UN ECOU DIN ECO
Când
sunt întrebat care lecturi le consider esenţiale pentru orientarea şi formarea
mea, ca student şi debutant în ale literaturii, dintru început mă gândesc (şi) la Opera deschisă (1969), a lui Umberto Eco din care, peste ani, am
cercetat cu oarecare curiozitate, mai întâi, unele pasaje pe care le-am
subliniat la întâia-(m)i lectură. Eram, bineînţeles, mai mult ambiţie decât
pregătire pe potriva acelui/ acestui text. Însă cred că şi atunci am înţeles
anumite lucruri, Opera îndrumându-mă spre alte căutări de autodidact (şi
chiar instruia într-un anumit mod autodidactul ce eram) care ar fi încercat să
facă imposibilul – adică, să facă abstracţie de cursurile monotone,
ideologizate de la
Universitate din Chişinău. Să zicem, chiar prima subliniere e
în prefaţa semnată de Cornel Mihai Ionescu: „Opera deschisă creează
perspective, nu instituie ierarhii; după cum precizează Eco, ea nu implică
aprecieri axiologice”. Presupun că „axiologic”-ul l-am căutat în dicţionarul
explicativ. Altor noţiuni neologistice, pe atunci, cel puţin pentru mine, le-am
transcris echivalentele sinonimice pe câmpul paginii, printre acestea fiind: inefabil,
semiologic, cu care bineînţeles că nu ne familiarizaseră profesorii din
şcoala medie, ba nu ne familiarizau nici „universitarii” alde tov.
Dobrovolschi, Chiroşcă sau Mocreac etc. Dar unele noţiuni neologistice,
utilizate de Ionescu, nu erau încă introduse în DLRM, ba mai mult – nici chiar
în DEX-ul varianta anului 1975; noţiuni precum: conotaţie, conotativ etc.
Mai
presupun că această carte a fost una din primele care m-au făcut a-mi da seama
cât de cât conştient şi încurajator de necesitatea continuării lecturilor „sugestive”; a-mi da seama de jocul de
stimulente ale imaginaţiei, poate chiar ale propriei creaţii pe care ţi le
provoacă lectura operei altora. Erau ca şi cum cele dintâi iniţieri ale mele de
cititor „profesionist” ce ţinea cu seriozitate să-l ajute şi pe scriitorul ce
tindeam să devin; autorul aflat la stadiul „senzorial” al modernismului ca altfel
de estetică, ideaţie şi articulare artistică, în general, decât ceea ce
„ştiam”, ce mi se „preda” (ca... prădare de perspective), decât ceea ce domina
întru sterilitate în scrisul celor mai mulţi autori pruto-nistreni, la
cursurile universitare daţi drept modele. Sunt ca şi sigur că asupra versurilor
pe care le scriam sau doream să le scriu nu putea să nu influenţeze implicit
atare idei pe care le subliniam: „momente teoretice legate, fără îndoială, de
aceasta (avangardă, n.m.) prin aceleaşi raporturi de omologie care dictează
afinitatea experimentalismului actual cu reprezentările moderne despre univers
şi materie”. Prin atare formulări nimeream, incontestabil, într-o altă ideaţie,
radical deosebită de rudimentarele ideiuţi / ideişoare cu care eram puşi la încercare chiar şi în clasele mari
ale şcolii medii. Întâlneam noţiuni filozofice nealterate, ne-desfigurate de
comentariile stupide „marxist-leniniste”, precum ar fi spiritul eleat şi cel
heraclitian, haoscosmosul – termen lansat pare-se de Joyce, –
senzualism, empirism, teoria relativităţii, sensibilitate modernă etc. Trăiam
revelaţia că ceea ce se numeşte ştiinţa literaturii nu e numai ce auzeam la orele de curs, dar că ea se preocupă şi de
„stilul narativ homeric”, de „stilul narativ biblic”, de „atectonica” dramaturgiei
lui Shakespeare în opoziţie cu „tectonica” teatrului clasic. Ei bine, atare
lucruri nu ni le spunea nici chiar Lev Abramovici Catz, profesorul de
literatură universală, pe care, spre deosebire de alţii, chiar îl respectăm. Se
zicea că ar fi făcut studii la
Sorbona. Însă nici dumnealui nu cred să fi cunoscut prea multe despre
„Caracterul de universalitate cu care este dotată «fiinţarea-pentru-sine»” a
operei de artă şi componenta ei subiectivă, (şi că acea) „conştiinţă-de-sine”
nu este câtuşi de puţin paradoxală. Să încerce cineva atare formule
subminatorii când, de cum intră în şi până iese din Universitate,
studenţelul moldovean aude acuze, înfierări, anateme la adresa „artei pentru
artă”, de parcă în toată lumea, în afară de URSS, numai atare „pacoste” a fost
pusă la cale. Diversiune, ce mai! Fii vigilent! Şi eminent! (ar fi de dorit),
pentru atare ispravă – o ştii prea bine – reuşind a te învrednici de aşa-numita
„bursă leninistă”. Iac’aşa!
Necurmatului
optimism în care era ţinut un adolescent sovietic îi venea în preajmă sau chiar
în fire primele umbre de nedumerire, îndoială, deoarece în acea carte se vorbea
despre ceva... de neimaginat: hegheliana premoniţie a „morţii artei”. Cum
naiba, oameni buni, iată, eu, unul aflat abia la începutul drumului spre artă,
ce tind să ajung artist, scriitor, pot accepta ca unii, vezi Doamne, să mă
descurajeze, să mă facă a renunţa la luminoasele perspective de scriitor, –
pentru că – nu-i aşa? – ce rost mai are să te bagi şi tu în chestia asta, dacă
oricum, ca o nestăvilită tendinţă a dezvoltării excesive a ironismului, arta
lumii e pe ducă? Adică, despre ce fel de „dezvoltare” poate fi vorba în acest
context, când, de fapt, vorba e de un dezmăţ sadea, şi sadic?!...
Dar
parcă puteai să discuţi despre aşa ceva cu profesoraşii de la filologia şi
jurnalistica „noastră” care, bieţii de ei, încă nu ajunseseră să caute cărţile
importante, iar pe cele pe care le citeau – le înţelegeau anapoda,
pervers-ideologiceşte, nefiind în stare a le valoriza sub aspect critic, estetic?
Cel mult, dânşii puteau să „redea” conţinutul, lipind de el, arbitrar, nişte
vorbe despre oarecare tropi căutaţi cu tot dinadinsul la Cruceniuc sau Darienco,
vorbind despre epitet – fără să ajungă
şi la... Epi(c)tet! – şi metaforă, având un limbaj frust, nici pe departe
conceptualizat, adus la zi sub aspect teoretic.
Prin
urmare, întrebările erau altele, problemele se puneau în alt mod şi, poate,
conştientizând atare lucruri, deja îţi formai şi tu o boare de spirit critic...
de altfel de spirit... Iar impulsurile spiritului critic te duc spre
documentare sau cercetare, – pentru că ce o fi totuşi, să zicem, cu teoria aia a lui Vico despre „deplasarea
valorilor”? Ce e cu evoluţia de la gândirea metaforică la logica raţională?
Întrebări, întrebări... Şi fii sigur că nici la universitatea lui Medvedev – ce
şovin! – pe care l-ai avut sau Lazarev pe care îl ai ca rector n-o să-ţi spună
nimeni despre aşa ceva. Că doar, încă de anul trecut, la cursuri a fost interzis
de a se mai face referinţe la opera lui Călinescu sau Vianu. În genere,
literatura apărută în România ţi se eliberează cu greu şi tu, dimpreună cu alţi
colegi, presupui că fişele de înregistrare a cititorilor de la „etajul trei” al
Bibliotecii „naţionale” „Krupskaia” îi
interesează şi pe cei de la „Planetariu”
(KGB, adică).
Acum,
la recitirea Operei deschise, constat că prin acel martie 1970 am
întâlnit pentru prima dată numele lui Noam Chomsky, Constantin Noica, Viktor
Şklovski, Jacques Lacan, Claude Lévi-Strauss care, abia peste ani şi alte sute
de cărţi citite, aveau să-mi devină relativ familiare.
Numai
că nu e uşor să urmăreşti, diacronic, parcă, istorismul constitutiv al
propriului tău intelect, consolidarea şi maturizarea lui. Dar e sigur că,
graţie avansării la metode mai superioare de autodidaxie, (şi) din acea carte a
lui Eco am înţeles că actul de creaţie şi rezultatul lui pot fi mult mai libere
în manifestări şi opţiuni, decât aş fi priceput în şcoală, unde rigidităţile,
restricţiile, normele, falsul academism ideologizat, rigorile „clasiciste”,
asortate sau „fortificate” cu/ de
prescripţiile realismului socialist – toate astea şi altele erau date drept
reguli imuabile, obligatorii, de o „sfinţenie” (sluţenie!)... ateistă. Însă
iată că, în alte spaţii literare, poetica operei „deschise” încurajează
creatorul şi cititorul la acte de libertate conştiente, nu consolidând
prescripţiile „reţetarului” realismului socialist, ci stimulând manifestarea
unei reţele de relaţii inepuizabile în urma cărora apare şi se constituie
opera, ca formă şi conţinut (am pus „forma” înainte, pentru a evita o
cacofonie...). Mai aflam că şi cititorul (la Eco, în chip mai generalizat, referitor la toate
genurile de artă, era folosit un termen prea de tot – mi se părea atunci –
prozaic: consumatorul) ar fi de dorit să se manifeste printr-un act de
congenialitate cu creatorul operei pe care o „consumă”. Atare revelaţii mă
făceau să simt, în firea mea, ispita răsăritului unor firave principii de
conştiinţă critică, chiar dacă până la maturizarea lor trebuia să treacă mult
timp, trebuia să mai parcurg sute şi mii de alte pagini de literaturologie,
în special cele ale volumelor din colecţia „Eseu” a Editurii Pentru Literatură
Universală, mai apoi re-numită „Univers”. În mod tot mai conştient, mă
interesau raporturile interpretative, criteriile de evaluare, aspectele pur
estetice, dar şi subiective ce vizează textul literar. De aici am aflat (cam)
pentru prima oară ce ar însemna experiment atât în crearea operei de artă, cât
şi în interpretarea ei, şi într-un caz şi în celălalt deschizându-se fascinante
câmpuri de posibilităţi, despre care, până la acel moment, nu aveam de
unde afla în societatea în care arta era considerată extraexperimentală,
obtuzitatea şi conservatorismul comunist admiţând doar „ţinta fixă”, vizibilă,
neechivocă. Însă aceasta nu însemna că Eco, prin opera deschisă,
propunea altă poetică dominantă, ca unică posibilă în contemporaneitatea
noastră, ci – accentua el – una din manifestările „unei culturi care trebuie să
satisfacă totuşi şi alte exigenţe şi le poate satisface la un nivel foarte
ridicat, folosind într-o manieră modernă structuri operative tradiţionale”.
Intuiam aici primele lecţii de democraţie în opţiunile pe care le puteai avea
în vastul domeniu al esteticii, ca antidot al dogmatismului, totalitarismului,
ca exclusivism agresiv, al axiologiei realismului socialist ce punea
ideologicul, politicul mai presus de artă. O atare democraţie admitea
manifestarea oricâtor stilistici artistice, unele din ele fie discutabile,
foarte discutabile, însă posibile şi admisibile, de ele neputându-se face
abstracţie.
Astfel
că, în totala şi tot mai constrângătoarea închidere sovietică de după stoparea
„dezgheţului hruşciovist”, te punea serios pe gânduri una din ideile esenţiale
care stăteau la baza cărţii lui Eco: deschiderea este cuvântul-impu(l)s de
ordine al unei noi pedagogii revoluţionare în artă. Dar – de ce nu? – şi în
societate. Această idee-pivot o receptam încă în undele ecoului evenimentelor
revoltei pragheze (august 1968) şi, poate mai puţin intensiv, dar de asemenea
afine vârstei şi speranţelor noastre, a celor declanşate cu ceva timp în urmă
de studenţimea franceză. (În septembrie 1968, fusese mobilizat şi dirigintele
grupei noastre studenţeşti, D. C., ofiţer de rezervă, şi dus în Cehoslovacia; când s-a întors din
misiunea „eliberatoare” a armatei sovietice, la doi-trei învăţăcei în care avea
încredere ne povesti şi lucruri ce nu concordau cu „obiectivitatea” presei
oficiale. Spre exemplu, despre enormele, fabuloasele nuduri de femei pictate pe
pereţii blocurilor de locuit, nuduri sub care, în ruseşte, era scris: „Ivane,
oricât ne-ai viola, totuna nu vom naşte de la tine!”) Într-un melanj de
politic-estetic-filozofic în lume – numai nu şi în URSS – se discuta despre o
oarecare criză a epocii noastre (e drept, de atunci se tot vorbeşte de ea,
interminabila...); un fenomen general, nu unul tendenţios-parţial, de „criză a
capitalismului”, cu care ni se împuia capul oriunde şi oricând. (Când ne
întorceam din vizitele la ţară sau din vacanţe, cei care aveam cât de cât
încredere unii în ceilalţi ne povesteam din cele pe care le auzisem la
posturile de radio „Europa Liberă” şi „Svoboda” (Libertatea), posturi pe care, la Chişinău, în cămine, nu
aveam curajul să le goniometrăm, localizăm, „vânăm”. Dar citeam „pe invers” şi
presa oficială, „transformând” negativul tonului rechizitorial în imaginea
pozitivă a situaţiei reale, deformate de propaganda sovietică.) Din acele
pagini despre formă şi indeterminare în poeticele contemporane am reţinut
anumite noţiuni filozofice, aplicabile şi artelor, cu care aveam să mă tot
întâlnesc în fenomenologia literaturologică, în variantele ei nu
obligatoriu savante, ci liberal-eseistice, inventiv-speculative: indeterminatul,
discontinuitatea, complementaritatea, ambiguitatea de percepţie ş.a. Astfel
că nu ar fi fără temei, îmi zic, să consider că, implicit, de la Opera deschisă
îmi vin şi unele imbolduri incipiente care m-au dus spre temele Cosmogramelor
pe care aveam să le scriu peste ani şi ani. Oricum, această carte a lui Eco mă
familiariza cu circulaţia culturală şi filozofică a unor noi – pentru mine –
noţiuni, stimulatoare, concomitent, a imaginaţiei şi apetitului pentru
teoretizare sau doar a înţelegerii anumitor teorii la zi în Occident, ceea ce nu era (nici
aceasta) de neglijat. Puteai crede, fără să exagerezi prea mult, că Opera... reprezenta o roză a
vânturilor în istoria ideilor contemporane, în ea deliberându-se şi despre
teoria informaţiei, deschiderea în artele vizuale (informalul), în
muzică, se discuta despre zen versus Occidentul ş.a., care confirmau rupturile
dintre civilizaţia modernităţii şi raţionalismul cartezian.
Deschiderea ca un mod de omniextensiune, în chip
sferic, în toate dimensiunile posibile ale dezvăluirii şi afirmării
semnificaţiilor artistice şi filozofice; posibilitate, disponibilitate ce ţine
de ordinul infinitului. Motiv din care, atunci, în studenţie, şi subliniasem,
probabil, un lung şi dificil pasaj (pentru înţelegerea pe care o aveam la acel
moment de edificare spirituală), cu gândul de a reveni, de a-l desluşi în
plenitudinea mesajului său: „Pentru a fi definit, obiectul trebuie să fie
orientat spre sfera totală al cărui membru este, întrucât constituie una din
posibilele ei apariţii. În acest sens, dualismul tradiţional dintre esenţă şi
aparenţă este înlocuit de o polaritate de finit şi infinit, prin care infinitul
se situează în însăşi centrul finitului. Acest tip de „deschidere” stă la baza
fiecărui act de percepţie şi caracterizează fiecare moment al experienţei
noastre de cunoaştere: orice fenomen ar apare astfel „locuit” de o anumită potenţă,
„potenţa de a fi desfăşurat într-o serie de apariţii reale sau posibile”.
Problema raportului dintre fenomen şi fundamentul său ontologic devine, într-o
perspectivă de deschidere perceptivă, problema raportului dintre fenomen şi
plurivalenţa percepţiilor pe care le putem avea despre el”. Astfel Eco rezuma
opiniile lui Sartre despre fenomenul pe care îl analiza, mai reproducând în
subsolul paginii un citat din acesta: „Geniul lui Proust, deşi restrâns la
operele produse, echivalează cu infinitatea punctelor de vedere posibile care
vor putea fi adoptate cu privire la această operă şi care se va numi
«caracterul inepuizabil» al operei proustiene”. Eu încă nu citisem Proust, însă
mă gândeam, într-un fel de – uşor infantil – pro domo, că respectiva
constatare ar putea fi valabilă şi pentru opera lui Albert Camus, din care
cunoşteam deja ceva – volumul Exilul şi împărăţia (eseuri şi nuvele), de
care avusese amabilitatea să-mi facă rost amicul Eugen Cioclea, pe atunci
student la fizică şi matematică la universitatea moscovită „Lomonosov”. Ba
chiar, îmi aduc aminte, în acea perioadă Camus înfiripa o oarecare modă printre
studenţii mai răsăriţi, care ironizau pe seama colegilor ce rosteau numele
acestui autor exact cum se scrie, nu în conformitatea cu fonetica franceză.
Erau în toate astea nu doar curiozitate, informare (despre, să zicem,
conştiinţa estetică occidentală), dar şi stimulente pentru un travaliu
psihologic şi intelectual formativ într-un spirit „deviat” de la, uneori,
enormităţile pe care le debitau la cursuri „profesori” alde Crăciun,
Dobrovolschi, Lazo sau Klobuţki.
Opera deschisă apărea într-o Românie pe atunci
destul de tolerantă în ceea ce ţinea de libertatea de expresie, în timp ce la Chişinău, precum în
întreaga URSS, era în toi campania de re-implantare (după „dezgheţ”) a
căluşurilor în creiere. Ar fi fost inadmisibil ca în spaţiul dintre Prut şi
Nistru să se fi „scăpat”, să se fi trecut cu vedere idei care ar fi pus la
îndoială doctrina ideologică „de nezdruncinat”. Însă din lucrarea lui Umberto
Eco puteai să-ţi dai seama că în programele şcolare, universitare pe care le
trecuseşi sau le treceai, în care se trâmbiţa până la alienare despre Marx,
Engels şi mai ales (de ne-alesul) Lenin, de cele mai multe ori se trişa, se
escamota, se falsifica, se parafraza aiurea atât opera acestora, cât şi
interpretările ei, date drept canon imuabil pentru „constructorii viitorului
luminos al omenirii”. Spre exemplu, la pag. 232 a acelei lecturi de acum
treizeci şi cinci de ani, aflam că însuşi Marx vedea comunismul ca ceva
provizoriu, în Manuscrise economico-filozofice din 1844 precizând: „Comunismul
este forma necesară şi principiul dinamic al viitorului apropiat. Dar
comunismul ca atare nu este scopul dezvoltării umane, nu este forma societăţii
omeneşti”. Iar „la noi” se trâmbiţa stupid-vociferant, gregar, că în 1980
(ce... precizie!) cetăţenii sovietici vor trăi în comunism, precum declarase
(iresponsabilul!) Hruşciov, prin 1960, la nu mai ţin minte ce congres al
partidului-buldog. (Iar astăzi, zău că am putea exclama: „Uite, dom’le, avu
totuşi mare dreptate Marx cu provizoratul comunismului!)
Aşadar,
acea lectură cu creionul în mână, prin urmele pe care i le redescopăr astăzi,
tăinuia timida, şovăielnica, dar tot mai conştientizata intenţie de a ieşi
din perimetrul unui model cultural
viciat, crispat, constrâns ca amploare şi perimat ca ideaţie; un sistem impus
„de sus”, dirijat, cenzurat. Dincolo, deja, de enormităţile pe care le auzisem
în şcoală la orele de „ştiinţe sociale”, „istoria p.c.u.s.” şi pe care le mai
auzeam în universitate la multe cursuri, mi se întâmpla – prin Opera
deschisă, precum şi prin lecturile celebrei reviste Secolul XX –
altfel de asimilări informaţional-estetice, racordate la suflul contemporaneităţii
(de acum trei decenii şi jumătate...), cu toate mutaţiile ei inerente, inclusiv
– cele al psihosensibilităţii artistice. Deci, acum îmi pot da seama cam de ce
subliniasem atunci, în primele timpuri de studenţie, (şi), să zicem, următorul
precept: „O altă condiţie a supravieţuirii noastre ca fiinţe gânditoare este
tocmai ştiinţa de a face să evolueze inteligenţa şi sensibilitatea noastră, în
aşa fel încât orice experienţă dobândită să îmbogăţească şi să modifice
sistemul asimilărilor noastre”. Aşa scrie în Opera deschisă care chiar de nu a fost cea
mai importantă carte în formarea mea, e sigur că una din cele care mi-au
accelerat şi oricum mi-au orientat o posibilă formare – a fost, fapt pentru
care şi astăzi o mai iau din raftul bibliotecii cu juvenilă curiozitate şi
pasiune.
leo butnaru
