RIGLA
LOGARITMICĂ
Azi, când am la îndemână un computer, o
tabletă, nu poate să nu mă înduioșeze calculatorul meu de acum cincizeci de ani
– RIGLA LOGARITMICĂ. E unul din puținele obiecte și instrumente școlare care mi-au
rămas... fidele, s-au mai ținut de mine, prin ani, prin mai bine de jumătatea
de secol trecut, de când m-am împrietenit, ba chiar m-am înrudit cu ele. Astfel
că, precum susținea Nichita Stănescu că piatra îi este verișoară, eu pot spune,
spre exemplu, că rigla logaritmică îmi este verișoară primară.
Unde am achiziționat-o? La Orhei?... La
Chișinău?...
De la un moment încolo, după ce mă servi
pe cinste, ajutându-mă să iau note maxime, ba, uneori, chiar... supra-note (!)
la algebră, geometrie etc., rigla logaritmică mai să mă încline să iau o cu
totul altă cale spre facultate, decât cea care mă îndemâna să o parcurg. În
clipe de adâncă taină și frământ adolescentin, rigla logaritmică parcă mi-ar fi
spus, ispititor: „La ce-ți trebuie, băiatule, jurnalism, filologie, poezie?...
Ia-o spre ceva mai serios, spre Politehnică, să zicem, sau chiar spre celebra
Universitate «Lomonosov» din Moscova!... Există o aiuritoare
poezie a calculelor, a geometriei spațiale, a...”
Vocea ei răzbătea prin secole, din 1623,
când o inventase Edmund Gunter, și 1632, când William Oughtred a introdus o
perfecționare radicală, utilizând două scări gradate identice care alunecă una
în lungul celeilalte, iar în 1662 Seth Partridge i-a dat forma actuală.
Iat-o așa cum a ajuns până în zilele noastre,
rigla logaritmică, ruda mea, vă spuneam, verișoara mea primară, căreia i-am
citit multe metafore de inspirație cosmică, unele dintre care mi le-a sugerat
chiar ea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu