DIN STRICTUL NECESAR

 

POEZIA LUMIII

 

SCRIITORII ȘI MARA

 

Acum o săptămână, pe plaja de la Neptun, la vreo sută de metri „depărtare” de Casa scriitorilor (îi puteți spune și: Vila Stancu), prietenul, prozatorul Iulian Moreanu mă întrebă dacă știu despre o carte cu mărturiile, amintirile colegilor noștri din diferite generații despre vacanțele de la Neptun. Știam, știu, dat fiind că sunt unul dintre autori în acel volum, ctitorit-adunat  cu pricepere și dragoste de Ozana Cucu-Oancea. Iar nostalgia mă face să reproduc aici acele pagini scrise în 2011.

SCUZE DUPĂ ÎNTÂLNIREA CU DIAVOLUL

 

Arhiepiscopul Alexei de Sitka și Alaska și-a cerut scuze pentru întâlnirea cu președintele rus Vladimir Putin în Alaska. Discursul său a fost publicat pe site-ul Bisericii Ortodoxe din America. În declarație, arhiepiscopul a menționat că acțiunile sale au cauzat neînțelegeri și confuzie în rândul credincioșilor. El a subliniat că întâlnirea a avut loc la inițiativa sa personală și nu reflectă poziția oficială a Bisericii Ortodoxe din America, care a condamnat în repetate rânduri evenimentele din Ucraina și și-a exprimat sprijinul față de victime. „Vreau să-mi cer sincere scuze celor care au încercat durere, suferință sau confuzie din cauza acțiunilor mele din ultimele zile. Regret profund scandalul pe care l-am provocat. Acțiunile mele nu indică în niciun fel o schimbare a poziției bisericii”, a remarcat arhiepiscopul, recunoscându-și recunoscut greșeala și declarând că împărtășește pe deplin poziția Sinodului cu privire la necesitatea de a pune capăt conflictului și de a aduce pacea cât mai curând posibil. El a subliniat că intenționează să conducă turma din Alaska într-un spirit de rugăciune și milostivire, urmând deciziile bisericii.

EX LIBRIS, 1974.

 

6 DIN 11

 

Orice autor de jurnal e încercat de subiectivitate și, prin urmare, nu au existat și nu vor exista jurnale de-o autenticitate absolută. Unde mai punem că însăși natura și încărcătura limbajului propriu-zis nu poate asigura obiectivitatea maximă în sensurile înfățișate prin scris.

Iar jurnalul pe care-l țin nici pe departe nu ar fi o expresie a cultului eului, în el fiind reflectat cotidianul în perpetuare al lumii în care trăiesc și lucrez (scriu). Personajele sale sunt... cărțile, prietenii, colegii, societatea în... fragmentarium etc., etc. Ar fi descoperirea propriei personalități în interacțiune cu alte personalități, „rodarea” și modelarea reciprocă, fără exaltări, efuziuni de sentimente și încrâncenări de raționamente categorice. Nu am aplicat nici principiile secretomaniei, intimismului, orizontul de înfățișare a scriiturii fiind unul al diaristicii, pe alocuri eseisticii, chiar publicisticii. Dar, în fond, paginile se derulează conform principiului general constatat, acceptat că un jurnal intim nu are reguli de gen, specie. E însăși libertatea spontaneității in actus. Este imprevizibilul făcut... vizibil.  (21.V.2006.)

Preocuparea artistului (și) față de vis, de natura acestuia, de subiectul imprevizibil plăsmuit în subconștientul nostru, atunci când suntem poate cel mai aproape de neființă sau – cine știe? – de eternă ființare, ține și ea de o anume și specială conștientizare (sau – de ce nu? – de nerealizarea acestui fapt al lucidității) că este imperios necesar ca el, artistul, scriitorul în special, trebuie să încerce să-și stimuleze pe cele mai diverse căi întâmplări sau chiar evenimente ale spiritului, ale profesionalismului; adică, artistul ar vrea ca până și în neantul visului să i se întâmple ceea ce este, ca și predestinat, conform naturii sale, ceea ce i se „potrivește” ca și cum necondiționat.(7.II.2006.)

 

Leo Butnaru

JOCURILE COPILĂRIEI

 

Jocurile copilăriei

Cum vă jucați când erați copii? De-a ce vă jucați? Cât vă jucați?

 

Ziua de muncă a copilului – joaca, joaca, joaca...

Abia acum realizez ce de-a jocuri avea copilăria noastră de la sfârșitul primului deceniu de după război, când satul mai practica un mod de viață românesc, chiar dacă năvăliseră bolșevicii. Jocurile? – titirezii învârtejindu-se captivant, de-a trenul, de-a poarca, de-a matca (oina), fotbalul, bâza (uf, ce lovituri!), cu cercul (dacă era noapte, de tija cu care conduceam prindeam un șfichi de cauciuc, dădu-i foc și... „circulam” cu lumină!. Însă funinginea – în registru argotic i se spunea șfârleață – pe care o fila-torcea cauciucul ne cam africaniza chipul, mutrișoara; trebuia multă apă pentru ca mamele să ne spele, re-europenizându-ne!) Alte jocuri și improvizații ludice: „De-a ciorile” – în final, cu împrăștierea

 mâinilor, imitând zborul gălăgioaselor aripate; gâștele și lupul (de gâgâia mahalaua, nu alta!), „De-a harbujii”   (movilițele de praf, țărână, pe care ni le păzeam fiecare cu strășnicie unii de ceilalți „răufăcători”), „De-a țara”, cu „Împărat, împărat, trimite-mi un soldat!”, „De-a rădăcinile”, „De-a războiul”, „Podul de piatră” – „Podul de piatră s-a dărâmat, a venit apa și l-a luat”... „De-a mijoarca” (prologul-recitativ: „Cărămida, cărăndaș, prinde popa iepurași, pe la moara turcului”...) „De-a baba-oarba”, cu: „Chimiță, Chimiță, unde ești?” „Aici, aici!” zicea (atunci) copilăria mea și se ascunde (acum!) ireversibil... De-a păiușul – un firuț de iarbă sau un căpețel de pai ascuns/ lăsat în palmele unuia dintre noi; copiii, aranjați umăr la umăr, țineau cu toți pălmuțele împreunate în chip de scoică. Băiețelul sau fetița ce trebuia să lase, tainic, păiușul în ascunziș oficia un ritual de abatere a atenției celui ce urma să descopere pista adevărată. „Ție îți dau, ție nu-ți dau, ție îți dau, ție nu-ți dau...”, zicea, inteligibil, maestrul de ceremonii sau boscorodea ceva numai de el înțeles.

De-a păiușul era poate cel mai liniștit joc al nostru, în comparație cu trânta, să zicem, – aceasta – pretutindeni: pe pajiști, toloace, maidane, la răsadniță, în colbul șleaului, în curtea școlii, ba chiar în clase, printre bănci, peste bănci... Ea se încingea mai ales când, la sfârșit de săptămână, venea de la Chișinău Boris Laza, care învăța la o școala „Rezervele de muncă”, făcând sport de performanță. Ceva serios, odată ce devenise campionul URSS printre juniori la lupte libere!

O componentă a jocului nostru era și legănarea (până la amețeli!) pe ramii mlădioși – catapulte, nu alta! – ale sălciilor sau cei ai pâlcurilor foarte dese de arțari tineri, înalți și flexibili. Cocoțați care și unde în sălciile fastuoase, ne întreceam pe rupte cu urlete de: „Vag-vaga-dig-vag! Vag-vaga-dig-vag! Vag-vaga-dig-vag!” – acesta era modul, cadența și sunetul de înaintare ale trenurilor, ale locomotivelor copilăriei noastre!

Cântam, dănțuiam în simplele hore ale copilăriei: „Alunelul, alunelul, hai la joc/ Să ne fie, să ne fie cu noroc!” sau „Printre văi și printre munți trece o căruță, dintre toate fetele – tu ești cea mai drăguță”.

Tot la capitolul fascinantelor jocuri veneau și zmeiele înălțate în ceruri, moriștile cu care alergam contra vântului …

Apoi fel de fel de păcăleli cu deznodământ vesel pentru unii, cu lacrimi pentru alții intrau și ele în panoplia jocurilor. Și toate acestea jalonate, din păcate, de implacabila rânduire a înserărilor...

Dar ce să mai zici de vânătăile mele sau ale oricărui alt copil din Negureni? Nenumărate, bineînțeles... Oricât de pașnice ne-ar fi fost jocurile, încleștarea „la trântă”, ciomăgeala de-a lovi tinichele sau mingi în jocul „de-a poarca” – fără niscaiva vânătăi nu se putea termina, adică – ziua de muncă a copilului – joaca, joaca, joaca... Sau, altfel zis, – libertatea, libertatea, libertatea,

...Iar în copilărie nu există oră exactă tocmai din cauza nesațului de joc. Dar, n-ai ce-i face, – se aude, sonor, vocea mamei: „Licuță, vino la mâncare!” Uneori, mâncarea putea fi dublă: să mănânc și papară... Sau: „Vino la culcare, neastâmpăratule!” Ei, ce-ai face dumneata în acest caz? Nu ai de ales, oricum, tot acasă trebuie să tragi... Acasă, în copilărie...

LA ÎNCEPUT A FOST CAIETUL...

 

DIN COSMOGRME

 

STRICTUL NECESAR

 

JURNAL PRIN ANI

Pagini de jurnal

 

14.I.2014

 

Despre filmul „Piotr Leșcenko”, într-o dispută facebook cu Va. Er.: Nu, nu este, precum zici, interbelicul românesc văzut de ruși, ci... deformat de ei. Sunt fabulații peste fabulații, de, ca într-un film. Însă în ele, din păcate, apar mereu injectate cinismul, aroganța și prejudecățile rușilor față de români. Băgați fel de fel de partizani, eroism fals. Leșcenco se comportă în București ca în tinda casei sale – mai că toți sunt obligați să țină cont de... măria sa. Nu, nu, sunt falsuri peste falsuri. Cine cunoaște cât de cât starea de spirit și ținutele, etichetele, raporturile adevărate din interbelic, își dă seama că autorii filmului pur și simplu mint, deformează. De altfel, puteți vedea-auzi mărturiile fostei soții a lui Leșcenco, pe cele ale nepoatei sale Cristina, româncă get-beget, bucureșteancă, a altora, aici: http://www.youtube.com/watch?v=22tHiEf1vgM. Deci, ca și grecilor, să nu le crezi rușilor, chiar atunci când ei îți fac daruri.

A doua intervenție în disputa cu Er.:

DIN STRICTUL NECESAR

 

LA PRAG DE EDITURĂ

 

Spre deosebire de alți colegi ai săi, Leo Butnaru nu s-a arătat preocupat nici de edificarea unui statut civic, n-a cultivat scrisul mesianic, deși temperamentul și calitățile sale oratorice l-ar fi putut propulsa într-o poziție socială privilegiată, de tribun sau „patriot al neamului”. Om puternic și cu caracter, intransigent cu sine și cu alții, a ales să rămână fidel condiției de profesionist al scrisului zilnic, de intelectual care își nutrește talentul din cărți și biblioteci, fidel programului său de reformare a viziunii artistice, de impunere a unor tehnici literare avansate.

Leo Butnaru scrie cu o libertate uimitoare, cu o luciditate și un exhibiționism demne de un acrobat. De cele mai multe ori, textul conține o demonstrație filozofică, o idee existențialistă, un paradox; descrierea lor se desfășoară într-o succesiune concentrată, urmărindu-se încă de la început, cu o „acribie” calculată și vizionarism de păianjen, obținerea unor poante, a unor sensuri ascunse, nebănuite de ochiul comun. Imaginația autorului aleargă ca o suveică printre cărți, mituri, idei, întâmplări cotidiene, mecanismul asociativ-ludic funcționează neîntrerupt, într-un regim al intertextualității și al „diversiunilor” lingvistice.

Alchimist solitar, raționalist și ingenuu, cu o viziune filozofică asupra existenței, hrănindu-se cu „iluzia necesară” a scrisului, extrăgându-și arta din minereuri lingvistice topite în creuzete livrești, alternând cu aceeași potențare între poet, prozator și eseist, între publicist și traducător, Leo Butnaru este prin excelență un autor al texistenței, fascinat deopotrivă de spiritul bibliotecii și de realitatea „reală”, un remarcabil creator de valori artistice contemporane.

 

Arcadie SUCEVEANU

DIN POEZIA FRANCEZĂ

 

ZARURI

 

PAGINI DE JURNAL

 

DĂI CU ȘPRIȚUL PÂN-LA ZIUĂ...

 

                            PAGINI DE JURNAL

 27.III.2003

 

Dintr-un dialog al lui George Arion cu Romul Munteanu: „ – De ce suferim noi de acest provincialism, de această localizare excesivă? – Dumnezeu ar ști să spună mai exact. Cert este însă că românii au rămas prudenți, cred, de sute de ani. Prudența aceasta le-a intrat în ereditate. Ei nu au nevoie de o cenzură exterioară care să le dea o limită a scriiturii lor; o au în sânge. De aceea cărțile noastre, chiar și cele bune, păstrează un aer de mediocritate, de banalitate, de spirit local prea evident”. (România lit., nr. 7 a.c.). Și tot acolo, și tot acut remarcat: „Viața noastră este un amestec de episoade frumoase și urâte și lumea trebuie să o cunoască așa cum a fost, pentru că și din momentele noastre de tulburare, de dezechilibru pot învăța cei ce vin în urma noastră. Ei trebuie să știe, de pildă, de ce scriitorii au băut mai mult în anii ’70-’80 – își amorțeau durerile cu vodcă sau cu whisky, fiecare după banii lui. Aceasta era o formă de boală colectivă și de tratament pe care mulți, aplicându-și-l în regim forte, nu l-au suportat și au murit. Eu am scăpat pentru că m-am oprit la timp”.

Știut lucru, foarte... știut și în stânga Prutului... unii dintr-ai noștri s-au dus înainte de vreme și de operă împlinită, alții – ne-am oprit, unii mai devreme, alții mai târziu, încercând să vindecăm racilele acelei „forme de boală colectivă” care ne-a afectat sănătatea fizică, dar și pe cea a spiritului... Iar alții continuă opera de sinucidere prin băutură la toate nuvelele (etajele) Uniunii Scriitorilor... Unii pur și simplu nu se mai pot opri... Le-au plecat toate trenurile... Ce să le spui tu, un fost băutor aproape de excepție? Te-ar privi cu nedumerire, ca pe un sărit de pe fix... Însă în unele texte ale mele, la „plan înclinat”, m-am referit cu duritate la bețivănia care bântuie Basarabia. De altfel, tristul fenomen nu e de ieri-alaltăieri și nu numai pe la noi. În 1936, Vasile Militaru, parcă răspunzând unui comandament social imediat, publică placheta „Cântecele crinului” care, conform declarației autorului, aveau menirea „să contribuie la propaganda împotriva alcoolismului care face atâta prăpăd la noi”. Dar lucrurile, nici după 70 de ani, nu s-au schimbat spre bine și limpezime de cuget. (De reținut că „literatura și arta” chișinăuiană nu e una fără precedent – același Vas. Militaru debutează în rev. „Literatură și artă română”, în 1904.)

AL ZECELEA CER

 

CITIȚI HOROSCOPUL?

 

DIN STRICTUL NECESAR

 

PAGINI DE JURNAL / 24.III.2003

 

Bineînțeles că (cacofonic vorbind) comuniștii n-au meritat foarte multele procente care le-au luat la alegeri. Însă, cu părere de rău, dreptacii au meritat chiar acel insignifiant procent de adeziune, pentru că mărunți sunt, neimportanți, de strânsură și peste samă de hrăpăreți, orgolioși, dar, în fond – ano-nimeni... electoratul n-a avut pentru ce pleda în locul mahalagiștilor Snegur, Mat. & Ko și, făcându-le în ciudă dreptacilor mândâcăniți, sau dus spre putregaiul comunist...

Așa-zisa presă de partid(e) chișinăuiană cade sub incidența asocierii ei proverbialei situație cu cățeaua olteanului, cea legată dinapoia căruței, uneori urmată și de țâncanii ei „din flori”, nu că naivi, ci de-a dreptul blegi. Această patrupedă și caraghioasele ei progenituri sunt purtate aiurea din urma căruței, prin coclauri, hățișuri, miriști, bețe de floarea soarelui recoltată, prin preajma stânelor, unde-și strâng coada între vine de frica dulăilor însărcinați cu paza turmelor... Pe scurt, umblă îndelung, în dorul lelei și nazul stăpânului, pe unde are acesta treabă, Din când în când, pentru a pune țâncanii la încercare, insul din căruță fluieră, asmuțându-i spre lupi imaginari, spre dihănii fioroase închipuite, și cățeaua latră – însă legată dinapoia ancestralului vehicul, țâncanii se reped care și încotro, să sfâșie, nu alta, periculoasa fiară spre care i-a asmuțat cel ce le aruncă bucata de pâine, foarte curând însă revenind lângă căldarea trăncănitoare legată de inima rusticului vehicul, mulțumiți de sine și crezând că și stăpânul e de asemenea nu că mulțumit, ci chiar mândru de isprava lor de țâncani aman cutezători și fideli cauzei comune etc. E drept că acești țăncani – cei din presa de partid – foarte curând devin transfugi, ajungând angajații vreunei alte fițuici imunde cu care, până acum o săptămână-două se aflau în rivalitate, polemizând cu „fiarele” din partidele rivale. Pentru că în această sporovăială politicastră de foarte mic calibru oportunismul e la el acasă, așa că deja nu mai e deloc surprinzător să-i vezi pe țâncanii care ca mai săptămâna trecută lătrau întru susținerea lui Lucinschi sau Snegur ca astăzi să se gudure în urma trăsurii lui Voronin. Exemple – berechet! Cu atât mai trist că între dreptacii democrației și liberalismului basarabean lipsesc cu desăvârșire personalitățile de mare format, mărunții șefuleți de partidulețe aliindu-se, pe un timp, în niște aziluri ale eșuaților, dacă nu chiar ale rataților, amestecându-și mai curând lipsa de principii, decât principiile, așteptând să se întâmple vreo minune care să-i scoată din anonimat și nemernicie, că poate-poate trec totuși fatalul prag electoral pentru a intra în parlament. Și toate aceste coțcării încearcă să le îndreptățească, lătrând, cățeaua legată dinapoia căruței și blegii ei țâncani care se cred dulăi sadea ai așa-zisei presă de partid(e).

 

PAGINI DE JURNAL

 

PETARDELE ȘI RÂSU-PLÂNSU / 1.I.2022

 

      Așa dar, veni și 2022. Cu restricții, dar și cu speranțe. Cu zăpada abundentă de acum câteva zile, care se topește... fluvial. 
           Pe la noi, bubuituri așa și așa. Au fost restricții în negocierea articolelor pirotehnice, în special pentru copii. La Pitești, însă, precum notează pe fb Simona Fusaru, secretar la revista „Argeș”, patrupezii, de frica bufniturilor, sunt în agonie! Și vin blestemele:
     Bun venit 2022 si La mulți ani tuturor, mai puțin cretinilor care dau cu artificii în lizieră, idioților pentru care distracție înseamnă petarde hăhăite grobian și piromanului căruia nu îi pasă nici de câinele lui. Lor, un sincer: băgați-vi-le in c...r! Aprinse.
Cum au trecut blănoșii voștri peste moment? ”
Răspunsuri:
   „Aruna nu se sperie....vrea să le muște. Aleargă după ele. Acum e sub pat”.
   „Zavod alerga continuu și îi înjura, pisicile sunt închise în casă, câinuțele – pe terasă”.
   „Aici se trage cu tunul cu carbid. Le urez ălora exact ce le urezi si tu!”
   „Sunt încuiați la centrală. Cea mică latră de ciudă ca petardele îl sperie pe cel mare”.
   „Eu le-aș băga în gura lor, să le fie mai aproape de creierul lipsă. Dar, cum tocmai m-am «uitat in sus» la noul Idiocracy, îmi dau seama că se poate și mai rău”.

    O doamnă cu un nume adecvat anotimpului, Fulgeanu: „Cei mici au fost cu noi în casă. Liniștiți. În schimb, Tobi, cel mare, s-a băgat în beci, tremură și urlă. Idioții! Să treacă și ei prin ce trec câinii!!!”
    „Cățeii mei încă tremură, în fiecare an mă îngrijorez pt ei. Pe stradă e un fum de nu mai vezi nimic. La mine in familie sunt interzise petardele”.
   „La mulți ani! La noi toate pisicile dorm în casă oricum, pe la 8 seara, atunci când a început nebunia ele erau deja la adăpost. Dintre câini am una singură care suferă enorm din cauza artificiilor și am adus-o în casă devreme. Este bătrânică, are vreo 11 ani și știe lecția. Intră în casă, inspectează puțin locul și apoi se așază pe una dintre băncuțele din bucătărie care este aproape de sobă. Astfel că pană pe la 2 sau 3 dimineața este boieroaică efectiv. Nefiind obișnuită în casa, pe la 2 sau 3 cere afară. Oricum, ideea este ca atât timp cât avem animaluțele nu putem pleca niciunde în noaptea de Revelion. Anul ăsta am observat că s-au speriat tare și gâștele. Am ieșit afara la 12 noaptea ca să verific ceilalți 2 câini și săracele gâște erau foarte agitate și speriate ca și cum le-ar fi atacat cineva, se strânseseră în cerc și gâgâiau de mama focului... Am făcut și eu tradiționalele urări de bine pentru specimenele dornice de spectacol care locuiesc pe uliță noastră și am revenit la șampania pe care o abandonasem în casă”.
     „Al meu nu știa săracul în ce colț din casă să se ghemuiască...”
     „Cît a durat canonada petardelor azi-noapte Papi a tremurat de frică și-i bătea inima de ziceam că face infarct. Poliția se lăuda că a confiscat pocnitorile. La mine în mahala au scăpat, cred, zeci de mii neconfiscate”.
    Și tot așa, narațiune de revelion cu râsu'-plânsu' sub petarde.
 
Iar la Kiev – amuzament: nu este prima dată, când Vitali Kliciko, fost boxer, se face de râs. El, primarul de Kiev, a lansat o nouă perlă, după ce a felicitat locuitorii orașului cu sosirea anului... 2220! Și mai forte ieși, după ce a încercat să-și corecteze gafa, comițând una... augmentată, deja felicitând compatrioții și concitadinii cu ocazia venirii anului... 2222! Asta e, ucrainenii încă-s dibuitori în limba lor de stat destul de neunitară, aș zice, neconstituită ca întreg. Fiece regiune a Ucrainei are limbajul său, grav afectat de limba rusă.

DIN STRICTUL NECESAR

 

5 DIN 11

 

În toate ale acestei existențe deloc simple, deloc confortabile, deloc... amicale, suportabile, să nu uiți de Nietzsche: „Voința nu poate acționa decât doar asupra voinței și nu asupra materiei”. Printre altele menționând că, totdeauna, și scrierea/ținerea unui Jurnal cât de cât ordonat a presupus, presupune obligatoriu voință, mobilizare de sine, auto-convingere că nu e chiar zădarnică această modestă și, până la un punct, anonimă strădanie. Mai ales în Basarabia, unde nici pe stânga, nici pe dreapta, nici în centrul eșichierului socio-cultural nu se află organe de presă care să-ți ofere cu adevărat libertatea de expresie, de opțiune, de stil, dacă vreți. Presa ar vrea doar să te folosească, fără a se  lăsa „folosită” de intelectul tău, de caracterul și temperamentul tău, de particularitățile tale umane, scriitoricești... Presa de pe aici e una tupilată, a orizontalității docile, de cap plecat în fața unor saci cu bani mai totdeauna murdari, manipulați de inși dubioși și nici pe departe bine școliți.

Jurnalul – și ca suport al memoriei de om, dar și de creator – poate veni în ajutorul literaturii tale de viitor. Cel puțin, în ce mă privește pe mine, cel care mai consider că scriitorul trebuie să utilizeze multe, foarte multe fișe. Unde mai pui că eseistul e ca și cum predestinat un... mozaicar al textului și fișele îi sunt de o acută necesitate, chiar dacă el, autorul, ar avea o memorie excepțională. Fișele dispersate, mai apoi orchestrate, regizate cu o severitate intelectuală pe potriva talentului și măiestriei literare pe care le posezi/care te posedă. (29.III.2003.)

 

MAI NICULAE... UNDE MERGEM NOI, MĂ?

PAGINI DE JURNAL 29.III.2016

Azi, pe pagina FB a actriței Monia Pricopi (e de la teatrul „Alecsandri” din Iași) citesc un text tragi-comic, amintindu-mi și de unele escapade ale noastre în Munții Vrancei, o dată sau de două ori chiar am mas într-o tabără. Iată ce scrie doamna:
        „M-am întors din munții Vrancei, de la înmormântarea bunicului meu. Recunosc că eram destul de ruptă de acea parte de Românie sărăcită, îmbătrânită, uitată de lume și mințită din 4 în 4 ani. Restul știți, nu? Nu trebuie să spun cu cine votează oamenii de acolo...

        Am trăit doua zile cu nervii întinși la maximum, atât din cauza pierderii bunicului meu favorit, dar mai ales din cauza mentalităților și a mărginirii minților oamenilor. Oricât de generoasă îmi propuneam să fiu cu semenii mei... Efectiv simțeai că puterile tale de dăruire, de a ajuta, erau depășite, sau înfrânte de reacții desprinse parcă din altă lume... alt timp... Când "mortul" trebuia mutat unde trebuia dus, nu era nimeni să-l poată ridica, toți tinerii comunei erau de peste 70 de ani. Când nu știu ce rudă a mea, care mi-a spus că mă știe de mică – ea având 92 de ani – m-a întrebat ce serviciu am și când i-am spus că sunt actriță, a înghițit un gol mare de aer, apoi a spus plină de compasiune că "asta e, trebuie să câștigi și tu un ban de undeva, mamă"..."Mortul" – deși îl iubesc, e bunicul meu – a cerut înainte să moară să i se pună în buzunar un – vă dau voie sa râdeți, eu greu, și doar datorita conjuncturii mi-am mușcat buzele să nu rad – un telefon mobil cu sim și încărcat! Culmea, cele trei fiice ale lui – din care una e mama, cu capul pe umeri, de altfel – i-au pus în buzunar înainte să-l bage în groapa telefonul abia decuplat de la încărcător...
        Sunt epuizata de ce am văzut și câte am putut auzi în doua jumătăți de zi... Mintea mea nu poate accepta, cuprinde, înțelege, lucruri de genul ăsta..
        ...A, au alergat babele prin toată comuna să caute un cocoș – înțeleg că e marfa de preț – ca să-l dea popei peste groapa... Inimaginabil cât de rămași în urmă pot fi săracii oameni... De asta și pot fi atât de ușor masă de manevră. Dacă n-ar fi vorba de bunicul meu – care a fost țărănist, pe deasupra, aș râde cu lacrimi... Așa, încerc să pun capul pe perna să mă odihnesc pentru mâine, când am un spectacol greu... Dar mintea nu reușește să pună cap la cap tot ce-am trăit aceste 24 de ore... Și să și accepte... Dumnezeule mare, cum e replica aia din "Moromeții"?... „Mai Niculae... unde mergem noi, mă?” Încerc să revin la viața mea dinainte, aia în care consider că merita să mă bat, să merg înainte... Sper că mâine să pot spune: nimic din ce s-a întâmplat n-a fost real. Ciupiți-mă să-mi revin... Și, apropos... Să pun telefonul la încărcat. Noapte bună!!!...
        Și, ca și cum tot ce-a fost n-ar fi fost de ajuns, ruptă fiind total de tot ce-a fost pe mapamond, dau drumul la știri și... ce aud?? Că Udrea e scârbită de câți ani de pușcărie a primit... Unde să mă refugiez în speranța unei normalității???
„Mai Niculae, unde mergem noi, mă?”...

DIN STRICTUL NECESAR