CU GENUNCHII PE ZARURI

Leo Butnaru semnează noul său volum liric, confirmând conştiinţa identităţii poeziei române contemporane (Cu genunchii pe zaruri, Bucureşti, Editura Tracu Arte, 2014).

Conceptul poetic reprezintă substanţa contrast pentru mai multe sfere ale realităţii pe care gândirea le traversează. Este, mai întâi, o delimitare antropologică, a unei existenţe spiritualizate, ce a depăşit naturalul şi sălbaticul, Este, apoi, un adevăr care persistă, având nostalgia dreptăţii, revelat generaţiilor rurale sub bolta bisericii: prima poezie se citeşte îngerilor (Ab initio). Hiperconcentraţia de poezie alterează simţul vieţii comune, existenţa se derulează alert, în contratimp cu efortul poetic.

Poezia echivalează cu orice creaţie a minţii şi cu orice concluzie a raţiunii. Leo Butnaru evocă umanitatea demnă a lui Socrate sau pe aceea, perseverentă, a lui Demostene. Poetul râvneşte sacrul şi se simte absorbit în raţiunea prezenţei divine „ca o suită de mituri despre mine însumi" (Elegie la pragul Diotimei). Semnul lingvistic descinde din textul liturgic, cu existenţiale reverberaţii. Geneza este interpretată ca o filozofie profundă, care corelează începutul şi sfârşitul, viaţa şi moartea. Jocul de cuvinte concentrează profilul unui Dumnezeu ludic, care scoate viata din moarte sau pune viaţa în mişcare (Tabu). Îngerul nu vorbeşte, „se ţine de cu-vânt".

Unul dintre impresionantele procedee postmoderniste – utilizarea elementelor ludice – este valorificat pentru a traversa istoria literară, viaţa politică şi comunitatea creatoare, „căci se pot plăsmui Poeme de rase atât de diferite". Citatul antic intersectează antroponimul modern (Arcadia – Arcadie). Poemul, echivalat cu mielul destinat sacrificiului, se dezvoltă către „inexistentul final".

Imaginea poetică se strecoară în substanţa metaforei. Poetul-magician îmblânzeşte imaginarul ancestral şi suprapune senzaţiile – zebra este dusă de frâul dungilor sale. Gluma lirică defineşte numeroase micropoeme: îmbrăţişarea este oprită de gândul războinic al fiicei de samurai (Eminescu în japoneză); raportul om-divinitate se susţine prin analogia sonoră (port – aporte). Chiasmul inversează relaţia concret-abstract („universul gravid cu poezie/ poezia gravidă cu universul").

Poezia salvează de funebru, este un apanaj al tinereţii fără bătrâneţe, iar privirea în oglinda sinelui trebuie să prezerve această minunată aparenţă. Imaginarul în limite supraumane parafrazează litera divină: Lazăr este chemat să se deştepte din moarte, pentru a citi, iar creştinii ar trebui să răspundă chemării „Veniţi de luaţi poezie!”

Un poem mai extins rescrie istoria contemporană cu ironia/ autoironia celui care înţelege tot ceea ce este omenesc: privatizarea folclorului se face cu multe abuzuri, avuţia colectivă se anulează prin disipare şi deturnare.

Titlul volumului conţine, în sine însuşi, o filozofie: modalitatea de a exista ce îndepărtează din start confortul, vizând intrarea în propriul joc cu destinul.