MEMORIE, IDENTITATE, LITERATURĂ

În modelarea identităţii, memoria joacă un rol extrem de important. Iar demersul deconstructivist este, în sine, şi o deconstrucţie a sistemelor şi mecanismelor memoriei culturale, prin reevaluarea diferenţei şi a alterităţii, dar şi a faliilor ce se constat între realitate şi limbaj. Deconstructivismul promovat de Derrida promovează o deconstrucţie logică a gândirii dihotomice şi a limbajului, prin detaşarea, identificarea şi analiza unor strategii discursive, prin de deplasarea sistemului de referinţe şi prin jocul strategiilor şi semnificaţiilor, stimulându-se, astfel, dinamismul diferenţelor, în dauna centralismului, a logocentrismului, a identităţii încremenite în proiectul său, validând, în schimb, concepte precum diferenţa, alteritatea, marginalitatea sau interferenţa. Literatura şi memoria sunt două entităţi paradigmatice ale culturii, aflate într-o relaţie de consubstanţialitate benefică. Identitatea literaturii, în absenţa unei memorii modelatoare, este cu totul problematică sau iluzorie. Dacă cititorul model trebuie să se adapteze la un „ansamblu de condiţii fericite”, „cititorul actual vrea să fie informat la nivel enciclopedic decât să probeze satisfacții estetice tradiționale” (Umberto Eco). Literatura este, înainte de toate, o formă persistentă, tiranică, imperativă, de memorie, de ascultare a propriei fiinţe şi a propriei identităţi, de acum şi de odinioară, cu ceea ce are ea mai bun, mai autentic, mai frenetic. Literatura nu acordă, însă, doar dimensiunea esenţializată a existenţei, ci şi o altă noţiune a emoţiei, o altă percepţie a raportului dintre vis şi veghe, dintre prezent şi trecut, dintre auz şi văz, ca instanţe supreme ale senzorialităţii umane redundante. Lectura, cu aspectul ei dual, jumătate ştiinţă, jumătate artă, cu seducţiile şi frustrările pe care le imprimă memoriei cititorului, are aspectul unei rătăciri într-un labirint inconsistent al sensurilor neştiute şi al imaginilor invocate suav, dar niciodată înregistrate cu acuitate. Lectura e apel la memoria imaginarului şi redesenare a contururilor fiinţei. La fel, literatura, cu mirajul ei reiterat, cu strategiile de rafinament şi de seducţie pe care le pune în joc, are capacitatea de a releva cititorului o promisiune de real, de a sugera noi peisaje ale memoriei individuale sau colective, redesenând harta unei lumi ipotetice, un orizont al imaginalului în pragul căruia cititorul adastă cu nesaţ neostoit. Ancheta Memorie, identitate, literatură, pe care revista Alpha o propune cititorilor săi, are drept finalitate trasarea câtorva repere – necesare, credem, ale modului în care identitatea literaturii îţi regăseşte timbrul etic şi estetic prin apelul, mereu reînnoit la provocările memoriei.

– Care consideraţi că este raportul dintre memorie şi literatură?

Leo Butnaru:  - Nu ştiu dacă în primul rând, însă cred că trebuie neapărat să amintim de faptul că, de când a apărut sub soare (sau sub lună, ca în romantism; poate că la focul din peşteră a omului primar), literatura face parte din memoria genetică a omenirii. Însă literatura are şi propria sa memorie genetică. E ceva de dincolo de posibilitatea unor explicaţii. Sunt nişte „apropieri stranii”, nişte „paralele libere” (S. Bociarov) ca inter-comunicări, apelări/ apeluri mutuale între operele din diverse epoci, fenomen (sau fenomenologie) de neexplicat prin moştenire (ereditate?) şi citate-exemplificări. Iar memoria genetică pare a fi chiar o hipermemorie/ hipermnezie (în consens cu hipertextul, probabil, la nivel planetar, transepocal). În literaturologia rusă se discută despre (ceea ce mi se pare adecvat în căutare unui răspuns la întrebarea pe care o puneţi) „memoria genului” (literar), „«telepatia» cultural-istorică” (M. Bahtin), „spaţii rezonatoare” (A. Pancenko), (re)„amintirile literare” („литературные припоминания”, A. Bem) ş. a., când literatura este percepută drept „o pânză, pe care au ţesut-o meşteri diferiţi” (M. Bociarov) în timpuri (epoci), dar şi civilizaţii diferite. Memoria genetică a literaturii înseamnă un câmp semantic comun, o permanenţă în „ping-pong”-ul (uneori… pugilismul) întrebări-răspunsuri, rocade imprevizibile între interogaţii şi răspunsuri, rocade întrebări – întrebări, răspunsuri – răspunsuri, în modificări de accente şi priorităţi – toate astea, şi altele, întru căutarea şi afirmarea general-înţelesului (nu obligatoriu şi general-acceptatului) în contextul hipermemoriei sau hipertextului (de când este ea, lumea nu a făcut decât să scrie la o singură carte – câteva teme în diverse parafraze care, se ştie, cutreieră teoretizările literaturologice). Îmi vine să adaug: şi hipersubiectivităţii, însumată din subiectivitatea aparte a epocilor, civilizaţiilor, naţiunilor (ca specific), a autorilor singulari (dar mari!), în contribuţia creării acestora toate etc. Pentru a se tinde spre canonul hiperindividual, hiper-/ sau trans/-epocal, prin asta literatura (tuturor) ţinând să intre în dialog/ comunicare cu „interlocutorul suprem” (M. Gasparov). În structura sa greu de imaginat, de receptat, memoria genetică ar însemna şi o istoriosofie a literaturii ca apariţie, devenire, diversificare. [Într-un context mai larg, s-ar cere intrarea în domeniile concepţiilor lui Nicolas de Condorcet (1743–1794), supranumit creator al noii istorii a culturii.] Iar istoriosofia e ceea ce aminteşte că scrisul, „simplu” sau „literar/ artistic”, înseamnă da capo memorie, conservarea urmelor, efigiilor, mărturiilor în nobila sa înfruntare a dispariţiei (morţii), anihilării, neantizării. Hiperliteratura se opune hiperamneziei. De unde şi supravieţuirea, perpetuarea memoriei culturale, fiinţiale (existenţiale) a omului, a umanităţii.

– A reuşit cultura/ literatura română de după 1989 să valorifice consistent tema memoriei (individuale sau colective)?

– Aici nu există reuşită, ci doar continuitate. Există non-stopul revelării din memorie, prin memorie. Important e că au apărut mai multe cărţi memorialistice, jurnale, studii care au trezit şi retrezesc interesul cititorilor, dar şi pe cel al scriitorilor, confraţilor celor care le-au dat la lumină. Nu atât tema, cât categoria memoriei este una dintre cele inepuizabile, nedeterminate atât în spaţiu afectiv, existenţial, cât şi în spaţiu editorial, tipografic, internautic (virtual). Este categoria-matrice a spiritului uman, a devenirii şi afirmării acestuia. Memoria deţine minele de zăcăminte ale civilizaţiilor, ale experienţelor emoţionale din care se nasc miturile, literaturile lumii; minele cu minereurile înţelepciunii, filosofiei – existenţiale, dar şi celei pure – a filosofiei pentru filosofie. Iar valorificatorii, exploratorii şi exploatatorii acestor mine nu vor lipsi niciodată. Nici chiar în ultima zi de existenţă a civilizaţiei terestre sau a celor transplanetare. Am impresia că însăşi cosmosul, cu foarte vagele şi greu de imaginat componente ale sale – infinitul, eternitatea –, nu înseamnă decât memorie sui generis; memorie ca spirit şi materie, ca foc, apă, pământ şi văzduh (de la Empedocle vorbire). Iar omul, întreg, ca biologie şi conştiinţă, e parte a acestei memorii, e una din infinitul număr de forme pe care le poate îngloba Cosmosul-Memorie.                                                                   

– Cât din domeniul identităţii (unei fiinţe, unei naţiuni, unei culturi) e alcătuit din memorie?                                                                                                                                         

– În aceste domenii fantastic de întinse, intim-cosmice, când e vorba de o singură fiinţă, transpersonală-nemărginită, când e vorba de o naţiune, când le căutăm în parametrii culturii umanităţii; deci, în acest caz, în aceste domenii nu pare adecvată prepoziţia folosită în comparaţii. Aici e incomparabilul, dar şi indicibilul (chiar aşa!). Aici e etericul, e… mistericul (iertaţi abaterea gramaticală!), e chiar şi ceea ce… nu e. Probabil în această zodie mi s-a întâmplat şi un poem care, am impresia, nici el nu vizează „o cantitate”, nu se referă la dimensiuni, ci mai curând la absenţele acestora. Nu este exclus că şi acest poem, pe care l-am numit „Imn trans-ortodox”, ar putea complini unul dintre răspunsurile implicite:

Tu umplând Totul

chiar dacă Totul nu există

Tu infinitul

Tu eternitatea umplându-le

Tu neîncăpător niciunde

în nemărginire neîncăpător

Tu peste nemargini revărsându-te ca

răzbind dintr-o mare nestrâmtoare

sufocantă

Tu paradoxul din care au început fără început toate ca

o evadare din evadare – probabil

viaţa care are unde vieţui

probabil

moartea care are unde muri

pentru ea murirea viaţă însemnând

probabil probabilitate era

Tu oboseală atât de energică şi

niciodată energie atât de obosită

Tu neîncăpător în perpetua dezmărginire

Tu infinit

Tu eternitate ca Parte a definitivei lipse de Părţi

ca neîncăpere în nemărginire

iată tot ce se spune despre Tine

ce se cântă despre Tine

şi care niciodată nu va avea sfârşit

revărsându-se peste nemarginile nemărginirii Tale

(20.VII.2014)

– Ce rol joacă memoria în metabolismul nostru cultural şi afectiv?                                         

– Pentru un creator de artă, în special de literatură, între memorie şi cultură se produce, inerent şi în firea… biografiei umane, o simbioză, ajungându-se la memoria culturală. Iar când memoria culturală participă la crearea operelor artistice, deja apare aspectul pe care l-aş numi cultura memoriei. Şi chiar inteligenţa memoriei. Cultura/ inteligenţa memoriei în interacţiune cu talentul (sau pusă în mişcare de acesta), experienţa de viaţă (şi de artă!), cu măiestria, stilul individual etc. Toate astea ţin, intrinsec, de biografia interioară a creatorului, deosebitoare în multe de biografia lui „exterioară” [cronologie, fapt de viaţă, istorie (ca importanţă) şi cotidian (ca întâmplare de duzină, „neimportantă”)]. Iar metabolismul existenţial, afectiv, cultural reprezintă depozitul sau modalitatea de recepţionate şi „stocare”/ păstrare a memoriei. Rolul acestui metabolism e de a fi mereu „treaz”, de veghe, mereu la dispoziţia creatorului, atunci când acesta se angajează în travaliu artistic, în elaborarea unei sau altei opere. Din cât s-a tot teoretizat pe tema în cauză sau în liniile branşamentelor ei, ar reieşi că respectivul metabolism a fost diferit de la epocă la epocă, de la un nivel la alt nivel de civilizaţie, astăzi, spre exemplu, culturologii lansând ipoteza că evoluţia biologică este înlocuită de evoluţia culturală, de unde şi apariţia noţiunii de „genom cultural”. În acest caz, genomul nu mai poate fi perceput doar ca „totalitate a genelor prezente în cromozomii unui organism sau în setul haploid de cromozomi, care conţine informaţia genetică necesară formării unui organism”, ci acestui genom deja îi este caracteristică „mişcarea”, acţiunea, de la formarea organismului trecându-se la ceea ce poate forma acest organism – cultură, civilizaţie, literatură, opere de artă etc. Se mai spune că literatura poate „secţiona” şi cerceta genomul cultural, ceea ce este important atât pentru studierea trecutului (inclusiv sub aspect civilizator, de creaţie umană în general), cât şi pentru înţelegerea mai adecvată (plenară ar fi, totuşi, imposibilă!) a prezentului. Trebuie să reţinem că literatura este înţeleasă şi ca mecanism al memoriei culturale; mecanism care, precum o cameră vidio minusculă introdusă în organismul omului, poate fi introdus în ceea ce aţi numit metabolismul nostru cultural şi afectiv.

Dar, odată ce toate în lume par a fi dihotomice, apare şi presupunerea că timpurile noastre sunt deja (sau încep să devină)… aculturale; sunt ale uitării, ale slăbirii memoriei culturale şi e posibil să intervină rupturi cu trecutul, adică şi cu metabolismul cultural al civilizaţiilor, al geniilor care au vârfuit aceste/ acele civilizaţii, le-au profilat culmile insurmontabile de cele mai multe spirite creatore, gânditoare din lume, ca să nu mai vorbim de cele obişnuite, numite, la hurtă, masă umană. Cu toate că eu unul cred că metabolismul cultural, memoria colectivă din conştientul, dar şi din subconştientul epocilor, civilizaţiilor, constituie un „păienjeniş” (benefic!) atât de acaparant şi puternic, încât nu va lăsa să-i scape din fantasticele reţele lumea, încât aceasta să ajungă la o ruptură dramatică, absurdă chiar, cu propria precedenţă, naştere, devenire, împlinire prin continuitate de experienţă, cunoaştere, aspiraţie, neîncremenire în proiecte de etapă, după care s-o ia, altfel, de la început. Memoria, metabolismul cultural (inclusiv filosofic) constituie liantul sine qua non al lumii, al alcătuirii spirituale a omului, umanului în general.                                                                                       

– Cum vă raportaţi la memoria dvs.? Care e amintirea ce vă defineşte cel mai pregnant conturul fiinţei?                                                                                                                      

– Probabil, am dat un test (nu primul; au mai fost şi altele) mai convingător în romanul meu memorialistic „Copil la ruşi”, în care, pe calea ţinerii de mine, prin ţinerea de minte [în alianţă – să recunosc – cu imaginaţia, cu modalităţile de a crea, recrea, întregi, reîntregi în propria mea fiinţă, pe cât de concretă, pe atât (şi) de „inventată”] m-am „recrutat” pe mine, copilul, apoi preadolescentul, aduşi, pe rând, în faţa regelui şi ascultaţi de acesta ca pe un Şeherezad, fratele Şeherezadei. Aşadar, pot spune că la memoria mea mă raportez creator, împreună cu ea reîntregind aspecte, secrete, pe acestea, concomitent, decriptându-le şi… descriindu-le, adică făcându-le literatură, travaliul „de laborator” întâmplându-se exact cum spun chiar în primul pasaj din romanul memorialistic,  pe care: „îl scriu cuprins parcă de febră şi acaparantă fascinaţie. Rememorez oriunde, oricând, notând, zvâcnit-laconic, detalii, momente din copilărie, surprins – chiar aşa! – şi recunoscător (cui?) că nu le-am uitat, că ele nu s-au «desprins» de mine, nu m-au părăsit, spre a se pierde pe sinuoasele drumuri ale vârstelor, dispărând sub nămeţii altor întâmplări, evenimente, perindări de anotimpuri şi decenii. Revenind acasă din călătorii, de la întruniri, din redacţii de reviste şi edituri, pur şi simplu din oraş, de la sat, trec notele de pe bucăţele de hârtie în fişierul-blocnotes din calculator, iar altele se întâmplă să le inserez direct în canavaua naraţiunii, dezvoltându-le, oferindu-le spaţiul şi acordându-le atenţia pe care, în virtutea importanţei lor, le pretind, le merită. Mă trezesc din somn, revin din vis, povestindu-mi ce mi s-a întâmplat chiar mie, astfel populând după-miezurile nopţilor şi pre-zorii cu luminoasele amintiri ce revin din vârsta conştiinţei avide de a cunoaşte; vârsta sufletului deschis (apertus animus) spre lume. Ar fi în toate astea o tensiune dintre atenţie şi proiecţie, precum ar fi zis Matei Călinescu. Astfel că metoda de amintire/ scriere a cărţii e una simplă, alias clasică”.

            Încoace, după copil, după preadolescent (adică, nu prea… adolescent, încă), mi-ar veni parcă mai uşor să apelez la memorie, dat fiind că ea este susţinută de jurnalul pe care am început să-l ţin din februarie 1969 (eram student la anul doi jurnalism şi filologie), componente/ compartimente din care deja le-am şi publicat în cărţi aparte, „Student pe timpul rinocerilor” (Chişinău, 2000) şi „Perimetrul cuştii” (Bucureşti, „Cartea românească”, 2005). De la aceste volume încoace, tot public în presă, în foileton, secvenţe de jurnal, deja ajungând cu ele la începutul anului 1994.

            Iar pentru a defini conturul fiinţei, precum ziceţi, nu poate fi revelatoare doar o singură amintire, oricât de pregnantă; în acest caz e valabil doar… noianul, cosmosul, constelaţiile de amintiri, irezistibila lor aglomerare, ce duce, apoi, la ordonare, la „închegare”, sinteze, alchimii artistice, din care se întrupează textul memorialistic „concret”, dar, de regulă, şi literatura de ficţiune, care nu poate să nu aibă legătură indisolubilă cu metabolismul tău cultural, cu experienţa ta latentă, cu filosofia civil-existenţială a propriei tale persoane, dar şi cu cea colectivă.

        Iulian Boldea