ALTE POEME DE ANNA IABLONSKAIA

ANNA IABLONSKAIA (20.VII.1981 - 24.01.2011)  – MARE POETĂ UCISĂ ÎNTR-UN ATENTAT TERORIST

alte poeme

Aş putea spune că Anna Iablonskaia [numele i se trage de la iablonea – (pom de) măr!] mi-a fost vecină. Eu – la Chişinău, ea – la Odessa, oraş deschis mării, orizonturilor pe care l-am îndrăgit încă din tinereţea mea studenţească; oraş pe care l-am cutreierat în lung şi în lat, de nenumărate ori revenind în cartierul Moldovanca. Oraş în care, sâmbetele, desantam mai mulţi juni basarabeni ca să procurăm carte românească, pe atunci interzisă în librăriile din RSS Moldovenească – unic spaţiu din URSS unde cartea românească era liber non grata (liber… ne-liberă!)… Oraş în care am scris mai multe poeme, cel mai drag dintre ele fiindu-mi cel intitulat „Hypatia”, dedicat bunicului Ipatie Butnaru, şi pe care Cezar Ivănescu l-a remarca într-un mod special, scriind despre el (iertat îmi fie stropul de nemodestie): „…un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu...”

În ziua de 24 ianuarie, Anna Iablonskaia, poetesă, prozatoare, dramaturg, plecase la Moscova, invitată să primească un premiul pentru piesa „Păgânii”. La viaţa ei (atât de scurtă!) s-a învrednicit de multe distincţii importante, inclusiv – peste hotarele Ucrainei, Rusiei. La ora 16,05, Anna le-a telefonat prietenilor, anunţându-i că avionul în care se afla a aterizat în aeroportul Domodedovo (s-ar traduce: Casa Bunicului...), de unde ea va lua un taxi etc., dat fiind că peste două ore şi jumătate trebuia să urce pe podium, să primească premiul.  (Cunosc şi aeroportul Casa Bunicului - Domodedovo, şi locul în care, ultima oară, în ziua de 23 noiembrie 2009, ca şi Anna, aşteptam şi eu să-mi vină bagajele, după care s-o iau spre centrul Moscovei, la cea de-a VI-a Bienală Internaţională a Poeţilor...)

…La ora 16,32 s-a declanşat explozia. Anna nu a mai răspuns la telefon, cu toate că prietenii mai sperau că iată-iată soseşte la festivitate.

Anna Iablonskaia s-a aflat chiar în epicentrul exploziei… Şi a fost printre cele 35 de jertfe ale atacului terorist. Nu cu mult timp în urmă, pe blogul său scrisese: „Simt că nu-mi mai rămâne mult timp…” O presimţire?... Nu, nu e o simplă spusă că inima artistului adevărat e un seismograf deosebit de sensibil…

Versurile Annei Iablonskaia pe care le-am tradus drept pios omagiu pentru ea, vecina mea, colega noastră, nu au nimic din ceea ce s-ar numi – de ocazie... (Atât de cutremurătoare!)  Sunt versurile unei poetese deosebit de înzestrate, care s-a stins la numai 30 de ani. Soţul e neconsolat, însă fetiţa-i de trei anişori încă nu ştie ce s-a întâmplat. Îşi aşteaptă mama…  Până va creşte şi îşi va da seama ce înseamnă un atac cu bombă într-un aeroport internaţional…

L.B.

26.01.2011

CROMANIONII

oameni înalţi  

având cutia craniană destul de voluminoasă

stau şi, mijindu-se, privesc la Soare

expunându-şi feţele lătăreţe

ei cromanionii

care au bărbia bine dezvoltată

pe figurinele sculptate în os

savanţii judecă despre gândirea lor abstractă

iar după armele ucigaşe –

despre cruzimea excepţională

pe care noi le-am moştenit-o

concomitent cu vorbirea articulată

şi pasiunea pentru dresajul fiarelor

ei – populaţia oamenilor primordiali, esenţa lor umană

e învederată de dorinţa de a-şi construi adăposturi

de a-şi coase cu ace de os veşminte din blănuri

de a-şi ocroti progeniturile, de a-şi holba ochii enormi

la Soare, zgâriind pe stânci un „aici am fost eu…”

de a trăi în obştea primitivă

visând la detronarea căpeteniei

pentru ca un altul din ei să ajungă mahărul tribului

să aţâţe focul, să înfiripeze religii embrionare

să arunce boabele în ţărână, privind cum din seminţe

răsare o măreţie străină

cu trecerea timpului să îmbătrânească

şi să cedeze puterea

tinerilor şi cutezătorilor răsculaţi 

(„la fel am fost şi noi când

i-am gonit pe neandertalieni!”)

iar acu, ramoliţi, privesc suferinzi la Soare

respectă legea

epoca de piatră s-a încheiat –

fără istericale în plus

găteşte-te pentru o moarte destoinică:

spre bucuria istoricilor

aruncă-ţi osemintele în

grota din Cro-Magnon.

LUMEA ÎNCORDÂNDU-SE CU O CLIPĂ-NAINTE DE GEST

Secolul 15. Michelangelo Buonarroti

cu mâinile lui Dumnezeu frământă marmora de Carrara

degetele-i fragile intră în ea ca în unt

mama cheamă copii florentini să prânzească

el îi aude glasul – glasul femeii uşor istovite

care miroase a papricaş şi lipsă de tandreţe

şi marmora aude, aude cum alături în biserică

Savonarola cere sângele lui Hristos

soarele s-a revărsat – copii au năboit spre mama

şi dintr-o dată-i veni în minte bombănitul lui Ghirlandaio –

învăţătorul său, marele maestru al frescelor…

şi în aceeaşi clipă i se năzări ceea ce a ţi se năzări e complicat:

pelerina papală, acordurile misei solemne

şi cardinalii sub bolta unei oarecare capele

pictate astfel, încât inima se răceşte de bolboroseli 

însă el goneşte de la sine aceste gânduri demente

şi frământă marmora, precum femeile frământă aluatul

în vreme ce-n creierul său lumea se clatină 

ca o cobiliţă, încordată cu o clipă-nainte de gest

FICATUL

Când soarele mahmur se caţără cu greu pe cer, parcă mergând la muncă

Şi în gură-mi rămâne gustul de oţet al dimineţii

Când în gâtlej tusea îmi tricotează păienjeniş răguşit

Prinzând în el respiraţia-mi răcită –

Eu am nevoie de mâna ta

Când gândurile sunt mai sărace chiar decât şoarecii din biserică

Şi cu mult mai puţin abile

Când cuvântul-cheie se împotmoleşte în castelul seifului de hârtie

Cojindu-se acolo ca o bucăţică de parafină  –

Eu am nevoie de mâna ta. 

Când coatele ajung mai ascuţite decât săgeţile turnurilor

Fiind în stare să străpungă şi coapse, şi tavanul stratosferei

Iar orice biftec numaidecât iese gătit în sânge –

Eu am nevoie de mâna ta

Pentru că mâna ta e modelată din cea mai rezistentă substanţă 

Iar pernuţele degetelor sunt ticsite cu puf de lebădă

În palma ta încăpând ficatul meu

Şi acolo nu-l va putea sfâşia niciun vultur. 

CERUL A ÎNCREMENIT

Cerul a înmărmurit.

Asfaltul miroase a miere.

Şinele de tramvai se topesc în vară

Ca într-o troacă în care

Se bălăceşte soarele spălat cu săpun

Frecat cu detergent.

Soarele alb-alb.

Pe când tu – negru eşti.

Mai că albăstriu de negru.

Gemurile sunt perdeluite 

Cu melodii din pânzeturi întunecate

Sub tavan – ciori

Care încearcă să-şi curme răsufletul

Să nu mai respire

Şi să-şi privească aripioarele

Clonţului. Ele zvâcnesc în şuviţe de aer.

Tu eşti mare. Mare de-a binelea

Şi atât de minuscul-amar.

Ţi-e cald. Mie mi-e frig. Răsună

Bubuitul veselei prăbuşite-n bucătărie.

Sau poate tu ai inclus din nou muzica?

Nu ştiu dacă trebuie să credem în minuni

Însă ar trebui să încercăm. Timid

Să gustăm din bucatele

Pe care cineva cândva

Le-a numit Dragoste.

Acest nume deja s-a şi învechit. Însă nici lumea

Nu excelează prin noutate

Sau ar fi mai bine spus – prospeţime?

Bâlbâială.

…Dincolo de geam – e arşiţă.

Iar eu

Cu vârful limbii

Îţi ating inima.

ASTFEL EVA L-A PROVOCAT PE DUMNEZEU

Doamne Dumnezeule, unde eşti?

Doamne, Doamne, unde eşti?

Noi nici îmbrăcaţi, nici încălcaţi nu suntem!

Doar cu fructe proaspete

Copii nu-şi pot potoli foamea!

Lor să le dai biftec, Doamne, şi pârjoale!

Cain, cam urâţel la-nfăţişare,  

Se teme de şarpe – dă-n gângăveală!

Abel tace mereu, tot oftând şi frământându-se.

Nici nu ştiu, Doamne,

Pentru ce ar trebui noi să ne pocăim!!

Poate să rupem frunzuliţe

Din Pomul Necunoscut?!

Pentru ca să ne observi, Doamne, şi să crezi în noi?!

Din ceruri îngerii ne cântă în regim stereo

Iar nopţile ne împiedică să dormim…

SÂNGE

un rechin mă va hăcuit în jumătate

iar cu sângele meu va aţâţa crocodilii

din ochii mei aborigenii îşi vor face amulete

pe care le-or purta pe gâturi lucioase

iar oasele mele praf şi pulbere vor ajunge

la miez de noapte le vor strivi în piuă femeile

iar dimineaţa – pulberea lor îşi vor da-o pe piele

spre a stârni poftele bărbaţilor muşchiuloşi

pletele mi le vor arde în flăcări roşietice

cu cenuşa lor umplând păpuşi din pânză –

iar păpuşile le vor arunca, probabil, în mare

cu sângele meu adăpând crocodilii 

*     *     *

în nouă înfăţişare

oricare

ne vom trezi

pe punţi de corăbioare

tu decât norii

cu mult mai tare

într-adevăr

acolo, unde nu mai e măcar loc

cât să cadă un măr

SCRISOARE LA MENAJERIE

Dragi Enoţi, Lupi, Flamingo, Şobolani,

Pume, Ornitorinci, Bufniţe, Ursuleţi, Lincşi, Căprioare,

Eu vă salut, chiar de nu-s în stare să vă înşirui numele tuturor.

Dragi fiare! iertaţi-mi aceste versuri cu capetele

Spânzurate asemenea unor crenguţe uscate –

Peste marginea acestui răvaş. Am pierdut şirul. Eu ştiu ce e în cuştile voastre

Şi această epistolă poştaşul nu o va duce la destinaţie, în pofida timbrului

Ce are imprimat pe el chipul Maicii Domnului.

Ca şi alte dăţi, el din nou îi va prezenta plicul directorului menajeriei

Fără a uita să remarce că bietele animale sunt terorizate de un fanatic oarecare

Care consideră că, de fapt, vietăţile nu pot fi exponate

Ele fiind aproape ca oamenii (posibil – chiar superioare acestora)

Că ele ar fi în stare să citească ceea ce le scrie el, fanaticul

Şi posibil chiar să-i răspundă.

Poştaşul va chicoti, împingând amical directorul – acesta

Dezechilibrat, va vărsa din vinul porto peste plic. Apoi

Se vor îmbrăţişa, semănând cu doi vectori orientaţi în aceeaşi direcţie

După care directorul îşi va lua servieta şi

Grăbindu-se la soţie (îl aşteptă cu costiţe de porc şi clătite)

Va trece pe lângă cuştile cu mistreţi jigăriţi

Ce-s doar pielea şi coastele:
Bugetul pentru hrană – tot ce li s-ar cădea mistreţilor şi cobrelor

Zi de zi – a intrat în buzunarul directorului. Raţiile au fost reduse.

Directorul îşi construieşte casă. Are nevoie de mult fier

De cărămidă, ciment. De altfel, în vestibul se va afla un acvariu cu piraia,

Deoarece peştii nicicând n-au deranjat şi n-au rănit directorul

Spre deosebire de toţi ceilalţi.

La rândul său, şi poştaşul îşi va lua geanta

Pornind pe lângă micul heleşteu în care-noată triste raţe gri

 Deja disperate să tot aştepte scrisorile mele.

Jivinelor, iertaţi-ne, noi ne-am ieşit din minţi

Însă odată şi odată toate se vor schimba! Dilema

Apărută între  gratiile cuştilor

Se va prăbuşi, cum se vor prăbuşi înseşi gratiile

Şi voi veţi respira voioase cu tot pieptul

Aerul dens. Iar la întrebarea: „Unde ne aflăm noi?

Noi cine suntem?”

Eu vă voi răspunde: „SUNTEŢI ACASĂ”;

Vă voi răspunde deja din cer,

Ocrotită de propriul meu Totem.

CÂNTEC DE RECUNOŞTINŢĂ

Îţi mulţumesc, tânără înfiripare a ierbii,

Pentru insistenţa dementului cu care ai străbătut asfaltul granulos

Spărgându-ţi până la sânge moalele capului de floare 

Şi totuşi târându-te în sus, chiar ştiind că te vei înăbuşi

Fără să ajungi la lumină

Neauzind văzduhul

Ştiai că negrul covor topit

L-au prins în cuiele oraşului de fruntea ta

Închizându-ţi soarele cu fierbintele drum colburos

Pe care acum, duduind, gonesc  care de foc

De diverse culori şi modele;

Tu ştiai că nu vei izbuti

Dar te trăgeai nebuneşte în sus.

Graţie ţie, o, ruginită uşă de fier  

Care te-ai deschis zilnic de nenumărate ori

Sperând să-i dai drumul celui unic

Care (ştiai) nu va veni niciodată

Şi totuşi, mijindu-te de durerea găurilor de cheie

Îţi adunai cele din urmă puteri

Lăsându-i să treacă pe alţii:

Bărbaţii cu pălării de fetru maro,

Având ochi de clerici la bancă, unde conturile

Sunt îngheţate precum prima zăpadă necăzută

Şi femeile în rochii de cit

Cu unghii lungi pe care cu lampa de lipit

Fusese ars cuvântul interogativ „dragoste?”

Şi răspunsul „unde?”

Şi pe copiii cu bombări de frunte atât de mature

Şi cu arcadele de peste frunte pieptănate

Precum la boxerii cărora le-au fost zdruncinaţi creierii

În lupta cea mare, ultima –

Îţi mulţumesc, o, uşă, pentru că te-ai deschis…

Îţi  mulţumesc, o, tânără croitoreasă bălaie 

Ce ai şi îmbătrânit în speranţa de a găsi pânza potrivită

Din care să poţi coase acoperământ

Pentru pietrele cenuşii de la ţărm

Şi astfel să le fereşti, să le fereşti de gândul

Că ele nu ar fi frumoase şi nu sunt moi 

Şi că îndrăgostiţii nicicând nu se vor lăsa pe ele

Şi căldura sărutărilor lor niciodată nu le va încălzi

Bunele trupuri stâncoase;

Îţi mulţumesc, o, croitoreasă căruntă, că viaţa întreagă

Ai tot adunat petece colorate, plângând tainic peste ele

Cu ac dur de oţel cosând

Rânduri de poem în palma mea…

Vă mulţumesc, vă mulţumesc vouă, celor trei:

Fragedului firicel verde, Uşii ruginite şi Croitoresei.

Firului de iarbă – pentru că în clipa în care

Suflarea i-a părăsit pieptul verde

El, prin voia destinului, sau a lui Dumnezeu

A făcut ultimul efort şi, aidoma pojghiţei de pe lacul îngheţat

A sfărâmat stratul gros şi vanitos de asfalt, răzbind spre soare

Şi văzu cum carele de foc gonesc pe alături

Şi cum femeile, plecându-se prin geamul deschis, îi zâmbesc lui – înfloritului

Pentru că a despicat asfaltul exact pe pista albă despărţitoare

Astfel că nimeni niciodată nu-l va atinge!

Şi el va înflori  cu mici petale triunghiulare

Şi gazele de eşapament îi vor fi mai prielnice decât aerul de munte

Iar zâmbetele femeilor – mai limpezi decât apa râului montan…

Şi Uşii ruginite îi aduc mulţumiri pentru că

Atunci când a înţeles toate despre prosteasca Speranţă:

Că speranţa, ca noţiune – e cuvânt absolut sec

În care poţi ciocăni

Pentru ca să produci sunete inutile;

A înţeles, după care încremeni într-o neputinţă ruginită

Şi deja slaba melodie a clopoţelului nu-i mai atingea mica ieşire

Iar cheia fusese pierdută de multă vreme –

Însă mai rămăsese totuşi ceva!

În cea mai de jos parte a grelei uşi ruginite

Dar nu cu scopul de a se deschide, ci pentru a muri

Ea gemu pentru ultima oară

Chiar de ştia că dincolo de uşă nu e nimeni

Iar Acolo se dovedi a fi El.

Şi ţie, Croitoreasă căruntă

Ce ai adormit cu somnul deznădejdii lângă 

Vechea maşină de cusut „Singer”

Îţi mulţumesc pentru că nu ai scos din ac

Ultimul fir de aţă –

Poate că în gestul tău nu a existat nici strop de credinţă în fericire

Dar totuşi ai lăsat firul în ac!...

Iar când te-ai trezit, ai văzut o pânză uşoară şi gri

Transparentă precum cerul primăverii

Molcuţă ca puful plopilor în iulie

Tandră ca buzele celui ce stătuse după uşa ruginită

Şi care intrase înăuntru, cel care mă luă de mână şi mă duse la ţărm –

Şi, aşternând cuvertura pe golaşele pietre

Izvodi un leagăn, un altul mai moale decât el neexistând pe Pământ. 

Mulţumesc pentru toate.

Din antologia: Leo Butnaru, „Traduceri din secolele XX – XXI”, Iaşi, 2013