născută Efimova) se stabileşte cu familia la Tbilisi, mai târziu făcându-şi studiile la Petersburg, unde debutează cu versuri. poetesă. Revenind la Tbilisi în 1917, devine o protagonistă a vieţii literare din Transcaucazia. Împreună cu V. Hlebnikov, A. Krucionâh şi S. Gorodeţki a colaborat la Agenţia Telegrafică Transcaucaziană. Făcu parte din „Sindicatul futuriştilor”, colegi fiindu-i I. Terentev, I. Zdanevici, Iu. Marr, A. Ciacikov.) Iată, spre exemplu, cum îşi imaginează poetesa Parisul la care, sigur, şi visa: „Neliniştit-emoţionatul Paris/ trăieşte-n perindarea afişelor de bivuac/ în fumul fabricilor – greu răsuflet/ în luminile bulevardului insomniac.// Paris! În păienjenişul străzile tale/ printre tuluri de bumbac, voalul mătăsii/ poetul îşi căleşte diamantinul vers/ spre-a vâna surâsul Giocondei// şi peste graba bulevardieră/ în strigătul celor copleşi fără griji – gamin/ va topi cu înflăcăratu-i vis/ marmorele vii ale lui Rodin...” Ca şi mulţi colegi ai săi, Veciorka era francofonă, de unde şi frecventele sale referinţe metaforice la momente legate de lectura marilor autori francezi, inspirate de aceasta, ea însăşi implicat ca actant în situaţiile imaginate: „Albul iaht lăsa a trenei spumă creaţă  în cabină se serveau bucate de Rouen./ Iar spre zori visai că-aş fi chiar eu amanta / lui – cui aţi crede? – Guy de Maupassant.” (1918). Probabil, are o legătură implicită cu acest exemplu un altul, din acest distih:  „Toamna era prea timpurie/ Asemeni morţii Mariei Başkirţeva”, pictoriţa Başkirţeva (1860–1889), celebritatea căreia ia adus şi jurnalul ce l-a ţinut, fiind de asemenea o admiratoare a lui Maupassant.

Cititorul de literatură franceză e prezent sau subînţeles în poemele sale, precum în cel intitulat „Elevii şcolii juridice”: „Bălaiul privi şi zâmbi a râde,/ Închise cartea – pare-se d’Aurevilly./  – Citiţi în timpul recreaţiei?/ Sunteţi demn de toată lauda!” Într-adevăr, merită consideraţie cel care îl citeşte pe Barbey d'Aurevilly (1808-1889), autorul care a exercitat influenţă întru formarea şi maturizarea unor celebri prozatori precum Marcel Proust şi Henry James. Versurile Tatianei Veciorka dau şi mărturii, precum cândva Puşkin în „Evgheni Oneghin”, despre urmele educaţiei franceze în Rusia: „La amiază crichet sau tenis,/ Iar după masă, în sala rotundă,/ Guvernatorul fraţilor mei/ Cânta şansonete doar bărbaţilor:/ L’homme est une bête féroce, Il vous percéra le coeur...” Sau: „Lumina lămpii somnoroase, verzi/ conturează-un cerc pe masă, perne/ şi-o voce slabă, parcă vlăguită/ îmi citeşte din Verlaine poeme.” Apoi un alt „portret” al Parisului, sau doar o stare de spirit, o privelişte „mintală” modelată plastic în poem: „Peste linul Senei/ ude-i licărul Selnei?/ Parisu-amuţi în visul miezului-de-noapte./ În bezna fără stele/ la-ndemnul iubirii/ coborâi pe funie de cearşafuri.// Grădinile Versailles/ predispuneau anume/ la dragoste acaparatoare/ şi săgeata lui Eros/ ajunse şi-n peştera/ unde noi cântam despre-Avignion.// Pe mica tabacheră/ ca focuri de artificii/ strălucea diamantul şi adulatul/ şi rama-ngustă/ ovalul portretului îl contură/ însuşi maestrul Fragonar.” (Baladă galantă). După referinţa la faimosul pictor francez Fragonar vine una la un renumit sculptor crescut pe malurile Senei, însă care a lăsat opere emblematice pe malurile Nevei – Etienne Falconet, autorul avântatei statui ecvestre a lui Petru cel Mare din Sankt-Petersburg: „Şi mai tulbură încă poetul această capitală deferentă/ cu fonta lui Falconet ce se răceşte/ peste o Nevă oricând abundentă.” În textele sale sau în moto-ul lor Veciorka foloseşte nu o singură dată noţiuni şi sintagme franceze: „La Capricorne commence le 21 decembre”; „Ea revărsă în sală Folle Arome/ De afectuoasă, îmbietoare vanilie”… Şi odată ce nu a ajuns ea însăşi la Paris, poetesa aşteaptă musafiri dintr-acolo: „Între timp, vine bătrâna slujnică şi/ zâmbeşte:/ – Aş putea să spăl podelele?/ – Nu înainte de a-i întâmpina/ pe oaspeţii din Paris.”

Odată invocat în acest context şi numele lui Ilia Zdanevici, e de menţionat un lucru important pentru întreaga avangardă literară rusească, şi anume romanul său „Parizeliţii”, scris puţin timp după sosirea pictorului, poetului şi prozatorului Zdanevici la Paris (1923) şi pe care l-a stilizat cu deosebită cu migală până în anul 1926. După cum remarca Serghei Kudriaţov, acest straniu roman „hiperformalist”, precum l-a numit însuşi autorul său, manuscrisele căruia constituie 460 de pagini, seamănă mai puţin cu operele lui Zdanevici din perioada radical-transraţională, chiar dacă în el s-au păstrat, parţial, elemente zaum’ şi de verbocreaţie (slovotvorcestvo) sui generis. Este obligatoriu necesară o explicaţie referitoare la titlul romanului: în original el este  „Parijacyi”, ca variantă „verbocreatorie” de la „Parizienii”. De unde, respectiv, şi varianta românească propusă de mine, cu gândul la apropierea acestei „noi” noţiuni de pluralul „prozeliţii”, drept persoane, zice dicţionarul, convertite curând la o credinţă; adepţi noi (şi înflăcăraţi) ai unei doctrine. Să admitem că aceasta ar fi (fost) credinţodocrina pariziană, la care s-au convertit nenumăraţi emigranţi din diverse ţări, unul din „înflăcăraţi” întru parizienism fiind însuşi Zdanevici şi mai mulţi colegi de-ai săi, scriitori, muzicieni sau artişti plastici.

Asemeni Tatianei Veciorka, nici Vladimir Narbut (1888-1938 sau 1944) nu a cunoscut capitala Franţei, fiind invocat în contextul tematic prezent din motivul că, în anul 1938, pe când se afla deja în detenţie, la Paris îi apare volumul „Versuri alese”, alcătuit de L. Certkov cu concursul lui M. Zenkevici şi V. Şklovski. În 1936, Narbut este condamnat pentru că ar fi făcut parte din grupul antisovietic al „naţionaliştilor ucraineni – oameni de litere”. Iar încă peste doi ani începe coşmarul Gulagului. Referitor la moartea sa s-a presupus că s-ar fi pierdut, în 1938 sau 1944, undeva în neantul nordic al Magadanului. Însă conform mărturisirilor altor foşti deţinuţi, V. Narbut s-ar fi prăpăstuit în valurile de gheaţă ale Mării Ohotsk la 14 aprilie 1938, fiind aruncat de pe o barjă…

Vera Inber (1890-1972), născută la Odessa în familia unui proprietar de editură ce publica lucrări ştiinţifice, după absolvirea gimnaziului este admisă la Cursurile Superioare de Fete ale Facultăţii de Filologie-Istorie, însă curând pleacă în Europa Occidentală, timp de 4 ani aflându-se în Elveţia şi Franţa. În 1912, la o tipografie rusească din Paris, îi apare cartea de debut „Vin trist”. Peste ani, editează notele de călătorie „America la Paris” (1927–1929).

Apoi, din neantul lipsei sale de mormânt, din pierzania Gulagului, răspunde cu glas tremurător, graseiat, celebrul, nefericitul poet Osip Mandelştam (1891-1938)… Pe 2 octombrie 1907 pleca la Paris. Revine în ţara adoptivă, Rusia (se născuse în Polonia), curând însă reîntorcându-se în Franţa, unde, în anii 1908-1909, studiază la Universitatea Sorbona, stabilindu-se în Cartierul Latin, vizavi de celebra instituţie de învăţământ, pe care, însă, nu o frecventează cu mare tragere de inimă. (Aşa sunt, uneori, unii poeţi…) Dintr-o scrisoare către V. V. Ghipius: „Vieţuiesc aici foarte singuratic şi aproape nu mă ocup cu nimic altceva decât cu poezia şi muzica. În afară de Verlaine am mai scris despre Rodenbah şi Sologub, având de gând să scriu şi despre Hamsun. Apoi, puţină proză, versuri”. (Aprilie 1908). Iar Parisul apare frecvent şi copleşitor în mai multe poeme ale lui Mandelştam, unul din primii poeţi europeni care deplasează accentul expresiei de la metaforă la cuvânt. El „visează un limbaj în care, după o expresie a lui, raporturile dintre cuvinte să asculte de un principiu gotic, precum sunetele în muzica lui Bach. De aici acuitatea limbajului său ce vădeşte într-adevăr ceva din obsesia superior-artizanală a artistului medieval. Poate că, dintre contemporanii săi de aiurea, numele cel mai convenabil vecinătăţii lui Osip Mandelştam ar fi cel al lui T. S. Eliot; dar ce distanţă abisală între destinele lor!”, scria în Panorama poeziei universale contemporane A. E. Baconsky.

Iată un superb exemplu, un fragment chiar din poemul intitulat „Parisul”: „Limba caldarâmului o ştiu mai bine decât pe a hulubului,/ Aici pietrele – sunt porumbei, casele – porumbare,/ Şi-n pârâiaş luminos îşi torc potcoavele firul povestitului/ Pe pavajul bolovănos al străbunicii oraşelor milenare.// Aici cete de copii – cerşetori de noutăţi, veşti multe,/ Stoluri mici de vrăbii pariziene sperioase,/ Ciuguleau pripit crupele fărâmelor de plumb, ude, –/ Ale bunicii frigiene  boabe de mazăre, miezoase.// Şi în amintire-mi trăieşte un coşuleţ împletit,/ Şi în văzduh pluteşte o imagine uitată,/ Şi casele îndesite – ca şirul dinţilor de lapte au răsărit/ În gingii de bătrâni stând ca gemenii de altădată.// Aici nume li s-au dat lunilor, ca porecle – micuţilor pisoi,/ Lapte şi sânge li s-au dat înduioşătorilor pui de lei…” (1923).

Pe când se afla în exil la Voronej (1935), Mandelştam scria (departe de Sena!): „Alină-mă cu un Chopin dereş, vălurat,/  Cu seriosul Brahms, – ba nu, aşteaptă:/ Cu năvalnicul Paris sălbăticit,/ Cu carnaval făinos şi transpirat/ Sau cu juna bragă-n Viena fermentată”.  Peste doi ani, în alt poem, făcând aluzie la Revoluţia Franceză din 1830: „Dar violeta şi-n închisoare – să aiureşti de nemărginire! –/ Fredonează cântecelul – miştocar, risipelnic în trăire, –// Unde se revărsa, ducând regii cu valurile-n trâmbă,/ Uliţa de iulie, întortocheată, strâmbă.// Iar acuma la Paris, Shartres, în Arles/ Domneşte bunul Chaplin Charles –// În oceanică gambetă cu pierdute exactităţi banale// Se dă mare cu florăreasa, mai ieşindu-şi din balamale...” A scris poemul „Reims – Laon” despre oraşele franceze în care se află renumite catedrale gotice. Iată şi un pasaj din eseul programatic, eseul-manifest al lui Mandelştam „Dimineaţa akmeismului” (1913): „Originalitatea omului, ceea ce-l face individ, noi o presupunem şi intră în noţiunea mult mai importantă a organismului. Dragostea faţă de organism şi organizare akmeiştii o împart cu fiziologic-geniala medievalitate. În goană după subtilitate, secolul XIX a pierdut secretul adevăratei complicaţii. Ceea ce în secolul XIII părea a fi dezvoltarea logică a noţiunii organismului – catedrala gotică, – sub aspect estetic astăzi acţionează ca o monstruozitate. Notre-Dame este sărbătoarea fiziologiei, dezmăţul ei dionisiac. Noi nu dorim să ne distrăm cu o promenadă în «pădurea de simboluri», pentru că avem o pădure mult mai feciorelnică (neprihănită),  mai deasă – fiziologia dumnezeiască, infinita complicaţie a întunecatului nostru organism”. (1912 sau 1913). (Ce gândire… spaţioasă şi, totodată, curajoasă la un autor abia trecut de 20 de ani!) Dar iată şi poemul „Notre-Dame” (scris în aceeaşi perioadă), în care Mandelştam pare a polemiza, uşor şi implicit, cu el însuşi, teoreticianul: „Unde judele roman judeca un străin popor,/ Se-nalţă bazilica, şi – radios, ca-n primordiu, primul,–/ Precum cândva Adam, stratificând ţesutul nervilor,/ Îşi joacă muşchii rotundul boltit, uşorul tumul.// Dar tainicul plan se trădează din exterior,/ Aici are grijă a arcadelor mlădii putere,/ Ca marea greutate să nu doboare fala pereţilor,/ Şi nu are izbândă a bolţii rebelă, oarbă vrere.// Labirint stihinic, pădure de neînchipuit,/ A sufletului gotică chibzuinţă peste hău abisal,/ Forţă egipteană şi creştinesc imbold timid,/ Lângă trestie – stejar, şi fir cu plumb vertical.// Dar cu cât mai atent, Notre-Dame-cetate,/ Îţi studiam coastele, osatura monstruoasă, –/ Tot mai des gândeam: din greimi-fără-bunătate/ Şi eu, cândva, voi crea frumuseţe evlavioasă...”

Însă despre Mandelştam şi Franţa, Parisul, Mandelştam în Franţa, la Paris, Franţa şi Parisul în creaţia lui Mandelştam ar putea fi scrise studii ample, monografii, eu, oprindu-mă aici, de fapt pornind spre alţi autori, spre alţi poeţi avangardişti ruşi ce răspund la apel. Printre aceştia – şi M. Rossiianski / Hrisanf    (Lev/Leon Zak; 1892–1980) care, în mai multe poeme, a surprins spiritul ancestral şi cel de „curentă” epocă a spaţiilor geografice, dar mai ales de cultură, de civilizaţie pe care le invoc aici. Din 1920, aflat în emigraţie, avangardistul Rossianski a surprins în nuanţe suflul occidental, inclusiv pe cel parizian: „Ierunci, valvule, stridii,/ Roze! Garçon, du vinaigre!/ Chefuim într-o lustră portocalie./ Eu, ciuma, insul din ţările negre”. (Să spună cineva că nu e aici, încă de la începutul secolului trecut, spiritul multicultural al Parisului…)

Aleksandr Ciacikov / Sandro Ciacikoşvili (1893/94/95-1941), poet rus de origine gruzină (s-a născut în oraşul de baştină al lui Stalin – Gori;  are o biografie plină de incertitudini, ca să nu zic inexactităţi), unul din sonete şi-l încheia astfel: „Nu Parisul şi nu Petersburgul,/ Nu Varşovia şi nu Izbiţa, –/ În vise văd mereu, ca altădat’, –// Numai podoaba dragii Hanuma!/ Nu-mi apară-n cale tandra Nice: –/ Bucuros voi fi de marile furtuni!...” – parcă încheind o acoladă Orient – Occident. În anul 1941, deja la vârsta de 46-47 de ani, la trei zile de la începutul războiului pleacă pe front unde, după alte trei zile, este ucis. Luptase şi în primul război mondial, fusese rănit, distins cu „Ordinul Vladimir”. În genere, printre avangardişti au fost mulţi din cei care au luptat în primul război mondial şi pe fronturile războiului civil din Rusia, din care unii aveau să cadă în cel de-al doilea război mondial…

Nikolai Oţup   (1894-1958) se născuse la Ţarskoe Selo (localitatea ţarilor), în familia cu mulţi copii a unui negustor. Ca şi numeroşii săi fraţi, studiază la Gimnaziul „Nikolaievski”, legat de numele a doi celebri poeţi, I. Annenski (care fusese şi directorul instituţiei) şi N. Gumiliov. După absolvire, lăsând drept amanet medalia de aur cu care fusese distins, pleacă la Paris. Studiază la École de Droit  şi Collège de France, unde frecventează cursul filosofului Henri Bergson. Iată însemnele scriptice din autobiografia sa: „O, deja mi-am revenit din vis înşelător:/ Nu mai sunt urs, – dar cine sunt?/ Copil ce a crescut în bucurie la/ Ţarskoie Selo, sau june din Paris/ Ce banii şi-a pierdut la alergări de cai,/ Tot ce din Rusia fratele-i trimisese,/ Ca patron al fabricii de cuie?/ Sau sunt cel care-l ascultă pe Bergson/ La colegiul cu lume de pe lume/ Sau cel ce ştie a compune versuri?/ Dar, micuţa mea, tu n-ai să crezi, îmi spun,/ Că eu sunt urs, dar şi parizian;/ Rus din Ţarskoie Selo, bergsonian, poet…” (Lui Nikolai Oţup îi aparţine definiţia de „secol de argint rusesc”, perioadă în care au activat şi avangardiştii.)

Şi parcă vibraţia de ecou din versurile lui Oţup s-ar întreţese  cu cea dintr-un poem al lui Vsevolod Rojdestvenski (1895-1977): „Pe boltă, ca o albă ursoaică, luna greoaie se-nalţă,/  Departe de stanişte-aleargă schiurile hârşâitoare/ Şi, probabil, la fel şi acolo, la o înstelată fereastră,/ În clarul Paris cineva-i cu gândul la ruseasca lui zare”. Pentru că de ce nu ar „comunica” mutual „alba ursoaică, luna greoaie” a lui Rojdestvenski, cu ceea ce spune primul vers din citatul poem al lui Oţup – „Pe mine însumi mă visai că-aş fi un urs”?...

Poetul biocosmist Aleksandr Iaroslavski (1897-1930) se vede-n viitorul unui mare progres, când: „Iată, lenta mişcare-a aerienei nave/ Mă poartă peste-a gheţurilor lume;/  Motorul bate sonor şi ritmic,/ Intrând în trecut, prin ani şi umbre.// Scade a zborului înălţime,/ A măreţiei faptă-mi năvăleşte-n văz;/ Peste Paris alunecai uşor,/ Deja peste Moscova planez”, – dovadă că metropola franceză a rămas mereu un punct important de orientare pentru poeţii, intelectualii ruşi, chiar şi atunci când aceştia, ca şi Iaroslavski, se nasc în Siberia, locuiesc la Ulan-Ude (Bureatia) sau Vladivostok (Extremul Orient) – spaţii din care, bineînţeles, doreau să evadeze. Astfel, în 1926 Aleksandr Iaroslavski se stabileşte la Berlin, colaborând fructuos cu presa emigraţiei. În Germania, editează volumul „Moscova – Berlin. Versuri. Biocosmiiştii” (1927). (Cu cinci ani mai înainte publicase cartea „Moscova – ticăloasa”…) În 1928 revine în Rusia. Pentru cutezanţa de a fi publicat poemul „Esenin pe Bulevardul Tver”, este arestat şi internat pe insula Solovki (1929). (Ce nu le-o fi plăcut autorităţilor fără autoritate?... Poate aceste versuri: „Înmormântarea... Mazărea cuvintelor/ Sărea îndărăt de la sicriu./ – Din toate colţurile capitalei –/ Ultima probă de făţărnicie, ştiu,/ Asemeni cerşetorilor, în cerc adunaţi, numărând/ Ceea ce până-n seară putuseră-aduna, –/ Pe mortul Esenin spre mortul Puşkin/ Pe bulevardul Tver prinseră a-l purta./ Şi nu ştia fundul uriaş al gloatei,/ Ce loc de faţă ţinea,/ Că, din coşciug, Esenin ironic provoca,/ Limba mortului precum cravata se lega...”)

Iaroslavski apare  ca personaj negativ (bănuit că ar fi fost turnător) în celebrul roman al lui A. Soljeniţân „Arhipelagul Gulag”. În 1966 – declarat nevinovat şi reabilitat.

Ce biografii demne de marile romane au mulţi scriitori ruşi din prima jumătate a secolului trecut!... Iată ad hoc, un alt exemplu la îndemână, care susţine cu asupra de măsură o atare concluzie: poetul Boris Bojnev (1898-1969) s-a născut în oraşul Ravel, curând familia sa stabilindu-se la Sankt-Petersurg. Îi moare tatăl, mama se recăsătoreşte şi Boris este educat de rudele tatălui vitreg, care l-a adoptat. Adică, fără a fi evreu– este instruit într-un mediu semit. În tinereţe îi are de prieteni pe viitorul mare compozitor S. Prokofiev şi pe B. Şleţer – filosoful de peste ani. În 1919, familia Bojnev se retrage în provincie, Boris fiind trimis să-şi facă studiile la Paris, unde, însă, nu-l aştepta decât o umilitoare existenţă de emigrant ce-şi câştiga pâinea transcriind note muzicale.  Se apropie de boema pariziană, devenind membru al asociaţiei literar-artistice cu un nume neobişnuit: „Peste”. La seara sa de creaţie este salutat de Paul Eluard, Tristan Tzara, Philippe Soupault, Fernand Léger şi alţi corifei ai artei noi. Face cunoştinţă cu Serghei Esenin aflat în călătorie prin Franţa. În anul 1925, publică la Paris volumul de debut – „Lupta pentru existenţă”, ce polarizează opiniile critice. Spre exemplu, E. Znosko-Borovski fiind şocat de „o neputincioasă, bolnavă... poezie de pisoar”  (sintagma s-ar potrivi şi astăzi, pentru o parte din „creaţia” unor „postmoderni” oralişti sau – (m)oralizanţi…), în timp ce G. Adamovici – regele criticii ruse din emigraţie – sublinia că: B. Bojnev „E un «maestru» exigent printre tinerii parizieni, cel mai experimentat şi mai riguros dintre ei”; „El nu-şi născoceşte versurile. Acestea ar fi parcă  notele lui de jurnal. Sunt versuri din subterană”. Autorul lasă prozodia în libertatea rudimentului său primar, contând pe aportul/ colaborarea cititorului, astfel că cel mai utilizat semn de punctuaţie în scrisul său este/ sunt – trei puncte...” 

Să urmărim şi alte momente din biografia captivantă, demnă de punere în roman, a lui Bojnev, rusul parizian.  În 1927 publică cel de-al doilea volumul, „Havuzul”, urmat de „Silentium socio-girum” şi „Alfa cu spumă de omega” (ambele – 1936). Peste alţi trei ani semnează „Pontifoimperiu. Cartea despre zăpadă” şi tautologica  „Elegie elegiacă”. Fiind muzician, alte cărţi Bojnev şi le intitulează pe potrivă: „Oratoriu pentru ploaie, voce bărbătească şi ceaţă”, „Fuga luminoaselor zăpezi”, „Zvon de clopote peste Împărăţia lui Dumnezeu din noi” (toate apărute în 1948). În acelaşi an mai publică volumul „Dimineaţă, după lectura Fraţilor Karamazov”. Unele volume şi le-a elaborat în formatul caietelor de note, ba chiar tipărise poeme în caiete de note propriu-zise. În anul 1939 se stabileşte la Marsilia, spre a se salva de o eventuală internare în lagăr, deoarece îşi mai păstra paşaportul sovietic. În ultimii ani de viaţă s-a dedicat desenului şi colecţionării pânzelor pictorilor vremii. În genere, persoana sa era învăluită în mister, Bojnev putând să dispară din atenţia rudelor şi prietenilor câţiva ani la rând. Parcă dintr-o atare escapadă enigmatică, dintr-o provizorie  „sincopă” de uitare, reapare în orizonturile literaturii  (avangardei) ruse şi creaţia sa poetică.

La Paris, scria catrenul Cu gândul la Sankt-Petersburg: „Dintr-un sankt-horn iese sankt-fumul/ Sankt-porumbei se plimbă pe sankt-acoperiş.../ Căzu zăpada ca epilogul tăcerii/ Însă eu deja presimt scândurile-prolog”. După care deja dialoghează cu moartea în limba franceză: „Fără să vreau, în gloată moartea am ghiontit-o/ Şi i-am spus grăbit: pardon, mademoiselle./ Ea, în haine simple, veşminte pentru drum, / În faţa mea mergea uşoară cum gazela...// Şi văzui – falangele ei din mănuşă/ Scăpară parapleul... Mulţimea – mută... Şi/ Mă aplecai şi ridicai umbrela,/ Iar moartea îmi şopti: monsieur, merci...”

Marele roman epopeic al poeţilor avangardismului rus continuă, un capitol din el începând în Basarabia, la Orhei, unde s-a născut cel care avea să devină Dovid Knut (1900- 1955), cu numele la naştere David (Duvid, Dovid) Mironovici Fiksman. Copilăria şi-o petrece la Chişinău (descrisă în volumul „Povestiri din Chişinău”), unde familia se stabileşte în 1903. A studiat la heder (şcoală religioasă începătoare la evrei), apoi în şcoala semită de stat. În 1920, îşi caută un rost la Paris, unde, la începuturi, lucrează la o fabrică de zahăr, apoi hamal, vopsitor de pânzeturi, pentru ca, în fine, să deschidă propria cafenea în Cartierul Latin. Peste un timp, studiază chimia la Cannes şi lucrează ca inginer. La începutul anilor 20, la Paris, sub influenţa mişcării dada, fondează grupul literar „Camera poeţilor” (Palata poetov), din care mai făceau parte Boris Bojnev, Aleksandr Gringher, Serghei Şarşun şi Boris Pavlovski. În 1925, editează prima carte, „Mileniile mele”, urmată de volumul de versuri şi proză „A doua carte” (1928), „Satirul” (1929), „Nopţi pariziene” (1932), „Purtătoarea de iubire” (1938). Ultimul grupaj de versuri şi note de drum „Protopatria” îl scrie după o călătorie în Palestina (1937), publicându-l în 1939. În 1940, este mobilizat în armata franceză, iar după ocuparea Parisului de către germani se refugiază, împreună cu familia (soţia sa, Ariadna, era fiica compozitorului A. Skriabin) în Toulouse, în zona liberă. Participant la Rezistenţă, despre care, în 1942, publică broşura „Ce-i de făcut?” În 1944, soţia îi este executată. În 1946, devine redactorul revistei „Le Monde Juif”. În 1949, împreună cu familia, se stabileşte în Israel.

Unul din poemele sale începe cu mărturisirea că de multă vreme nu mai este vizitat de muza poeziei, după care spune că, totuşi: „Mai încerc să scriu versuri./ Acum pe acoperişurile Parisului adormit/ Stă întins pânzetul cerului de noapte./ În metrou încă-şi mai fac de cap metropolitanii./ Sub felinare, în nişe, în faţa scărilor de la intrare/ Oameni croiţi ca după calapod/ Se strâng, se-mbrăţişează, îşi şoptesc destul de uniform/ Cam aceleaşi vorbe.// După geamuri, – întredeschise, cum e obiceiul parizian, –/ Acoperită, se mişcă-n aţipeală/ O grămadă tulbure, ca şi primordială –/ Dragoste, tristeţe, docilitate, frică şi suferinţă,/ Speranţă, senzualitate şi spleen.../ După geamurile somnolentelor străzi ale Parisului/ Dorm oameni-fraţi, adunându-şi puterile/ Pentru o nouă zi din săptămână, an, viaţă...”

Poetul îşi revede baştina: „Vagabondul vânt parizian clătină, după geam, o stea./ Speriat, hornul urlă şi parcă-ar bate-n gurarul căminului./ (…)// De frică, obiectele se ghemuiesc. Şi-ntr-un vis ca de la Orhei/ E Cartierul Latin, după geam, abajurul cu o iasomie fenomenală,/ Simplitate de cameră ne-metropolitană – şi, în penumbră,/ Femeia adormită, scaun, ceas deşteptător ce numără prelunga plictiseală”.

În poemul „La zid”, Knut parcă i-ar trimite o scrisoare unuia din cei care ar putea să-l înţeleagă mai bine, lui George Bacovia: „Seară de plumb,/ Alean şi singurătate./  Vânt răguşit/ Şi felinarele podului./ Cineva rău-mirositor, fără nume, fără patronim.../ Cer gol – umedă pustietate.// Iar alături – oameni/ Fără nas, fără ochi./ Iar el îi frământă sânii/ Pentru douăzeci-treizeci de sou./ Faţa-i negricioasă luceşte de lăcomie./ Pentru un mic venit, ea îl îndestulează.// Iată, va veni autobuzul din Saint-Michelle/ Şi va fumega negura răvăşită/ Şi curentul va scânteia-n crăpătura din granit,/ Şi, tresărind, se va clătina Notre-Dame...// Acasă, la versuri! Au seara mea nu înseamnă-anume versuri?!/ Ra-hel!”

Este înrudit-bacoviană şi „Ninsoarea la Paris” a lui Dovid Knut: „Cade tihnită zăpada/ Pe acoperiş, pălărie, tramvai, boschet./ Cade tihnit zăpada,/ Tot mai surd, mai alb, mai încet.// Au dracii s-au dedat la pogrom,/ Sfârtecând ale Domnului perine?/ Ori îngerul aşterne covor/ Petale din rai – de crini, de crine?// Or, respiraţia râurilor,/ A mea şi-a altor animale/  Cu-adevărat el o preface-n zăpadă,/ Fragedă, simplă, cernută în cale?...// Ah, de-a nu putrezi de-aici încolo/ În această negură din Paris,/ Unde inima-i purtată ca o hernie,/ Unde ochiul omului e-ntunecat, ca şi-nchis.// (…) Iar eu – să ard  – dumnezeiască lumânare,/ Unul în uraganul de stepă – morgă,/ Să mă-ncordez. Să mă zbat, să sun/ Ca struna-ntr-o viforniţă de orgă.// Să stau, închizând ochii,/ Să ascult alba în-cântare.../ Să ştiu: nu mai e drum îndărăt./ Să mă acopere doruri şi troienire mare...// Şi, ajungând decât copiii mai sfânt,/ Şi Lui iertându-I obidă, certat,/ Să asculţi, să asculţi vijelia,/ Să-nţepeneşti – ca idealul uitat”. – Ce exemplu ispititor să compari ideaţia, atmosfera (atmosferele), stilistica, limbajul poeziei lui Bacovia cu cele ale poeziei lui Knut! Încercaţi, să vedeţi ce surprize puteţi avea! Iar în cazul în care cineva (la plural) ar fi tentat/ tentaţi să compare tipologia poetului născut la Orhei cu cea a băcăuanului (nostru), ar putea ajunge la diverse şi surprinzătoare concluzii. Aşadar, să ne amintim că autorul poemelor plumbului şi violetului, al ploii bătând în geam şi al ninsorilor, al golului istoric şi  al singurătăţii rapace era considerat de E. Lovinescu drept un simbolist, iar P. Constantinescu îl trecea în rândul romanticilor; Ov. Crohmălniceanu, I. Negoiţescu şi L. Ulici îl plasau printre expresionişti, iar L. Boz îi afla suficiente elemente definitorii, care să-l afilieze suprarealiştilor, pentru ca M. Popa, I. B. Lefter şi M. Cărtărescu să-l considere precursor al teatrului absurdului şi postmodernismului. Dacă vreţi, atare tribulaţii ale incertitudinilor de „fixaj” canonic pot fi uşor focalizate spre creaţia lui Nikolai Gumiliov sau cea a Annei Ahmatova, ca să dăm doar două nume de akmeişti mult apropiaţi, un timp, nu numai în literatură, ci chiar ca soţ şi soţie. Dar focalizate nu fără succes şi surprize şi spre creaţia lui Dovid Knut.

Sus-amintitul şi citatul poem al lui Ippolit Sokolov „Parisul”, invocat de noi la „apelul avangardiştilor”, porneşte, la rândul său, cu o invocaţie a altui poet, a francezului Albert Samain (1859–1900), a cărui primă carte a fost „Au jardin de l’ infante” (1893): „Cerul e tandru ca visul lui Samain./ Sena salivează cu ţiţeiul lătăreţ/ Lunecos precum cuvintele-n şănţuleţul piciorului de vers./ Pe dale vântul împrăştie agrafe./ Prin canioanele strâmtelor bulevarde/ Păşi vântul nervos, fluturându-şi coama./ Inima, croitoresei asemeni, bate – nimic nu-i imput./  Dimineaţă nu înghiţii două capsule./ Călcaţii la dungă pantaloni ai asfaltului,/ Sconcsul ierburilor din pădurea Boulogne…”

Sokolov mai are un poem laconic intitulat „Mona Lisa”, în care Parisul e oraşul din care: „Eu eram cel care trimiteam telegrame din opt cuvinte:/ «Paris. Luvru. Mona Lisa. Sunt îndrăgostit de tine»./ Lingându-mi curcubeic buzele/ pe cornişa genelor obrajilor ei de atlaz/ scoasei din ramă doar/ unul trupul de morsă…” – Acestea sunt versurile cele mai convingătoare întru avangardismul expresionistului Sokolov, versuri care, bineînţeles, invocă şi ele, cu reverberaţii de ecou, alte versuri, şi acestea sui generis avangardiste sau poate chiar… protoavangardiste, având în vedere că poemul lui Velimir Hlebnikov „Menajeria”, din care le voi reproduce, a fost scris încă în vara anului 1909 (Marinetti îşi publicase „Manifestul futurismului” în februarie al aceluiaşi an): „Unde, lucitoare, morsa grăsuleană, precum o mândruleană obosită, dă din lunecosul picior în formă de evantai, după care se prăvale-n apă, iar după ce se urcă din nou pe podeţ, pe corpu-i planturos şi puternic se configurează mustăciosul, zburlitul cap cu fruntea netedă a lui Nietzsche”... (O, Nietzsche, modelul lui Gumiliov, invocat de budetleni  (futurişti), de-ţi vine să exclami, în parafrază: „Aşa grăit-a avangardistul Zarathustra”!) Şi tot aici e cazul să se reţină că în vasta creaţie a lui Hlebnikov referinţele franceze aproape că lipsesc, însă una tot e de găsit, cea din „Proclamaţia preşedinţilor globului pământesc” (1917, anul atâtor proclamaţii spulberate în roza vânturilor!):„Grăsanele gloate ale omenirii prelua-vor făgaşul nostru,/ Urmându-ne./ Drept recunoştinţă, Londra, Parisul şi Chicago/ Vor renunţa la vechile lor nume,/ Preluându-le pe ale noastre./ Şi noi le vom tolera prostia./ Vorba e de un viitor ceva mai îndepărtat,/ Dar, deocamdată,/ De cum se arată pe ici, pe colo vreun stat –/ Mamelor, feriţi-vă, ocrotiţi-vă copiii.” (Proclamaţia preşedinţilor globului pământesc”.) Dar poate că, implicit, cel mai relevant exemplu ar fi cel în care Hlebnikov se întâlneşte, ca ideaţie, cu piesa „pariziană” a lui Eugen Ionescu „Rinocerii”… Numai că până a ajunge la acest exemplu, să o luăm ceva mai de departe (pentru a ne… apropia ideile), apelând la un alt exemplu edificator, oferit de poemul hlebnikovian Ladomir (titlul e un neologism, în sensul de ordine mondială; am putea accepta anume această noimă, pornind de la sinonimele româneşti ale rusescului lad = mod, cale, metodă, modalitate, sistem, manieră, sens, spirit etc. care, prin deducţie generalizatoare, ne pot duce cu gândul la atât de utilizata astăzi  sintagmă  ordine mondială). Prin concepţia  ladomir-ului şi a celei de „mâslezema” (de la: mâsl’ = gând, idee; deci, în româneşte, ar fi: ideozemă, noţiune ce defineşte o unitate semantico-izomorfă afină cu ceea ce se înţelege,  astăzi, prin noosferă), în anii ’20 ai secolului trecut Hlebnikov întreprindea  tentativa de analiză a elitelor intelectuale, asemenea Societăţii preşedinţilor globului pământesc din poemul (sau proclamaţia) cu acelaşi titlu. El  considera că astfel de organizaţii  acumulează cunoştinţe de un caracter novator, nevalorificate încă de  tradiţiile culturale ale entropiei mondiale şi care i-ar permite omenirii să facă un salt spre  cunoaşterea superioară, concluzionând că, într-un viitor nu prea îndepărtat, graţie accelerării ritmului existenţei şi creşterii  extraordinare a cantităţii de  informaţii, ştiinţa propriu-zisă va deveni un privilegiu al elitelor intelectuale, care vor dispune exclusiv de cele mai sigure surse de elaborare, canale de transmitere şi mijloace de păstrare a informaţiei. Prin urmare, astfel de concepţii se înscriu în contextul noosferei şi pot fi tratate drept corespondenţe ale   principiilor ce stau la baza noologiei contemporane. Cu toate că în alternanţa binelui şi răului, alias – superiorului şi josnicului, poetul vedea o lege a scrânciobului, conform căreia „stăpânirea pământului i-i menită/ ba omului/ ba rinocerului”. Această idee-vers din 1912 e una din cele care aveau să traseze un vector negativ-emblematic, să zic, în perspectivele socio-politice mondiale. Oarecum, rinocerul lui Hlebnikov avea să-i anticipeze pe cei – ceva mai... jucăuşi! – ai lui Salvador Dalí care, în Jurnalul unui geniu, în 1953 visa să toarne un film în care, într-o scenă, prin geamul unei case din piaţa romană, în bazinul fântânii arteziene Trevi sar şase rinoceri. Într-adevăr, de la un moment încolo, lumea prea începuse să fie bântuită de ideile ameninţătorilor rinoceri, expresia simbolico-ideologică sui generis având a o plăsmui magistral Eugen Ionescu – dramaturg atât de parizian! – în celebra lui piesă (1959). (În poemul lui Hlebnikov Menajeria, a cărui primă variantă datează din 1909, „în ochii săi alb-roşietici rinocerul poartă nestinsa furie a ţarului detronat, mai fiind şi unicul animal care nu-şi ascunde dispreţul faţă de oameni, de altfel ca şi pentru răscoala robilor. În el se tăinuieşte un nou Ivan cel Groaznic”. Ce... esenţializare, parcă, a unuia din posibilele mesaje implicite ale Rinocerilor  dramaturgului  româno-francez!)

Un avangardist rus care, în mare, s-a format exclusiv la Paris a fost Boris Poplavski (1903-1935) – a vieţuit atât de puţin pentru că, se presupune, ar fi luat o doză exagerată de narcotice. Adică, flagelul contemporaneităţii noastre exista în embrion încă de acum trei sferturi de veac. Poplavski re-debutează chiar în Franţa, în revista exilului „Voinţa Rusiei” (1928), iar în 1931 publică unica sa carte antumă, „Drapele”. Curând, este apreciat drept cel mai important poet tânăr al emigraţiei ruse (V. Nabokov).

S-a format sub auspiciile poeziei franceze (în special, Rimbaud) şi, implicit, ale futurismului rus, graţie faptului că, la Berlin, îi cunoscuse pe V. Şklovski, B. Pasternak şi V. Maiakovski. La Paris are relaţii cordiale cu I. Zdanevici, fervent transraţionalist (care, de altfel, a şi păstrat cea mai mare parte a manuscriselor lui B. Poplavski, după moartea acestuia; în ce-l priveşte pe pictorul şi poetul avangardist Ilia Zdanevici, înclin să cred că el se înscrie în faimoasa pleiadă de „curbeţi” = străini fără opera cărora ar fi de neconceput cultura şi literatura franceză, inclusiv cea a românilor Brâncuşi, Ionescu, Cioran, Brauner etc.) Poplavski este şi autorul romanelor „Apollo al fără-de-chipurilor”, „Din cer acasă” (cu un accentuat caracter autobiografic). Postum, îi sunt editate cărţile „Ora de zăpadă” (1936), „În coroană de ceară” (1938), „Dirijabilul unei direcţii necunoscute” (1965). Captivantul său Jurnal a fost păstrat de un alt scriitor al exilului rus, N. Tatişcev, şi publicat în 1996.

La Paris a locuit şi a creat Irina Odoevţeva (1901-1990) care, la Sankt-Petersburg,  făcuse parte din „Al doilea atelier al poeţilor”, unde se bucura de atenţia mai specială a mentorului N. Gumiliov, pe atunci deja divorţat de Anna Ahmatova.  În 1923, împreună cu soţul – poetul de reală valoare Gheorghi Ivanov – se stabileşte la Paris. Publică versuri în mai multe reviste, însă curând se dedică preponderent prozei (romanele „Îngerul morţii”, 1927; „Izbânda”, 1931; „Abandonaţi speranţa”, 1954 ş.a.). Revine la poezie abia în vremuri  postbelice, editând câteva volume. La Paris scrie dilogia memorialistică „Pe malurile Nevei” şi „Pe malurile Senei”. În 1987 Odoevţeva revine la Petersburg, unde-şi vede publicată cea mai mare parte a operei, în care se regăsesc şi ecourile pariziene: „Pe splai hălăduim în noapte./ Ce bine e – păşim, tăcem./ Se vede Sena, arbori, catedrala./ Şi norii.../ Şi de orişice discuţii/ Parcă ne-am feri... –/ Le lăsăm pe mâine, pe altădată./ Pentru mai poimâine.../ Pentru când vom muri.”  Din acest poem extrag şi următoarea noţiune, spre a „i-o oferi” computerului, ca să o caute în „Panorama poeziei avangardei ruse”, pe care, încetul cu încetul, sper să o duc la bună împlinire şi spre atenţia editorilor. Noţiunea e chiar faimoasa Senă. Dar aici am marea surpriză de a mi se da un singur rezulta, în următorul context: Pavel Filonov „din fragedă copilărie deSENA”. În întreaga Panoramă, numele celebrului fluviu francez (pe care unii îl consideră doar… parizian) apare doar de două ori în cazul titlului de carte al Irinei Odoevţeva „Pe malurile Senei” şi, a treia oară –  în versul citat ceva mai sus, aparţinând de asemenea acestei autoare. Iar al patrulea exemplu, precum am arătat, e unul… inclus, să zic: deSENA…

Prin urmare, parcă trecând la altă întrebare, oarecum concluzivă, îi propun computerului (deocamdată, primul… cititor al „Panoramei…” prin care, iată, „răscolesc”) termenul general, înglobator şi de Paris, şi de Sena, şi de Eiffel, şi de Notre-Dame etc. – Franţa. Aici, la comanda „Search”, primul răspunde Mihail Kuzmin (1875-1936), recitând următoarele:„…aristocraţii din adânci provincii,/ moşieri de viţă veche, sobri, care cândva/ fugiseră de-a Franţei răzmeriţă/ c-un pas, c-un ceas mai înainte de-a/ nimeri sub lama ghilotinei –/ toţi voi tăcut-aţi în veacul vostru lung/ şi iată că acum strigaţi cu mii de glasuri,/ morţi, dar vii, în mine adunaţi – în/ cel din urmă ins, sărac, însă având/ limba care vă face auziţi/ şi orice strop de sânge vă este rudă,/  vă aude, vă iubeşte;/ şi iată-vă, cu toţii,/ drăguţi, prostuţi, sensibili, apropiaţi,/ binecuvântaţi de mine pentru/ tăcuta voastră binecuvântare.” E vocea comuniunii întru suferinţă şi alinarea, cât de cât, a acesteia. Vocea scriitorului rus care, la 1907, deplângea, implicit, pe cei nimeriţi sub lama ghilotinei, inclusiv pe poetul André Chénier; scriitorul rus, Mihail Kuzmin, care el însuşi avea să cadă jertfă terorii – staliniste, bineînţeles.

În volumul doi al computerogramei „Panoramei…” răspunde o altă jertfă a bolşevismului, poetul Nikolai D. Burliuk, care, la 1915, se întreba: „De ce căldură şi lumină multă/ Se revărsă prin ruseşti meleaguri/ Când în Franţa sau polone spaţii/ Şi iarna sângele arde temute ruguri?!”

Nikolai era cel mai mic din fraţii Burliuk, născându-se în anul 1890. A participat aproape la toate ediţiile apărute, în presă sau volume, şi la manifestaţiile publice ale futuriştilor, însă nu şi-a văzut editată vreo carte.  Mult timp nu i se cunoştea nici data morţii. Câţiva ani în urmă, însă, a fost descoperit un protocol al NKVD-ului ucrainean în care se spune că, la 15 iulie 1917, N. Burliuk e trimis pe Frontul Român. În noiembrie îşi aduce din Rusia mama, stabilind-o la Botoşani. În ianuarie 1918, după ce la staţia Socola (Iaşi) este dezarmată unitatea din care face parte, se angajează funcţionar la Direcţia Agricolă din Chişinău, plecând la Ismail ca reprezentant al Ministerului Agriculturii al Republicii Democrate Moldoveneşti. După ce trece printr-un confuz labirint de peripeţii din acele timpuri de „rupere de lumi”, este prins undeva lângă Herson, judecat de bolşevici şi executat la 27 decembrie 1920. 

Să reţinem că, precum şi până aici, precum vom vedea şi din alte exemple ce urmează, avangarda rusă a avut tangenţă cu noi, românii. În unele cazuri, noi o percepem într-o tonalitate afectivă mai pronunţată, mai ataşantă.

Leonid Lipavski (1903–1941), poet, prozator, filosof, în anii 20-30 a fost unul din organizatorii şi animatorii reuniunilor ezoterice ale scriitorilor „Cinarii” şi OBERIU (Asociaţia artei reale). Noţiunea „cinar” a fost verbocreată de la „cin”, însă neavându-se în vedere cinul oficial, ci un rang spiritual. Este considerat teoreticianul acestor grupări. În versurile sale am găsit următoare referinţă la tema propusă: „Ştii, în colegiile Franţei ţin prelegeri profesorii,/ Ţii minte, peste Franţa cea sumbră stau moriştile de umbră.../ Tampoanele trenurilor sunt scârţâitoare./ «Astfel veşnicia îşi bagă coarnele prin uşă,/ Ea şi-a boldit ochii./  Cu braţele noastre taigaua îmbrăţişează pădurea»./ Scrâşnesc frânele.../ Trenul pluteşte împotriva voinţei,/ Şarpe metalic-segmentat.” Iarăşi despre sfâşietoare dihotomie a sufletului rus, între taigaua nordului siberian şi Europa cu „moriştile de umbră” care-l ademenesc şi-l întărâtă pe cavalerul Quijote… Situaţie despre care Hlebnikov scria într-un poem: „Le-am spus că inima oricărui rus din timpurile noastre/ Atârnă ca şi liliacul nopţii, răstignit….”

Implicit, vine în context şi următorul cuvânt despre… cuvânt, despre forţa acestuia:  „Şantaj – ce minunat cuvânt/ (Adus din Franţa, cum se ştie)/ În stare a nenoroci/ Din turmă – oaia cea mai albă./ Ce forţă-i dată cuvântului!/ Pe orişicare din noi/ Din om îl face omuleţ./ În faţa conştiinţei lui/ Îi este dat să ardă pâlpâit/ Ca la icoană – lumânarea./ Ce cuvinţel neobişnuit!”. Extrasul e dintr-un poem al lui Iuri Odarcenko (1903-1960) care, însă, parcă ar fi venit întru întâmpinarea „şantajului”, dat fiind că la începutul anilor 20 emigrează chiar în patria acestui cuvânt, în Franţa. El este unul din cei mai originali poeţi ai avangardei ruse transfrontaliere. Făcând parte din cea de-a doua generaţie a primei emigraţii pariziene, Odarcenko nu a reuşit să se consolideze spiritualiceşte, nimerind de două ori sub roţile istoriei. Atât ca biografie generală, dar şi ca biografii luate aparte, acestei generaţii i-a fost dat un destin deosebit de tragic.  În prefaţa la volumul lui Odarcenko „Versuri şi proză”, apărut în anul 1983 la Paris, după 15 ani de la moartea autorului, Konstantin Pomeranţev aminteşte că, pe când prinseseră să fie publicate  revistele „Renaşterea” (Paris) şi „Revista nouă” (New York), critica întâmpinase respectivele poeme mai mult decât cu rezervă. Odarcenko nu putea spune decât: „Mai aşteptaţi vreo 50 de ani şi veţi vedea ce se întâmplă”. Însă recunoaşterea creaţiei sale la justă valoare are loc, din fericire, cu mult mai înainte de sorocul pe care îl presupunea. E drept că poeziei sale nu i se dăduse bilet de trecere şi în URSS, chiar dacă, în cercurile elitiste, era cunoscută. Bineînţeles, această creaţie a grotescului tragic, sadismului (autoflagelator) era incompatibilă cu realismul socialist, în ea coabitând limbajul dadaist, cel al suprarealismului de inspiraţie franceză şi tradiţia „demonismului rus” (să ne gândim cel puţin la doi reprezentaţi ai acesteia, Googol şi Dostoievski). Şi nu pare deloc întâmplător că, născându-se în familia unui bancher moscovit, în copilărie şi adolescenţă Iuri Odarcenko îşi petrecea verile nu departe de locul unde se plăsmuiseră gogolienele „Seri în cătunul de lângă Dikanka”. Citez, dar fără să „asemăn”, să filez, să interferez în mod special, pentru că sugestiile, efectele pot fi deduse de mai multă lume cunoscătoare de demonism, dar şi de splin rusesc, ce adie şi din acest poem al lui Odarcenko: „În bistroul dintr-un sat franţuzesc/ Privesc printr-o gaură de sticlă./ Privesc cum rătăcesc două viţele/ Pe un covor de smarald./ Sufletul adormi cu înţeleptul trup,/ De mine nu mai au nevoie – la ce bun?/ De fapt, de ce mi-ar fi mie în cot?/ La drept vorbind – cam de nimic./ S-a contopit coşmarul de Scotland Yard/ Cu murmur de pâraie autumnale;/ Şi plescăitul bilei în joc de biliard/ Seamănă, aduce-a sărut de copil.”

Şi dacă ne refeream la tragismul generaţie din care a făcut parte Odarcenko, să ne reamintim că un alt poet excepţional – Boris Poplavski, de asemenea la Paris, ingurgită o supradoză, fatală, de narcotice, pe când Iuri Odarcenko îşi reprimă ultimele respiraţii cu suflarea toxică a unui balon de gaz... Până la ei mai fuseseră Esenin, Maiakovski... Poetul-omul în duel cu el însuşi; în duelul autotelic al suicidului, din care nu iese nimeni învingător...

Scriitorii ruşi emigranţi în anii 20-30 ai sec. XX numeau „capitala literaturii ruse”  Parisul şi nu Moscova. Pentru câteva generaţii de emigranţi ruşi Franţa a devenit o a doua Patrie sau, precum spunea V. Pelevin, mulţi dintre scriitorii ruşi, în firea lor, au avut/ au o Franţă personală. Nu este exclus să fi împărtăşit această părere (sau doar atare sentiment) şi Vladimir Maiakovski care, în Rusia acelor vremuri, publica volum după volum (e drept, unele de format modest, nişte cărţulii). În Occident, în emigraţia rusă, el mai era ţinut minte ca impetuos futurist, cubofuturist care, în tinereţile sale de autor (perioada 1914-1920) a dat adevărate capodopere ale poeziei avangardei ruse, iar din perspectiva contemporaneităţii noastre se poate spune cu certitudine – şi celei universale. Chiar dacă era statornic în ataşamentul faţă de Moscova, Maiakovski se simţea irezistibil atras de Franţa, de Paris, de unii colegi de juneţe literară stabiliţi acolo. În anii 1922-1924 călătoreşte în mai multe ţări europene, inclusiv în Franţa, scriind ample impresii de călătorie, printre care şi „Paris (Schimb de vorbuliţe cu Turnul Eiffel)”, extrem de interesante şi ca document, şi ca jurnalo-eseistică.

Maiakovski mai soseşte la Paris în 1928, când deja era „alunecat” spre ideologia stângistă, însă Marina Ţvetaeva, care pe atunci locuia în Franţa, salută această vizită,  după care ea este condamnată aproape de întreaga emigraţie rusă. (În 1930, la moartea marelui poet, cu titlu de recviem, avea să scrie grupajul de versuri „Lui Maiakovski”, din care reproduc aceste memorabile metafore: „Mai presus de cruci şi goarne,/ Botezat în foc şi fumu-n răsfir,/ Arhanghel cu pasul de tone şi toane –/ Fulminant, în veci Vladimir!// El e căruţaşul, dar şi calul pe cale,/ El e capriciul şi el – dreptatea./ Inspiră adânc, scuipă în palme:/ – Ţine-te, slavă de povară cât şapte!// Fulminant, bubuit de caldarâm ce creşte!/ Cască, salută – şi iară/ Greblează cu hulubele – cu-aripile vâsleşte/ Heruvimul de povară.” Marina Ţvetaeva nu era o snoabă, o oportunistă, recunoştea valoarea, în pofida unor abateri spre o altă linie a colegului său genial.)

Mereu cu simţul socio-critic la pândă, Maiakovski admira, totuşi, Franţa, Parisul. Să ne amintim de cele două versuri din finalul poemului său reprodus acum câteva pagini: „Eu aş fi vrut să trăiesc şi să mor la Paris,/  de n-ar fi existat  un atare pământ – M o s c o v a, fireşte.” Poezia, în genere scrisul său, conţin numeroase referinţe franceze, extrase metaforice din spaţiile atât de propice pentru literatură, artă. Spre exemplu, amplul poem „Norul cu pantaloni”  ne oferă un adevărat caleidoscop noţional-prozodic cu himerele de pe Notre-Dame care parcă ar urla; cineva se gândeşte „să o fure pe Gioconda”, adică enigmatica Mona Lisa… luvruiană; protagonistul zice: „Eu am pârjolit sufletul, unde duioşia era cultivată./  Asta e mai greu, decât ai cuceri/ o mie de mii de Bastilii!”. (În percuţii de ecouri inter-poetice, tema apare şi într-un poem „polemic” al lui Boris Nesmelov: „Nu Venerele şi Giocondele/ de pe pânzele Luvrului parizian/   zeiţele şi madonele din tramvaie/ şi din odaia mea, a ta  – de orăşean.// Atunci noi şi femeile le vom învăţa/ să zămislească dragoni, draci, sute şi mii,/ iar incubatoarelor le vom impune/ sarcina producţiei de copii.”) Cucerirea a „o mie de mii de Bastilii” poate fi considerată, implicit, un prolog cam „deplasat” la viitorul poem antologic (dar eu cred că Maiakovski cel din tinereţe rămâne integral antologic) „Eu şi Napoleon”, scrie: „Incredibil dichisindu-mă,/ voi colinda pământul,/ ca să plac lumii, arătos,/ iar în faţa mea/ îl voi aduce pe Napoleon în lesă, ca pe un mops”. Nu uită nici de un alt mare militar francez, bineînţeles luând o atitudine „corespunzătoare”: „Credeţi cumva –/ ar fi soarele duios cel/  ce cafeaua pe obraz ar învolbura?/  Ba din nou porneşte generalul Gallife/  răzvrătiţii a-i împuşca!”. Apoi: „Pe cer, ca Marseillaisa, purpurie,/ tresărea, pierind, asfinţitul.” Nu putea să nu se ceară în poem celebrul porţelan francez: „Şi eu sunt înger. Şi eu fost-am ca el –/ ca un berbecuţ de turtă dulce priveam în ochi,/  dar deja nu mai vreau să dăruiesc iepelor/ vaze plăsmuite din măciniş de Sèvres”. În poemul „Război şi pace”: „Mai coşmaresc decât iadul dantesc,/ bubuitorul sunet al alămurilor acoperindu-l/  cu nechezatul bubuiturilor,/  tremurând pentru Paris,/  ultimul pe Marna/  Joffre ripostează/  cu obuzul încins.”  Tema tragicului măcel mondial revine în poemul Minunatele inepţii: „Nimeni nu a fost ucis!/ Pur şi simplu nu au rezistat./ De la Sena până la Rin s-au tot culcat./ Fiindcă pe răzoare,/ mirosind ameţitor,/ din cei răpuşi gangrena dă în floare./ Nu există ucişi,/ nu exageraţi.”

Dar, vorba francezului, à la guerre comme à la guerre, pe când viaţa are cursul ei, de la care nu se abate, ceea ce reiese din Imn prânzului: „De-ar fi cu lovitură de ghiulele/ să se distrugă mii de catedrale de Reims –/ nu vor înceta să existe poularde, chiftele/ şi pe vechi va respira rosbiful pretins”, poularde  fiind puiul gras, preparat în mod special, foarte popular printre francezi (precum mititeii/ micii printre români…). Cutremurătoarea temă a războiului culminează în magistralul poem „Eu şi Napoleon” (cu care, de altfel, i-am intitulat cartea de traduceri apărută la editura bucureşteană „Ideea Europeană), în care Maiakovski se dovedeşte a fi un bun cunoscător al faptelor de arme ale războinicilor francezi (câte războaie inutile, inclusiv napoleoniene, au dus ei!; de altfel, şi ruşii…), poem din care citez: „Plecaţi voi, devoraţilor de insomnie,/ feţele vi le puneţi pe foc!/ E totuna!/ Acesta e cel din urmă soare al nostru –/ soarele de la Austerlitz în ultima-i amiază!// Nebunilor, plecaţi din Rusia, din Polonia./ Astăzi – eu sunt Napoleon/  rebel în răzbel!/ Sunt comandantul de oşti, ba şi mai ceva./ Puteţi compara:/ eu – şi el.// Odată el şi-a apropiat tronul de ciumă,/ cu vitejia călcând pre moarte, –/ eu zi de zi merg prin miile de Jaffe ruseşti/ ciumate!/ Odată, neclintit, el s-a ridicat sub gloanţe,/ de aceea-i şi glorificat peste suta de secole, –/ în vreme ce eu doar în decursul acestu-i iulie am trecut peste/ o sută de poduri de Acrole./ Strigătul meu este incastrat în granitul vremilor/ şi va detuna fără-ncetare,/ va desfide,/ pentru că în inima pârjolită/ ca Egiptul/ există mia miei de piramide!// Devoraţilor de insomnie, – după mine!/ Feţele aruncaţi-le-n foc!/ Salut,/ soarele meu pe moarte,/ soare din Austerliz, noroc!// Lume!/ Ajunge!/ Spre soare!/ Înainte!/ Soarele se va ghemui-arici!/ Din convulsivul gâtlej al templului mai tare, mai tare/  hârcâie tu,/ răguşitule marş de îngropăciune!/ Lume, lume!/ Când sunt canonizate numele/ celor răpuşi,/ mai celebri decât mine, –/ reţine, spre a nu uita:/ încă unul a fost ucis de război, –/ poetul de pe Bolşaia Presnea.” Pentru a se înţelege finalul poemului, reproduc începutul lui:  „Eu domiciliez pe strada Bolşaia Presnea,/  36,34./  Locuşor destul de liniştit./ Evită tărăboiul./ Şi?/ La o adică, ce treabă aş avea/ că undeva/ în furtuna-lume/ cineva se apucă şi născoci războiul?” Iar răspunsul e unul sigur, ce apare în final: Maiakovski, năvalnic şi impetuos precum arăta în forţa sa fizică, dar mai ales de creaţie, era un pacifist. Şi nefericit în dragoste, se considera, pentru a scrie în „Flautul vertebrelor”: „Eu sunt cel care sub pod/  e Sena ce se revarsă,/ chem,/  arătându-mi a dinţilor putrezime” – cu totul altcumva decât avea să vadă celebrul râu poetul rănit la tâmplă în primul război mondial, polono-francezul Wilhelm Albert Włodzimierz Apolinary Kostrowicki, alias Guillaume Apollinaire: „Sous le pont Mirabeau coule la Sene/ Et nos amours…”

Nu e deloc greu să se găsească explicaţia ataşamentului ruşilor, în general, şi cel al scriitorilor, în particular, faţă de Franţa, de Paris, de limba franceză. În secolul XIX, majoritatea intelectualilor ruşi mai vorbeau franceza, iar unii scriitori ruşi se întâmpla să debuteze cu texte scrise în limba lui Voltaire (şi Napoleon, bineînţeles…). Tradiţia se perpetua încă de la fiul domnitorului Dimitrie Cantemir, Antioh (Dmitrievici), considerat întemeietorul poeziei moderne ruse şi care fusese ambasadorul Moscovei la Paris, unde, de altfel, s-a şi sfârşit în martie 1744. El a tradus celebrele „Discuţii asupra pluralităţii lumilor” în care erau popularizate teoriile despre univers ale lui Copernic şi Descartes, ce erau în dezacord cu cosmografia bazată pe superstiţii a societăţii ruseşti; traduceri care, în timpul domniei ţarinei Elizaveta Petrovna, au fost interzise, ca „potrivnice credinţei şi moravurilor”. Apoi să ne amintim de atâta franceză întâlnită în scrierile şi corespondenţa lui Puşkin, de zecile şi zecile de pagini scrise despre Napoleon, în limba acestuia, în „Război şi pace” de Lev Tolstoi… Şi să ne oprim aici, pentru a încheia, cu posibil titlu de explicare a ataşamentului ruşilor faţă spiritul francez printr-o concluzie la care ajunsese Liubov Belozerskaia-Bulgakova (a doua soţie a lui Mihail Bulgakov): „Treptat, mă îndrăgostesc de Paris. E un  oraş ce vrăjeşte. El nu-ţi dă nimic cu forţa. Are o îngăduinţă înţeleaptă, şi de aceea totul se întâmplă ca de la sine, precum în cazul oamenilor care nu fac nimic demonstrativ”. Ceea ce se poate înţelege, implicit, şi din jurnalul parizian al subsemnatului şi ceea ce sper că reiese şi din aceste pagini, oarecum „aparte” (dar… inter-concomitente), care ar putea avea de prolog sau, poate, motto ceea ce scriam pentru ICR Paris în toamna anului 2009, înaintând un proiect de rezidenţă: „Subsemnatul este preocupat de traducerea în limba română a  literaturii ruse din anii 20-30, în special a celei ce a ţinut de avangardă. (…) În vederea finisării unei panorame a poeziei avangardei ruse este necesară şi cercetarea «perioadei franceze» a mai multor poeţi: Marina Ţvetaeva, Nikolai Gumiliov, Ilia Zdanevici (Iliazd), Boris Poplavski, Boris Bojnev, Gheorghi Adamovici, Ilya Ehrenburg, David Knut – acesta născut în Basarabia, Valentin Parnah ş. a. Implicit, de Paris sunt legate şi biografiile de tinereţe ale lui Osip Mandelştam, Vladimir Maiakovski, Anna Ahmatova ş. a. Voi urmări legătura scriitorilor ruşi cu confraţii lor francezi (întâlniri, corespondenţă, afinităţi de creaţie)”, – astea, şi ca posibil rezumat, succint, al glosărilor din prezentul text (chiar dacă nici pe departe nu m-am referit la toţi scriitorii ruşi interbelici legaţi de Franţa, de Paris, ceea ce ar fi necesitat un amplu spaţiu de monografie.)