FRAGMENT DIN ROMANUL MEMORIALISTIC „COPIL LA RUȘI”
În
privința mânuirii șperaclului sigur că îmi puneam probleme...
Când
plecau la muncile colhozului, părinții îmi lăsau în grijă casa, gospodăria, cu
toate ale lor – păsări, porc, vită etc. și, pentru a fi mai legat de misiunea
mea și nu distrat și „dus pe urlați”, ascundeau bicicleta cu care aș fi putut
s-o iau în lung de drumuri, fără a ști unde și când mă opresc, să mă dumiresc
că, bagă de seamă, Licușor, ai fost lăsat mai-marele gospodăriei, dar tu, iată,
iresponsabil, printre rama bicicletei (încă nu ajungeam sus, pe șa sau măcar...
pe aproape de ea), gonești aiurea pe pajiștea ghiolului, pe stadion, prin sat –
mai să ieși din perimetrul lui... [Otova, erau biciclete de marca ,,ZIS” (Zavod imeni Stalina – Uzina „Stalin”),
iar după ce, în 1956, a
fost dezavuat cultul personalității, și bicicletele și-au schimbat marca, chiar
dacă erau produse de aceeași uzină, numai că deja numită ,,ZIL” – (Zavod imeni Lenina)]. Unde o fi pus
babacii mei bicicleta? În sărăieș, în beci sau în casa mare? Mda… Am
trei lacăte în cale... Și nu unele oarecare: cel de la beci – greu, bombat ca
un mic uger de căpriță, e nemțesc, „de trofeu”, cel de la casa mare – e încă de
la români, construcție complicată, și doar cel de la sărăieș e unul din
vremurile noastre. Adică, trei lacăte și – nicio cheie!... Dar, să încercăm,
nu?... Ce încercare?! Până la urmă, ca un șperaclist sadea, descuiam,
găseam și volniceam bicicleta, cu care eu, puștiul, mă simțeam mult mai liber!...
Nu vă mai spun ce se întâmpla, dacă nu reușeam să bag la timp bicicleta la
locul ei sau, distrat cum eram, să fi uitat că o scosesem din sărăieș,
însă o băgam în gârliciul beciului, nedându-mi seama că tuța are totuși memorie
mai bună. „Ei, ce să facem noi, copchilule?, întreba mama cu năduf. Să cumpărăm
în fiecare săptămână alte lacăte?... Nu mai știu ce să fac eu cu tine... Of,
mai bine te făceam o fată, că fetele…” ș. a. m. d. Nu încape îndoială că
riscam. Vorba aia, auzită peste ani: Cine nu riscă, nu bea șampanie! Mie însă
nu-mi era a șampanie, ci a bicicletă, firește. (Iată, și azi, în amintirile
mele, spoită a inox lucios, soneria bicicletei stă la poarta copilăriei!...)
...Odată
ce am vorbit, aproape în chip de odă, despre minunea copilăriei noastre,
bicicleta, peste ani aveam să-i dedic o elegie-nostalgie metaforică, intitulată
„Transportatorii de fluturi”, pe care o inserez aici ca pe un scurt intermezzo:
Spre seară
copii obosiți de goană
de întrecerile de peste zi
abia de apăsam amânat pedalele;
bicicletele alunecau atât de încet
plutitor
încărcate toate cu fluturi ce li se odihneau pe rame
și pe care din luncile Răutului
îi aduceam în satul amurgit
umplându-i cu ei mahalalele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu