Spre sfârșitul lunii februarie a anului 2018,
regizorul-moderatorul unei emisiuni TV mă urcase pe colinele cartierului
Ciocana, întrebându-mă despre cum m-am orășenizat eu, dacă am conștientizat
acest fapt și dacă o fi intrat el sau nu în poezia mea de tinerețe etc. Uite,
acolo, pe culmile celui mai înalt cartier din
(aproape...) metropola moldavă m-am surprins să constat – jur, fără
orgoliu! – pur și simplu m-am surprins să constat că, în studenție, în primele
cărți ale autorilor din generația numită
șaptezecistă, eu, țărănașul de ieri, am fost cam unicul, ca să nu zic adevărul
curat – chir unicul care a scris despre oraș, despre orașe. Și mi-am amintit de
poemele cu tematică urbană din prima mea carte, „Aripă în lumină” (1976), în
care (o iau metodic), în poemul „Luni” (p. 14), „Peste piața toată și
dincolo
de ea/ din turn se aude cum scârțâie/ timpul în orologiul pe care/ pe semne/
cel ce trebuia să o facă/ a uitat să-l ungă./ Curând prin geamurile deschise,/
de pe balcoane/
se va ros-
to-
go-
li în stradă/ alarma soneriilor
deșteptătoare-a/ începutului de nouă săptă/
-mână muncitoare,/ și inimă,/ și creier –/ la fel”.
Peste o pagină, apar versurile despre „Cerul, asfalt
albastru”. După pagina 47, în care, semi-urbanistic, să zic, „vine” Hermes,
„Zeul călătoriei și al soliei”, „care fâlfâie din gleznele cu aripi” (Rilke),
împreună cu arborii, făcând „cros/ după geamul mașinii”, „însă totuși le-o ia și
ajunge înainte/ motorul cu aripi mari la călâie”, până la urmă Hermes, zeul
alergării, „căzut obosit/ în colbu-nflorit peste cale,/ bocește de ciudă că l-a
întrecut mașina,/ și lacrima sa/ e strop de benzină ce arde”. Pe pagina
următoare, de la benzină revenim la petrolul din care a fost extrasă aceasta,
despre el fiind vorba în poemul „Metamorfoză în apropiere de Baku”: „Purtând
peste oraș norii grei,/ dimineața dăinuia cu prevestirea/ unei ploi prelungi ,
clocotitoare”, însă, după amiază, reveni arșița, „de parcă/ negrii nori au ars
ca mari cisterne/ de petrol,/ coborându-și flacăra/ peste corpurile noastre”.
Aduce/ adie a... oraș și următorul poem, „Schiță de
scenariu pentru un film cu desene animate”.
„Motiv spaniol” e de asemenea un poem urban, dat fiind că în el e vorba de coridă, iar aceasta nu se
ține într-un sat, – nu? Iar când reușește să evadeze din arenă, taurul „își
zicea că la sfârșitul străzii/ va începe libertatea lui/ și pacea”...
Ba chiar și marea mi se pare că ține mai mult de...
oraș, decât de rustic, în poemul „Stea la pieptul tău” – după înotul nocturn,
când ieșim din mare, apare surprinzătorul motiv de a exclama: „Ah, iubito, pe
sânul tău umed se reflectă/ Steaua polară! Ah, iubito,/ precum o nemaipomenită
decorație/ lucește steaua la pieptul tău! // Și o meriți, o meriți,/ frumoaso”.
Mai peste câteva pagini, „se înalță” un „Turn de
macara – întinsă/ daltă, spre-a sculpta azurul”. Iar poemul „– Șase, cinci,
patru...” îl încep cu: „Uite-așa trec peste traversele căilor ferate/ ca semnul
cuvenit/ peste rigla logaritmică;/ plecarea ori sosirea mea/ înseamnă o
numărătoare secretă, complicată/ referitoare la viață și la ceea/ ce fac și-ar
trebui să mai fac/ în ea”.
Peste o pagină e înserat poemul „Noapte în Leningrad”,
când „Lumina lunii urcă din Neva spre frunțile noastre (...) / Ard lumânările
miilor de lămpi – / statuile orașului își serbează ziua de naștere” etc.
Însă așa cum, implicit, cărțile autorului comunică,
peste ani, decenii între ele (după plecare celui care le-a scris la cele veșnice,
unele din ele vor continua, probabil, să mai comunice mult timp înainte), acest
poem, „Noapte în Leningrad”, de la pagina 74 a cărții de debut, apărute în
1976, la Chișinău, și un alt poem, de la pag. 78, intitulat „Întâlnire amicală
cu viforul”, dedicat „Poetului și arhitectului Andrei Voznesenski”, peste 41 de
ani sunt invocate în volumul meu „Surfing în Galileea”, editat în 2017 la Iași.
Poemul-rezultat așa se și intitulează: „Paginile 74 și 78”, însă, fiind cam
extins, voi cita din el doar câteva momente: „Era de parcă/ luminozitatea ușor
obscură a zilei trecute se evapora spre boltă/ prelinsă vertical pe lângă
tâmplele noastre. Era asemenea/ unui amestec de aburi-lumină ce mă ducea cu
gândul/ la clasele primare, când avusesem de didactică lectură/ capitolul
despre circulația apei în natură/ de data aceea pe malurile de granit ale
nordicului fluviu/ circulația fiind triplată – de lumină lină și, bineînțeles,
– de poezie. (Zău/ sună bine: circulația poeziei în natură…)/ ...Noi/ parcă am
fi intrat într-un timp vechi și intim/ având curiozitatea deschisă asemenea
unui geam/ la care sta cineva (poate chiar conaționalul nostru/ Dimitrie
Cantemir ce viețuise și murise pe aici)/ privind în lume, spre punctele-i
cardinale toate,/ în unul din care peste câteva ore avea să se închege/ să se
plămădească răsăritul; când, pe lângă frunțile noastre/ aburii luminii ar fi
continuat să urce din Neva/ până la tripla circulație în natură – inclusiv a
poeziei/ (Zău, sună bine: Circulația poeziei în natură)/ ce avea să se
întâlnească cu o zi nouă/ pare-se de 28 februarie/ sau poate de 1 martie/ la
oră rotundă ce s-ar fi smuls din orologii/ lipindu-se ca un afiș avangardist/
ca un anunț sonor/ de soarele roșu/ sau pătratul negru – cam așa se încheie
poemul/ din prima mea carte/ pagina 74. După care/ iarna rusească apare peste
alte patru pagini/ într-un text dedicat poetului și arhitectului Andrei
Voznesenski. Tot așa/ probabil, într-o iarnă spre primăvară, când/ ultimele
vifornițe mai înșurubează spre cer/ trâmbe de zăpadă. Eu unul considerându-mă
deja cumva… specialist/ în iarnă-primăvară leningrădeană. Timp oarecum mai
blând/ viforul deja nu e prea năprasnic (chiar de mai/ rupe câte o frânghie cu
tot cu drapelele albiturile întinse pe ea – drapelele/ existenței; unele –
scutece!), în vreme ce îmbrățișările sale sunt/ asemănătoare/ cu ale poeților-prieteni/
trosnindu-ți ușor oasele la încheieturi”.
În partea a doua a acestui poem este vorba, deja
explicit, de ceea ce avea să se înscrie în destinul meu: studiul aplicat și
traducerea literaturii avangardei ruse, în special a poeziei: „…era un început de primăvară în Leningrad/
cu iarna încă în putere, mătăhăloasă/ cu ochi de ursoaică polară. Colegul meu
rus,/ june poet și el/ îmi spunea/ că,
de cum se desprimăvărează de-a binelea, Neva/ prinde a privi, precum cândva,
Anna Ahmatova – migdalat/ oarecum euro-asiat.// În ceea ce aveam de zis între
noi/ ne încuraja și vreun avangardist sau altul,/ dar înaintea tuturor –
Hlebnikov/ cândva geniu al libertății poeziei/ deci și al libertății
cuvântului/ pe atunci însă (anii șaptezeci) ca și interzis./ Apoi coboram,
celest, spre sud, la Chișinău debarcând din avion/ ca de la etaj/ mai având
încă ochii doldora de fragmente caleidoscopice/ ca un mini-Ermitaj. Toate alea/
parcă
încurajându-mă să prind curaj //O, Sankt-Petersburg,
hommage!”.
Astfel, revenind acasă, în, pe atunci, acasa mea studențească, după poemul
dedicat lui Voznesenski, pe pagina următoare, 79, a primei mele cărți vine
„Dipticul chișinăuian”, despre „strada Frumoasa/ în partea orașului unde/
turnul televiziunii străbate asfaltul/ precum Osia Lumii”. Metaforele din text
au un suport real: eu locuiam, cu chirie, chiar pe Frumoasa, una din foarte puținele
străzi cu nume românesc din Chișinăul de atunci. Exact, nu departe de Turnul
Televiziunii, nucii (între Prut și Nistru li se spun: nucari) rotați sunt
vecini cu plopii „ce par/ uriașe bujii de la arderea internă/ a oricărui
anotimp;/ ...unde vrejurile viței-de-vie sunt confundate ușor/ cu firele
electrice”; acolo, unde „macarale și turnul televiziunii/ par foarfece întinse/
pentru a croi/ pânza cerului”.
Alte poeme ale orașului au rămas pe dinafara primei
mele cărți. Din varii motive. Spre exemplu, „În legătură cu acest eveniment”,
trezise suspiciunea din cauza că eroul liric spunea: „În sfârșit am descoperit
îngerii/ precum se mai întâmplă în acest secol a descoperi/ triburi prin păduri
tropicale./ I-am văzut noaptea întâmplător./ Își odihneau aripile pe turnul
televiziunii./ (Albi/ în stol/ precum erau/ făceau turnul să pară o/ enormă
păpădie.)” etc. Eram într-o țară fără Dumnezeu, studenților li se preda
„ateismul științific” și poeții nu trebuia să deruteze, ideologicește, tânăra
generație...
Oare nu apărea deja prea mult urbanism în mintea și
emoțiile unui citadin-neofit, născut și crescut la țară, 80 kilometri nord de
Chișinău, oraș pe care, neamânat, de cum a intrat în el, poți spune, „l-a și
prins” în poemele sale de început?...
Oricare ar putea fi răspunsul, până a ajunge la înfățișarea
lui, eu pot presupune doar că apropierea mea de discursul imagistic, metaforic
urbanist mi-a mediat-o avangardismul (revista „Secolul 20”, sau unii dintre poeți
radicali ruși de la începutul secolul XX) (și) creația lui Verhaeren care până
astăzi mai poate activa, rememorat, impulsurile curiozității, emoțiilor și freamătul
firii de posibil ucenic cu care – îmi amintesc bine! – o descopeream, o citeam
eu, adolescentul venit dintr-un spațiu rustic, încă foarte puțin familiarizat
cu orașul. În biblioteca mea, printre sutele de volume colectate în decurs de
decenii, este și cel de „Poeme” al lui Verhaeren în excelenta tălmăcirea a lui
Radu Boureanu, apărut, în 1960, la E.S.P.L.A. bucureșteană, cu, celebrele cel
puțin pentru mine, grupaje „Orașele tentaculare” (1895), „Orașele cu creste”
(1910). „Este orașul tentacular,/ E caracatița de foc și osuarul,/ Schelet
solemn cu viața-n el.// Și drumurile toate au pornit, la nesfârșit,/ Spre el” –
drumurile din lectura lui Verhaeren care aveau să mă poarte spre „Zona” și
„Legăturile” lui Apollinaire: „Șine de fier ce legați cobză națiunile…/ Funii țesute/
Cabluri submarine/ Turnuri Babel schimbate-n poduri” (Trad. M. Beniuc). De
aici, spre neliniștiții și nefericiții impresioniști germani, până la „Zeul orașului”
de Georg Heym: „Lat stă pe-un bloc de case cocoțat,/ Se strânge-n jurul frunții
sale negrul vânt;//…Roș pântec luciu are Baal: orice oraș/ În juru-i
îngenunche, rob, și urlă.//…Și nori, hogeacuri, fabrici: fumul sufocant/ Spre
el tămâie-nseamnă…” (Trad. N. Argintescu-Amza). Dacă pe atunci, adolescent,
aveam un început, o spuză de viziune artistică, e de presupus că astfel de
acorduri dure ale lumii moderne cu care mă întâlneam în cărți, dar și aievea,
în orașul care avea să-mi devină deja permanentul loc de viețuire și simțire, –
deci astfel de acorduri ce mi se imprimau adânc în fire sigur că modelau
oarecum altfel spuza de viziune poetică, o dez-orientau de la rustic,
orientându-mi-o spre urbanisticul pe care, nu este exclus, să-l fi receptat pe
cât de realist, pe atât de… mistic. Și, bineînțeles, metaforic, fantezist-imagist,
precum atestă – e drept, destul de naiv – primele mele probe de citadinism prozodic.
Prin urmare, nu cred să
fi avut momente în care să fi crezut că n-o să mă pot asimila Chișinăului. În
acest oraș am făcut studii, chiar și o clasă de școală medie (la nr. 11, „Ion
Creangă”), apoi universitare; am acumulat experiență, de viață și de profesie,
am muncit și muncesc, aici m-am înrădăcinat. Satul nu mă mai cheamă/ îndeamnă
cu romantismul și suflul de eternitate blagian. Plus că trăim un timp de
intensă urbanizare, de migrare din sat spre orașe. Astfel că iubesc și prefer
orașul, confortul pe care ți-l poate asigura. În Interriverania
pruto-nistreană, a prins a deveni consistent și un patriotism, un etnicism național
urban, civilizat, cărturăresc, contemporaneizat și consolidat perpetuu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu