miercuri, 20 iulie 2016

ALTE POEME DE ANNA IABLONSKAIA


ANNA IABLONSKAIA (20.VII.1981 - 24.01.2011)  – MARE POETĂ UCISĂ ÎNTR-UN ATENTAT TERORIST

alte poeme


Aş putea spune că Anna Iablonskaia [numele i se trage de la iablonea – (pom de) măr!] mi-a fost vecină. Eu – la Chişinău, ea – la Odessa, oraş deschis mării, orizonturilor pe care l-am îndrăgit încă din tinereţea mea studenţească; oraş pe care l-am cutreierat în lung şi în lat, de nenumărate ori revenind în cartierul Moldovanca. Oraş în care, sâmbetele, desantam mai mulţi juni basarabeni ca să procurăm carte românească, pe atunci interzisă în librăriile din RSS Moldovenească – unic spaţiu din URSS unde cartea românească era liber non grata (liber… ne-liberă!)… Oraş în care am scris mai multe poeme, cel mai drag dintre ele fiindu-mi cel intitulat „Hypatia”, dedicat bunicului Ipatie Butnaru, şi pe care Cezar Ivănescu l-a remarca într-un mod special, scriind despre el (iertat îmi fie stropul de nemodestie): „…un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu...”
În ziua de 24 ianuarie, Anna Iablonskaia, poetesă, prozatoare, dramaturg, plecase la Moscova, invitată să primească un premiul pentru piesa „Păgânii”. La viaţa ei (atât de scurtă!) s-a învrednicit de multe distincţii importante, inclusiv – peste hotarele Ucrainei, Rusiei. La ora 16,05, Anna le-a telefonat prietenilor, anunţându-i că avionul în care se afla a aterizat în aeroportul Domodedovo (s-ar traduce: Casa Bunicului...), de unde ea va lua un taxi etc., dat fiind că peste două ore şi jumătate trebuia să urce pe podium, să primească premiul.  (Cunosc şi aeroportul Casa Bunicului - Domodedovo, şi locul în care, ultima oară, în ziua de 23 noiembrie 2009, ca şi Anna, aşteptam şi eu să-mi vină bagajele, după care s-o iau spre centrul Moscovei, la cea de-a VI-a Bienală Internaţională a Poeţilor...)
…La ora 16,32 s-a declanşat explozia. Anna nu a mai răspuns la telefon, cu toate că prietenii mai sperau că iată-iată soseşte la festivitate.
Anna Iablonskaia s-a aflat chiar în epicentrul exploziei… Şi a fost printre cele 35 de jertfe ale atacului terorist. Nu cu mult timp în urmă, pe blogul său scrisese: „Simt că nu-mi mai rămâne mult timp…” O presimţire?... Nu, nu e o simplă spusă că inima artistului adevărat e un seismograf deosebit de sensibil…
Versurile Annei Iablonskaia pe care le-am tradus drept pios omagiu pentru ea, vecina mea, colega noastră, nu au nimic din ceea ce s-ar numi – de ocazie... (Atât de cutremurătoare!)  Sunt versurile unei poetese deosebit de înzestrate, care s-a stins la numai 30 de ani. Soţul e neconsolat, însă fetiţa-i de trei anişori încă nu ştie ce s-a întâmplat. Îşi aşteaptă mama…  Până va creşte şi îşi va da seama ce înseamnă un atac cu bombă într-un aeroport internaţional…

L.B.
26.01.2011


CROMANIONII
 
oameni înalţi  
având cutia craniană destul de voluminoasă
stau şi, mijindu-se, privesc la Soare
expunându-şi feţele lătăreţe
ei cromanionii
care au bărbia bine dezvoltată
pe figurinele sculptate în os
savanţii judecă despre gândirea lor abstractă
iar după armele ucigaşe –
despre cruzimea excepţională
pe care noi le-am moştenit-o
concomitent cu vorbirea articulată
şi pasiunea pentru dresajul fiarelor
ei – populaţia oamenilor primordiali, esenţa lor umană
e învederată de dorinţa de a-şi construi adăposturi
de a-şi coase cu ace de os veşminte din blănuri
de a-şi ocroti progeniturile, de a-şi holba ochii enormi
la Soare, zgâriind pe stânci un „aici am fost eu…”
de a trăi în obştea primitivă
visând la detronarea căpeteniei
pentru ca un altul din ei să ajungă mahărul tribului
să aţâţe focul, să înfiripeze religii embrionare
să arunce boabele în ţărână, privind cum din seminţe
răsare o măreţie străină
cu trecerea timpului să îmbătrânească
şi să cedeze puterea
tinerilor şi cutezătorilor răsculaţi 
(„la fel am fost şi noi când
i-am gonit pe neandertalieni!”)
iar acu, ramoliţi, privesc suferinzi la Soare
respectă legea
epoca de piatră s-a încheiat –
fără istericale în plus
găteşte-te pentru o moarte destoinică:
spre bucuria istoricilor
aruncă-ţi osemintele în
grota din Cro-Magnon.

 
LUMEA ÎNCORDÂNDU-SE CU O CLIPĂ-NAINTE DE GEST
 
Secolul 15. Michelangelo Buonarroti
cu mâinile lui Dumnezeu frământă marmora de Carrara
degetele-i fragile intră în ea ca în unt
mama cheamă copii florentini să prânzească
el îi aude glasul – glasul femeii uşor istovite
care miroase a papricaş şi lipsă de tandreţe
şi marmora aude, aude cum alături în biserică
Savonarola cere sângele lui Hristos
soarele s-a revărsat – copii au năboit spre mama
şi dintr-o dată-i veni în minte bombănitul lui Ghirlandaio –
învăţătorul său, marele maestru al frescelor…
şi în aceeaşi clipă i se năzări ceea ce a ţi se năzări e complicat:
pelerina papală, acordurile misei solemne
şi cardinalii sub bolta unei oarecare capele
pictate astfel, încât inima se răceşte de bolboroseli 
însă el goneşte de la sine aceste gânduri demente
şi frământă marmora, precum femeile frământă aluatul
în vreme ce-n creierul său lumea se clatină 
ca o cobiliţă, încordată cu o clipă-nainte de gest

 
FICATUL
 
Când soarele mahmur se caţără cu greu pe cer, parcă mergând la muncă
Şi în gură-mi rămâne gustul de oţet al dimineţii
Când în gâtlej tusea îmi tricotează păienjeniş răguşit
Prinzând în el respiraţia-mi răcită –
Eu am nevoie de mâna ta
Când gândurile sunt mai sărace chiar decât şoarecii din biserică
Şi cu mult mai puţin abile
Când cuvântul-cheie se împotmoleşte în castelul seifului de hârtie
Cojindu-se acolo ca o bucăţică de parafină  –
Eu am nevoie de mâna ta. 
Când coatele ajung mai ascuţite decât săgeţile turnurilor
Fiind în stare să străpungă şi coapse, şi tavanul stratosferei
Iar orice biftec numaidecât iese gătit în sânge –
Eu am nevoie de mâna ta
Pentru că mâna ta e modelată din cea mai rezistentă substanţă 
Iar pernuţele degetelor sunt ticsite cu puf de lebădă
În palma ta încăpând ficatul meu
Şi acolo nu-l va putea sfâşia niciun vultur. 



CERUL A ÎNCREMENIT
 
Cerul a înmărmurit.
Asfaltul miroase a miere.
Şinele de tramvai se topesc în vară
Ca într-o troacă în care
Se bălăceşte soarele spălat cu săpun
Frecat cu detergent.
Soarele alb-alb.
Pe când tu – negru eşti.
Mai că albăstriu de negru.
Gemurile sunt perdeluite 
Cu melodii din pânzeturi întunecate
Sub tavan – ciori
Care încearcă să-şi curme răsufletul
Să nu mai respire
Şi să-şi privească aripioarele
Clonţului. Ele zvâcnesc în şuviţe de aer.
Tu eşti mare. Mare de-a binelea
Şi atât de minuscul-amar.
Ţi-e cald. Mie mi-e frig. Răsună
Bubuitul veselei prăbuşite-n bucătărie.
Sau poate tu ai inclus din nou muzica?
Nu ştiu dacă trebuie să credem în minuni
Însă ar trebui să încercăm. Timid
Să gustăm din bucatele
Pe care cineva cândva
Le-a numit Dragoste.
Acest nume deja s-a şi învechit. Însă nici lumea
Nu excelează prin noutate
Sau ar fi mai bine spus – prospeţime?
Bâlbâială.
…Dincolo de geam – e arşiţă.
Iar eu
Cu vârful limbii
Îţi ating inima.
 
 
ASTFEL EVA L-A PROVOCAT PE DUMNEZEU
 
Doamne Dumnezeule, unde eşti?
Doamne, Doamne, unde eşti?
Noi nici îmbrăcaţi, nici încălcaţi nu suntem!
Doar cu fructe proaspete
Copii nu-şi pot potoli foamea!
Lor să le dai biftec, Doamne, şi pârjoale!
Cain, cam urâţel la-nfăţişare,  
Se teme de şarpe – dă-n gângăveală!
Abel tace mereu, tot oftând şi frământându-se.
Nici nu ştiu, Doamne,
Pentru ce ar trebui noi să ne pocăim!!
Poate să rupem frunzuliţe
Din Pomul Necunoscut?!
Pentru ca să ne observi, Doamne, şi să crezi în noi?!
Din ceruri îngerii ne cântă în regim stereo
Iar nopţile ne împiedică să dormim…


SÂNGE
 
un rechin mă va hăcuit în jumătate
iar cu sângele meu va aţâţa crocodilii
din ochii mei aborigenii îşi vor face amulete
pe care le-or purta pe gâturi lucioase
iar oasele mele praf şi pulbere vor ajunge
la miez de noapte le vor strivi în piuă femeile
iar dimineaţa – pulberea lor îşi vor da-o pe piele
spre a stârni poftele bărbaţilor muşchiuloşi
pletele mi le vor arde în flăcări roşietice
cu cenuşa lor umplând păpuşi din pânză –
iar păpuşile le vor arunca, probabil, în mare
cu sângele meu adăpând crocodilii 


*     *     *

în nouă înfăţişare
oricare
ne vom trezi
pe punţi de corăbioare
tu decât norii
cu mult mai tare
într-adevăr
acolo, unde nu mai e măcar loc
cât să cadă un măr



SCRISOARE LA MENAJERIE

Dragi Enoţi, Lupi, Flamingo, Şobolani,
Pume, Ornitorinci, Bufniţe, Ursuleţi, Lincşi, Căprioare,
Eu vă salut, chiar de nu-s în stare să vă înşirui numele tuturor.
Dragi fiare! iertaţi-mi aceste versuri cu capetele
Spânzurate asemenea unor crenguţe uscate –
Peste marginea acestui răvaş. Am pierdut şirul. Eu ştiu ce e în cuştile voastre
Şi această epistolă poştaşul nu o va duce la destinaţie, în pofida timbrului
Ce are imprimat pe el chipul Maicii Domnului.
Ca şi alte dăţi, el din nou îi va prezenta plicul directorului menajeriei
Fără a uita să remarce că bietele animale sunt terorizate de un fanatic oarecare
Care consideră că, de fapt, vietăţile nu pot fi exponate
Ele fiind aproape ca oamenii (posibil – chiar superioare acestora)
Că ele ar fi în stare să citească ceea ce le scrie el, fanaticul
Şi posibil chiar să-i răspundă.

Poştaşul va chicoti, împingând amical directorul – acesta
Dezechilibrat, va vărsa din vinul porto peste plic. Apoi
Se vor îmbrăţişa, semănând cu doi vectori orientaţi în aceeaşi direcţie
După care directorul îşi va lua servieta şi
Grăbindu-se la soţie (îl aşteptă cu costiţe de porc şi clătite)
Va trece pe lângă cuştile cu mistreţi jigăriţi
Ce-s doar pielea şi coastele:
Bugetul pentru hrană – tot ce li s-ar cădea mistreţilor şi cobrelor
Zi de zi – a intrat în buzunarul directorului. Raţiile au fost reduse.
Directorul îşi construieşte casă. Are nevoie de mult fier
De cărămidă, ciment. De altfel, în vestibul se va afla un acvariu cu piraia,
Deoarece peştii nicicând n-au deranjat şi n-au rănit directorul
Spre deosebire de toţi ceilalţi.

La rândul său, şi poştaşul îşi va lua geanta
Pornind pe lângă micul heleşteu în care-noată triste raţe gri
 Deja disperate să tot aştepte scrisorile mele.
Jivinelor, iertaţi-ne, noi ne-am ieşit din minţi
Însă odată şi odată toate se vor schimba! Dilema
Apărută între  gratiile cuştilor
Se va prăbuşi, cum se vor prăbuşi înseşi gratiile
Şi voi veţi respira voioase cu tot pieptul
Aerul dens. Iar la întrebarea: „Unde ne aflăm noi?
Noi cine suntem?”
Eu vă voi răspunde: „SUNTEŢI ACASĂ”;
Vă voi răspunde deja din cer,
Ocrotită de propriul meu Totem.

 
CÂNTEC DE RECUNOŞTINŢĂ
 
Îţi mulţumesc, tânără înfiripare a ierbii,
Pentru insistenţa dementului cu care ai străbătut asfaltul granulos
Spărgându-ţi până la sânge moalele capului de floare 
Şi totuşi târându-te în sus, chiar ştiind că te vei înăbuşi
Fără să ajungi la lumină
Neauzind văzduhul
Ştiai că negrul covor topit
L-au prins în cuiele oraşului de fruntea ta
Închizându-ţi soarele cu fierbintele drum colburos
Pe care acum, duduind, gonesc  care de foc
De diverse culori şi modele;
Tu ştiai că nu vei izbuti
Dar te trăgeai nebuneşte în sus.
 
Graţie ţie, o, ruginită uşă de fier  
Care te-ai deschis zilnic de nenumărate ori
Sperând să-i dai drumul celui unic
Care (ştiai) nu va veni niciodată
Şi totuşi, mijindu-te de durerea găurilor de cheie
Îţi adunai cele din urmă puteri
Lăsându-i să treacă pe alţii:
Bărbaţii cu pălării de fetru maro,
Având ochi de clerici la bancă, unde conturile
Sunt îngheţate precum prima zăpadă necăzută
Şi femeile în rochii de cit
Cu unghii lungi pe care cu lampa de lipit
Fusese ars cuvântul interogativ „dragoste?”
Şi răspunsul „unde?”
Şi pe copiii cu bombări de frunte atât de mature
Şi cu arcadele de peste frunte pieptănate
Precum la boxerii cărora le-au fost zdruncinaţi creierii
În lupta cea mare, ultima –
Îţi mulţumesc, o, uşă, pentru că te-ai deschis…
 
Îţi  mulţumesc, o, tânără croitoreasă bălaie 
Ce ai şi îmbătrânit în speranţa de a găsi pânza potrivită
Din care să poţi coase acoperământ
Pentru pietrele cenuşii de la ţărm
Şi astfel să le fereşti, să le fereşti de gândul
Că ele nu ar fi frumoase şi nu sunt moi 
Şi că îndrăgostiţii nicicând nu se vor lăsa pe ele
Şi căldura sărutărilor lor niciodată nu le va încălzi
Bunele trupuri stâncoase;
Îţi mulţumesc, o, croitoreasă căruntă, că viaţa întreagă
Ai tot adunat petece colorate, plângând tainic peste ele
Cu ac dur de oţel cosând
Rânduri de poem în palma mea…
 
Vă mulţumesc, vă mulţumesc vouă, celor trei:
Fragedului firicel verde, Uşii ruginite şi Croitoresei.
Firului de iarbă – pentru că în clipa în care
Suflarea i-a părăsit pieptul verde
El, prin voia destinului, sau a lui Dumnezeu
A făcut ultimul efort şi, aidoma pojghiţei de pe lacul îngheţat
A sfărâmat stratul gros şi vanitos de asfalt, răzbind spre soare
Şi văzu cum carele de foc gonesc pe alături
Şi cum femeile, plecându-se prin geamul deschis, îi zâmbesc lui – înfloritului
Pentru că a despicat asfaltul exact pe pista albă despărţitoare
Astfel că nimeni niciodată nu-l va atinge!
Şi el va înflori  cu mici petale triunghiulare
Şi gazele de eşapament îi vor fi mai prielnice decât aerul de munte
Iar zâmbetele femeilor – mai limpezi decât apa râului montan…
 
Şi Uşii ruginite îi aduc mulţumiri pentru că
Atunci când a înţeles toate despre prosteasca Speranţă:
Că speranţa, ca noţiune – e cuvânt absolut sec
În care poţi ciocăni
Pentru ca să produci sunete inutile;
A înţeles, după care încremeni într-o neputinţă ruginită
Şi deja slaba melodie a clopoţelului nu-i mai atingea mica ieşire
Iar cheia fusese pierdută de multă vreme –
Însă mai rămăsese totuşi ceva!
În cea mai de jos parte a grelei uşi ruginite
Dar nu cu scopul de a se deschide, ci pentru a muri
Ea gemu pentru ultima oară
Chiar de ştia că dincolo de uşă nu e nimeni
Iar Acolo se dovedi a fi El.
 
Şi ţie, Croitoreasă căruntă
Ce ai adormit cu somnul deznădejdii lângă 
Vechea maşină de cusut „Singer”
Îţi mulţumesc pentru că nu ai scos din ac
Ultimul fir de aţă –
Poate că în gestul tău nu a existat nici strop de credinţă în fericire
Dar totuşi ai lăsat firul în ac!...
Iar când te-ai trezit, ai văzut o pânză uşoară şi gri
Transparentă precum cerul primăverii
Molcuţă ca puful plopilor în iulie
Tandră ca buzele celui ce stătuse după uşa ruginită
Şi care intrase înăuntru, cel care mă luă de mână şi mă duse la ţărm –
Şi, aşternând cuvertura pe golaşele pietre
Izvodi un leagăn, un altul mai moale decât el neexistând pe Pământ. 
 
Mulţumesc pentru toate.
 
Din antologia: Leo Butnaru, „Traduceri din secolele XX – XXI”, Iaşi, 2013
 


Un comentariu: