DE LA OPINCI LA ADIDAȘI

VĂ AMINTIȚI DE MARIA CIONCAN?

Jurnal

 29.VIII.2004

Un final de cursă foarte înduioșător: de cum câștigă bronzul la capătul celor 1 500 de metri, Maria Cioncan izbucnește în plâns. Plânge și când urcă pe treapta a treia a podiumului. De bucurie nestăvilită în amestec cu o suferință de mai demult. E o durere, o suferință subînțeleasă, dar, parțial, dezvăluită mai apoi de însăși simpla, în expresie și comportament, atletă, care a păstrat felul cuviincios, nesofisticat, dar și directitudinea de a fi al țărăncii. După ce concură la 800 de metri, după ce făcea cursele de calificare și la această probă, apoi la 1,5 mii de metri, se tot confesa, direct și oarecum tânguios: „Atât de mult am obosit... Sunt foarte obosită... Sper ca Dumnezeu să mă întărească, sper să mă refac”. A izbutit și a izbucnit în lacrimi. Când este intervievată, se destăinuie: „Aoleu, sunt extrem de obosită... Nu știu ce e cu mine... Sunt obosită... Dar știu că de azi încolo viața mea se va schimba radical... Am purtat opinci... Nu aveam rechizite școlare... Deja n-o să mai pot niciodată opinci... Am ajuns de la opinci la pantofi... Iată, în loc de teniși port adidași foarte scumpi...Dumnezeu m-a ajutat...” Când e întrebată cui dedică medalia, spune: Lui tati... și soției sale, care ai făcut atât de mult pentru mine”. Și nu încetează din lacrimi. Tati e numit antrenorul ei și aici presupun că drăguța de ea o fi coborât dintr-un mediu foarte nevoiaș, poate că a fost chiar orfană sau despărțită de părinții naturali și, într-un ferice concurs de împrejurări, a fost remarcată, susținută și îndrumată pe care îi consideră de părinți: tati antrenorul... Și acel sincer, simplu, dulce-dureros: „De-acu n-o să mai port niciodată opinci...” Nu știu dacă corespondentul-comentator care o intervieva și care cu câteva minute în urmă striga extrem de exaltat: „Maria Cioncan mai aduce o medalie țării noastre!... Bravo Maria!” a înțeles un lucru foarte simplu: în competiții, aflându-se la limita efortului, bietului sportiv nu-i arde atât de gloria țării, de arborarea drapelului națiunii sale – el se gândește la cu totul alte lucruri decât cele pe care comentatorii le urlă în microfoane, toate astea amestecate cu doge fabuloase de patriotism, iar uneori – de-a dreptul de naționalism. Dacă s-ar edita o antologie a reportajelor pe care le-au făcut corespondenții și comentatorii celor peste 2000 de țări care au participat la olimpiada de la Atena, acest lucru – al exagerărilor patriotarde, naționaliste – ar ieși izbitor în relief. Poți judeca și după reacțiile pe care le aveau zecile de mii de spectatori greci, când vreun sportiv de-al lor se apropia de locul trei sau ieșea pe doi, ca să nu mai vorbim de vârful podiumului! (Păi, să te gândești la ce se gândesc, „filozofic”, antrenorii, asistenții care-i strigă boxerului din ring: „Arde-l la ficat!” (cum a pățit-o Moșul-Doroftei: a-lel-lei!) sau „Dă-i, să-i dea borșul!”, „În arcadă, în arcada deschisă dă-i!” etc.)

În fine, exemplul Mariei Cioncan ne demonstrează că trudnicul sportiv se gândește la cu totul altceva când aleargă, aruncă, sare, înoată, vâslește, pedalează; se gândește la lucruri mult mai personale, „insignifiante” pentru patrie, națiune, dar cardinale pentru el. În efortul extrem prevalează egoul și nu național-eroismul. Precum reiese și din cele mărturisite de Elizabeta Lipă, cvadruplu campioană la olimpiade: când e întrebată cui dedică medalia de aur, răspunde franc: „Mie. Pe celelalte le-am dedicat ba congresului XIII, ba congresului XIV... Pe aceasta mi-o dedic mie... Dar când îmi amintesc cum, două săptămâni întregi, tot băteam pasul, pregătindu-ne de defilări oficiale!... Să râzi, nu alta: ne îmbarca cu tot cu barcă într-un camion și noi, prin fața tribunei mahărilor, trăgeam la vâsle”! Uite, abordat și sub astfel de unghiuri, sportul se poate spune că este într-adevăr o filozofie. A existenței umane. A menirii omului. A caracterului acestuia, cu toate cele bune și rele. Da, și rele, pentru că peste 20 de sportivi au fost depistați  ca dopați. Descalificați, unii, pe viață. Alții, după ce au luat în gât medalia de aur, au refuzat să dea probe la controlul antidoping și au scos medalia din buzunar, returnând-o (ungurul la aruncarea ciocanului, spre exemplu). Doi greci-„ași”, un el și o ea, campioni la olimpiada precedentă, improvizează un accident de motocicletă, numai pentru a nu trece testele antidoping. Sunt goniți. În genere, grecii și-au cam dat în petec cu ingurgitarea substanțelor interzise. Au pățit-o și rușii. Și ungurii, spuneam. Complicată această filozofie existențialistă a olimpiadelor. Existențialistă sau... supraviețuistă! Nu o dată, competiția e și un fel de ură camuflată – nu totdeauna, însă – față de adversar. Să vezi cum, la încheierea finale la handbal, un neamț îl izbește pe un croat ce era preocupat cu triumful! Dar cum izbeau columbienii în fotbaliștii argentinieni! Primii s-au ales cu doi eliminați de pe teren, ceilalți, campionii, cu câțiva traumatizați. Iar filozofia aceasta a sportului ar fi mult mai puțin sofisticată, camuflată, alambicată, escamotată etc. dacă cei în onoarea cărora se cântă imnul și se înalță drapelul țării ar spune, franc, precum Cioncan, ce au simțit ei atunci, când, la câțiva pași de linia de sosire, le sărea inima din piept. (Un comentator rus spune despre Cioncan: „Umelaia begunea”, adică – „O alergătoare îndemânatică (iscusită, pricepută)”. Aici pare a fi de acord cu Cosmin Cernat care spunea: „Maria a făcut cursele de calificare cu inteligență”.