AZI E ZIUA MONDIALĂ A... BICICLETEI!

FRAGMENT DIN ROMANUL MEMORIALISTIC „COPIL LA RUȘI”

În privința mânuirii șperaclului sigur că îmi puneam probleme...

Când plecau la muncile colhozului, părinții îmi lăsau în grijă casa, gospodăria, cu toate ale lor – păsări, porc, vită etc. și, pentru a fi mai legat de misiunea mea și nu distrat și „dus pe urlați”, ascundeau bicicleta cu care aș fi putut s-o iau în lung de drumuri, fără a ști unde și când mă opresc, să mă dumiresc că, bagă de seamă, Licușor, ai fost lăsat mai-marele gospodăriei, dar tu, iată, iresponsabil, printre rama bicicletei (încă nu ajungeam sus, pe șa sau măcar... pe aproape de ea), gonești aiurea pe pajiștea ghiolului, pe stadion, prin sat – mai să ieși din perimetrul lui... [Otova, erau biciclete de marca ,,ZIS” (Zavod imeni Stalina – Uzina „Stalin”), iar după ce, în 1956, a fost dezavuat cultul personalității, și bicicletele și-au schimbat marca, chiar dacă erau produse de aceeași uzină, numai că deja numită ,,ZIL” – (Zavod imeni Lenina)]. Unde o fi pus babacii mei bicicleta? În sărăieș, în beci sau în casa mare? Mda… Am trei lacăte în cale... Și nu unele oarecare: cel de la beci – greu, bombat ca un mic uger de căpriță, e nemțesc, „de trofeu”, cel de la casa mare – e încă de la români, construcție complicată, și doar cel de la sărăieș e unul din vremurile noastre. Adică, trei lacăte și – nicio cheie!... Dar, să încercăm, nu?... Ce încercare?! Până la urmă, ca un șperaclist sadea, descuiam, găseam și volniceam bicicleta, cu care eu, puștiul, mă simțeam mult mai liber!... Nu vă mai spun ce se întâmpla, dacă nu reușeam să bag la timp bicicleta la locul ei sau, distrat cum eram, să fi uitat că o scosesem din sărăieș, însă o băgam în gârliciul beciului, nedându-mi seama că tuța are totuși memorie mai bună. „Ei, ce să facem noi, copchilule?, întreba mama cu năduf. Să cumpărăm în fiecare săptămână alte lacăte?... Nu mai știu ce să fac eu cu tine... Of, mai bine te făceam o fată, că fetele…” ș. a. m. d. Nu încape îndoială că riscam. Vorba aia, auzită peste ani: Cine nu riscă, nu bea șampanie! Mie însă nu-mi era a șampanie, ci a bicicletă, firește. (Iată, și azi, în amintirile mele, spoită a inox lucios, soneria bicicletei stă la poarta copilăriei!...)

...Odată ce am vorbit, aproape în chip de odă, despre minunea copilăriei noastre, bicicleta, peste ani aveam să-i dedic o elegie-nostalgie metaforică, intitulată „Transportatorii de fluturi”, pe care o inserez aici ca pe un scurt intermezzo:

Spre seară

copii obosiți de goană

de întrecerile de peste zi

abia de apăsam amânat pedalele;

bicicletele alunecau atât de încet

                                                           plutitor

încărcate toate cu fluturi ce li se odihneau pe rame

și pe care din luncile Răutului

îi aduceam în satul amurgit

umplându-i cu ei mahalalele.