miercuri, 4 iulie 2018

DESPRE POEZIA INSPIRATĂ DE ORAȘ


Spre sfârșitul lunii februarie a anului 2018, regizorul-moderatorul unei emisiuni TV mă urcase pe colinele cartierului Ciocana, întrebându-mă despre cum m-am orășenizat eu, dacă am conștientizat acest fapt și dacă o fi intrat el sau nu în poezia mea de tinerețe etc. Uite, acolo, pe culmile celui mai înalt cartier din  (aproape...) metropola moldavă m-am surprins să constat – jur, fără orgoliu! – pur și simplu m-am surprins să constat că, în studenție, în primele cărți ale autorilor  din generația numită șaptezecistă, eu, țărănașul de ieri, am fost cam unicul, ca să nu zic adevărul curat – chir unicul care a scris despre oraș, despre orașe. Și mi-am amintit de poemele cu tematică urbană din prima mea carte, „Aripă în lumină” (1976), în care (o iau metodic), în poemul „Luni” (p. 14), „Peste piața toată și 
dincolo de ea/ din turn se aude cum scârțâie/ timpul în orologiul pe care/ pe semne/ cel ce trebuia să o facă/ a uitat să-l ungă./ Curând prin geamurile deschise,/ de pe balcoane/
se va ros-
    to-
          go-
                li în stradă/ alarma soneriilor deșteptătoare-a/ începutului de nouă săptă/
-mână muncitoare,/ și inimă,/ și creier –/ la fel”.
Peste o pagină, apar versurile despre „Cerul, asfalt albastru”. După pagina 47, în care, semi-urbanistic, să zic, „vine” Hermes, „Zeul călătoriei și al soliei”, „care fâlfâie din gleznele cu aripi” (Rilke), împreună cu arborii, făcând „cros/ după geamul mașinii”, „însă totuși le-o ia și ajunge înainte/ motorul cu aripi mari la călâie”, până la urmă Hermes, zeul alergării, „căzut obosit/ în colbu-nflorit peste cale,/ bocește de ciudă că l-a întrecut mașina,/ și lacrima sa/ e strop de benzină ce arde”. Pe pagina următoare, de la benzină revenim la petrolul din care a fost extrasă aceasta, despre el fiind vorba în poemul „Metamorfoză în apropiere de Baku”: „Purtând peste oraș norii grei,/ dimineața dăinuia cu prevestirea/ unei ploi prelungi , clocotitoare”, însă, după amiază, reveni arșița, „de parcă/ negrii nori au ars ca mari cisterne/ de petrol,/ coborându-și flacăra/ peste corpurile noastre”.
Aduce/ adie a... oraș și următorul poem, „Schiță de scenariu pentru un film cu desene animate”.
„Motiv spaniol” e de asemenea un poem urban, dat fiind că în el e vorba de coridă, iar aceasta nu se ține într-un sat, – nu? Iar când reușește să evadeze din arenă, taurul „își zicea că la sfârșitul străzii/ va începe libertatea lui/ și pacea”...

Ba chiar și marea mi se pare că ține mai mult de... oraș, decât de rustic, în poemul „Stea la pieptul tău” – după înotul nocturn, când ieșim din mare, apare surprinzătorul motiv de a exclama: „Ah, iubito, pe sânul tău umed se reflectă/ Steaua polară! Ah, iubito,/ precum o nemaipomenită decorație/ lucește steaua la pieptul tău! // Și o meriți, o meriți,/ frumoaso”.
Mai peste câteva pagini, „se înalță” un „Turn de macara – întinsă/ daltă, spre-a sculpta azurul”. Iar poemul „– Șase, cinci, patru...” îl încep cu: „Uite-așa trec peste traversele căilor ferate/ ca semnul cuvenit/ peste rigla logaritmică;/ plecarea ori sosirea mea/ înseamnă o numărătoare secretă, complicată/ referitoare la viață și la ceea/ ce fac și-ar trebui să mai fac/ în ea”.
Peste o pagină e înserat poemul „Noapte în Leningrad”, când „Lumina lunii urcă din Neva spre frunțile noastre (...) / Ard lumânările miilor de lămpi – / statuile orașului își serbează ziua de naștere” etc.
Însă așa cum, implicit, cărțile autorului comunică, peste ani, decenii între ele (după plecare celui care le-a scris la cele veșnice, unele din ele vor continua, probabil, să mai comunice mult timp înainte), acest poem, „Noapte în Leningrad”, de la pagina 74 a cărții de debut, apărute în 1976, la Chișinău, și un alt poem, de la pag. 78, intitulat „Întâlnire amicală cu viforul”, dedicat „Poetului și arhitectului Andrei Voznesenski”, peste 41 de ani sunt invocate în volumul meu „Surfing în Galileea”, editat în 2017 la Iași. Poemul-rezultat așa se și intitulează: „Paginile 74 și 78”, însă, fiind cam extins, voi cita din el doar câteva momente: „Era de parcă/ luminozitatea ușor obscură a zilei trecute se evapora spre boltă/ prelinsă vertical pe lângă tâmplele noastre. Era asemenea/ unui amestec de aburi-lumină ce mă ducea cu gândul/ la clasele primare, când avusesem de didactică lectură/ capitolul despre circulația apei în natură/ de data aceea pe malurile de granit ale nordicului fluviu/ circulația fiind triplată – de lumină lină și, bineînțeles, – de poezie. (Zău/ sună bine: circulația poeziei în natură…)/ ...Noi/ parcă am fi intrat într-un timp vechi și intim/ având curiozitatea deschisă asemenea unui geam/ la care sta cineva (poate chiar conaționalul nostru/ Dimitrie Cantemir ce viețuise și murise pe aici)/ privind în lume, spre punctele-i cardinale toate,/ în unul din care peste câteva ore avea să se închege/ să se plămădească răsăritul; când, pe lângă frunțile noastre/ aburii luminii ar fi continuat să urce din Neva/ până la tripla circulație în natură – inclusiv a poeziei/ (Zău, sună bine: Circulația poeziei în natură)/ ce avea să se întâlnească cu o zi nouă/ pare-se de 28 februarie/ sau poate de 1 martie/ la oră rotundă ce s-ar fi smuls din orologii/ lipindu-se ca un afiș avangardist/ ca un anunț sonor/ de soarele roșu/ sau pătratul negru – cam așa se încheie poemul/ din prima mea carte/ pagina 74. După care/ iarna rusească apare peste alte patru pagini/ într-un text dedicat poetului și arhitectului Andrei Voznesenski. Tot așa/ probabil, într-o iarnă spre primăvară, când/ ultimele vifornițe mai înșurubează spre cer/ trâmbe de zăpadă. Eu unul considerându-mă deja cumva… specialist/ în iarnă-primăvară leningrădeană. Timp oarecum mai blând/ viforul deja nu e prea năprasnic (chiar de mai/ rupe câte o frânghie cu tot cu drapelele albiturile întinse pe ea – drapelele/ existenței; unele – scutece!), în vreme ce îmbrățișările sale sunt/ asemănătoare/ cu ale poeților-prieteni/ trosnindu-ți ușor oasele la încheieturi”.
În partea a doua a acestui poem este vorba, deja explicit, de ceea ce avea să se înscrie în destinul meu: studiul aplicat și traducerea literaturii avangardei ruse, în special a poeziei:  „…era un început de primăvară în Leningrad/ cu iarna încă în putere, mătăhăloasă/ cu ochi de ursoaică polară. Colegul meu rus,/ june poet și el/ îmi spunea/  că, de cum se desprimăvărează de-a binelea, Neva/ prinde a privi, precum cândva, Anna Ahmatova – migdalat/ oarecum euro-asiat.// În ceea ce aveam de zis între noi/ ne încuraja și vreun avangardist sau altul,/ dar înaintea tuturor – Hlebnikov/ cândva geniu al libertății poeziei/ deci și al libertății cuvântului/ pe atunci însă (anii șaptezeci) ca și interzis./ Apoi coboram, celest, spre sud, la Chișinău debarcând din avion/ ca de la etaj/ mai având încă ochii doldora de fragmente caleidoscopice/ ca un mini-Ermitaj. Toate alea/
parcă încurajându-mă să prind curaj //O, Sankt-Petersburg, hommage!”.
Astfel, revenind acasă, în, pe atunci, acasa mea studențească, după poemul dedicat lui Voznesenski, pe pagina următoare, 79, a primei mele cărți vine „Dipticul chișinăuian”, despre „strada Frumoasa/ în partea orașului unde/ turnul televiziunii străbate asfaltul/ precum Osia Lumii”. Metaforele din text au un suport real: eu locuiam, cu chirie, chiar pe Frumoasa, una din foarte puținele străzi cu nume românesc din Chișinăul de atunci. Exact, nu departe de Turnul Televiziunii, nucii (între Prut și Nistru li se spun: nucari) rotați sunt vecini cu plopii „ce par/ uriașe bujii de la arderea internă/ a oricărui anotimp;/ ...unde vrejurile viței-de-vie sunt confundate ușor/ cu firele electrice”; acolo, unde „macarale și turnul televiziunii/ par foarfece întinse/ pentru a croi/ pânza cerului”.
Alte poeme ale orașului au rămas pe dinafara primei mele cărți. Din varii motive. Spre exemplu, „În legătură cu acest eveniment”, trezise suspiciunea din cauza că eroul liric spunea: „În sfârșit am descoperit îngerii/ precum se mai întâmplă în acest secol a descoperi/ triburi prin păduri tropicale./ I-am văzut noaptea întâmplător./ Își odihneau aripile pe turnul televiziunii./ (Albi/ în stol/ precum erau/ făceau turnul să pară o/ enormă păpădie.)” etc. Eram într-o țară fără Dumnezeu, studenților li se preda „ateismul științific” și poeții nu trebuia să deruteze, ideologicește, tânăra generație... 
Oare nu apărea deja prea mult urbanism în mintea și emoțiile unui citadin-neofit, născut și crescut la țară, 80 kilometri nord de Chișinău, oraș pe care, neamânat, de cum a intrat în el, poți spune, „l-a și prins” în poemele sale de început?...
Oricare ar putea fi răspunsul, până a ajunge la înfățișarea lui, eu pot presupune doar că apropierea mea de discursul imagistic, metaforic urbanist mi-a mediat-o avangardismul (revista „Secolul 20”, sau unii dintre poeți radicali ruși de la începutul secolul XX) (și) creația lui Verhaeren care până astăzi mai poate activa, rememorat, impulsurile curiozității, emoțiilor și freamătul firii de posibil ucenic cu care – îmi amintesc bine! – o descopeream, o citeam eu, adolescentul venit dintr-un spațiu rustic, încă foarte puțin familiarizat cu orașul. În biblioteca mea, printre sutele de volume colectate în decurs de decenii, este și cel de „Poeme” al lui Verhaeren în excelenta tălmăcirea a lui Radu Boureanu, apărut, în 1960, la E.S.P.L.A. bucureșteană, cu, celebrele cel puțin pentru mine, grupaje „Orașele tentaculare” (1895), „Orașele cu creste” (1910). „Este orașul tentacular,/ E caracatița de foc și osuarul,/ Schelet solemn cu viața-n el.// Și drumurile toate au pornit, la nesfârșit,/ Spre el” – drumurile din lectura lui Verhaeren care aveau să mă poarte spre „Zona” și „Legăturile” lui Apollinaire: „Șine de fier ce legați cobză națiunile…/ Funii țesute/ Cabluri submarine/ Turnuri Babel schimbate-n poduri” (Trad. M. Beniuc). De aici, spre neliniștiții și nefericiții impresioniști germani, până la „Zeul orașului” de Georg Heym: „Lat stă pe-un bloc de case cocoțat,/ Se strânge-n jurul frunții sale negrul vânt;//…Roș pântec luciu are Baal: orice oraș/ În juru-i îngenunche, rob, și urlă.//…Și nori, hogeacuri, fabrici: fumul sufocant/ Spre el tămâie-nseamnă…” (Trad. N. Argintescu-Amza). Dacă pe atunci, adolescent, aveam un început, o spuză de viziune artistică, e de presupus că astfel de acorduri dure ale lumii moderne cu care mă întâlneam în cărți, dar și aievea, în orașul care avea să-mi devină deja permanentul loc de viețuire și simțire, – deci astfel de acorduri ce mi se imprimau adânc în fire sigur că modelau oarecum altfel spuza de viziune poetică, o dez-orientau de la rustic, orientându-mi-o spre urbanisticul pe care, nu este exclus, să-l fi receptat pe cât de realist, pe atât de… mistic. Și, bineînțeles, metaforic, fantezist-imagist, precum atestă – e drept, destul de naiv – primele mele probe de citadinism prozodic.
Prin urmare, nu cred să fi avut momente în care să fi crezut că n-o să mă pot asimila Chișinăului. În acest oraș am făcut studii, chiar și o clasă de școală medie (la nr. 11, „Ion Creangă”), apoi universitare; am acumulat experiență, de viață și de profesie, am muncit și muncesc, aici m-am înrădăcinat. Satul nu mă mai cheamă/ îndeamnă cu romantismul și suflul de eternitate blagian. Plus că trăim un timp de intensă urbanizare, de migrare din sat spre orașe. Astfel că iubesc și prefer orașul, confortul pe care ți-l poate asigura. În Interriverania pruto-nistreană, a prins a deveni consistent și un patriotism, un etnicism național urban, civilizat, cărturăresc, contemporaneizat și consolidat perpetuu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu