UN ALT POET AL AVANGARDEI RUSE

LIRA LIRELOR

(oratoriu)

Lui Boris Pasternak

O, îndreptaţi odată drumul

spre ţările Hiperboreenilor!

          Iv. Konevskoi

Neobişnuita alură a timpului

Oasele-şi aşterne în faţa acestei veri.

Săvârşim peste repezile gheţuri –

Acest zbor noi – solitari.

Viaţa, ca moara imposibilităţilor,

Adună tainicul bob:

Culoarea şi sunetul oboselilor

Şi incomparabilul clopot.

Dar dă-mi, o, aur al vieţii,

Porţile infinitelor sensuri

Lovind, ca razele, în lentile –

În freamătul prăpăstiilor imaginate.

Învredniceşte-mă, zeiţă, să cânt neasemuit

A aurului curgătoare grăsime străvezie;

Dă-mi intenţionata mea Liră a Lirelor.

I

Pe trotuare aeriene

Coboară alergătoarea limuzină

Înmlădiindu-se în vitala ambră,

Cheltuindu-şi cele trei sute de mii de puteri.

Curcubeiele se înalţă ca arcurile,

Cercurile lor – precum tobele dinamului,

Plugurile cercurilor – pătrunzând, sunt uşoare;

În sus răsturnată-i o groapă de aer.

Şi acest spaţiu procurat nobil

Mormânt al nălucilor şi viselor,

Al corsarului mort de îndelungă aşteptare

Şi metrul imperceptibil.

În jur se roteşte veselia de dragoste

(Nu am timp de a o descrie!),

Hiperbole, elipse – învârtejesc circumferinţe

Peste care apare oştirea zburătoare.

Întinse-s în sălbatică nemărginire

Căi fără văzduh:

Lactaţia lor

Exactitatea, răsucirea, îngrămădirea

Invită a se bea cântecul nostru şi de-a merge.

II

Sicrioviaţă dansează insuportabil,

Sustrasă-i de sculptură;

Taine ofilite se aruncă în prăpastie,

Demenţii întredeschid buzele.

Opreşte-te, viaţă, în sălbatic salt,

În faţă – talaz neaşteptat –

Şi cine-i va linge rănile,

Cine-i va spune că tocmai el este: –

Cel imperceptibil?

III

Limuzina duce albastrul curcubeu

Şi rarele explozii bucură robii.

Răsculaţi-vă pe firul poruncilor,

Viselor daţi-le otravă, prăpăstiile vieţii.

Iubiţi cu inima zdrobită,

Aruncaţi toate cuverturile –

Pentru ca peste lumea orbită

Să se înalţe o nouă zână-a frumuseţii.

IV

Dansul demenţelor – ne ia şi pre noi

Cu hora sa, – şopteşte, sâsâie, arde:

– Înălţaţi un nou Zambezi,

O nouă strâmtoare Bering,

O nouă Atlantidă!

În explozii permanente –

Pe alergător mangan şi fier,

Noua viaţă a cariatidei.

Creaţie radioactivă!

A emana viaţă – lucire

În luxul vodcii de Danzig,

În băutura lui Faust.

V

Nu ne-a rămas decât să-i întâlnim

Fuga, braţele, buzele, negrul şi albastrul ochilor

Şi cu lire subţiri să-i marcăm viaţa.

Deci, fii înluminare de smaralde,

Fii aurul neînvins.

Fii drapelul albului imaculat,

Porţi de neurmărit

Fii făclie la ospăţul nostru,

Liră a Lirelor dăinuitoare în nefiinţă.

(1913)

*     *     *

Etern o să mă îmbăt cu această suferinţă,

Cu oglindirea unui vis străin;

Suflete, tu mă duci spre câmpia unde

Domneşte a câtorva suflete adâncime.

Hărţuieşte-mă, floare de câmp,

Să ajung, să răzbat şi viaţa să o înalţ,

În arome, pe tunelul simţitu-le-a în vis,

Pe calea unde ne-a fost dat a ne întâlni –

Cele câteva suflete.

Tot mai neînţelese fi-vor spusele mele;

Petele râurilor în solare răsuflete,

Împestriţează ochii şi buzele mele.

Trebuie să merg în vasta câmpie

Unde-s câteva suflete.

(1913)

ÎN MEMORIA LUI IVAN IGNATEV

Nici Acela, nici Aceea Ţie, Unicul.

                             I. Ignatev, Onan

În viaţă-şi ia zborul ca un peşte întunecat,

Ducând un fir de viţă dincolo de nori,

Însă tu, tinzând, ai conturat ozoare.

Şi ieşea târâş lumina din sicrie,

Ah, tu ai fi, dănţuitor stană-îngheţat!

Mărginaşele meleaguri ale obidiţilor cereşti!

Tu, ctitor, lup zămislitor, –

Al ţărmului alb ne-vesel mergător!

Bat greu, posomorât, beau întristat,

Crede-n tânguioasa curgere-om!

Acestui brav încătuşat în fiare

Peste apa râului arcul i s-a frânt.

(1914)

*     *     *

Nici astăzi încă nu-i destul de clar,

Dar mai exact– nici că s-ar fi putut;

Ce frig ghimpos, ce frig sălbatic!

Caterinca mea, caterincă,

Cerneala, un toc – maro – de scris;

De necrezut că, împreună, am putea cânta ceva

Nici plăcut, nici vesel.

Când toate mutrele tihnite

Odihnească-se în vălul căldurii:

Neliniştea-mi – aş vreau să spun – mi-a şters

Profilul chiar din propria mea voce.

Numai unul singur, unicul

Ar fi fost în stare...

Şi-ar fi putut da seama: că eu, astfel,

Însă el... de el nu am vreo ştire, şi

Mă întreb de nu cumva

O fi murit prietenul meu drag.

(1916)

*     *     *

Gură însângerată şi flacără aspră

Cantemir*

Se va lovi de clopot pasărea,

Moartă căzând,

Şi îi răspunde un vajnic,

Îndepărtat şi profund sunet.

Nu e aidoma şi în această inimă

Ce se înflăcărează de la rugul

Îndepărtatelor incendii şi ţipete

Şi împuşcături nocturne,

Cald, în văzduh, şuierând,

Văzul jucând precum lăstunul

Loveşte violent

Bucuros de tainica duioşie.

Şi iată-l stând, ca păsăruica,

În palmele mele,

Ca luna nouă, săvârşind ocolul

Apoi afundându-mi-se în ochi,

Peste ea se aprinde proeminentul

Şi întunecatul meu gând,

Căruia îi răspunde gingaşul

Şi tânguiosul fluier al visului.

(1920)