Despre Gala Poeziei

Leo BUTNARU:

NU NOI 
STĂPÂNIM POEZIA, 
CI POEZIA ESTE 
STĂPÂNA NOASTRĂ

– Aţi participat recent la Gala Poeziei Contemporane Române şi pentru început am vrea să ne spuneţi dacă aţi păşit în Sala Ateneului Român, unde a avut loc evenimentul, ca într-un sanctuar sau ca într-un atelier de lucru?

– Ca într-un spaţiu de referinţă pentru întreaga cultură românească în manifestările sale supreme, dimpreună cu universalitatea care a avut delegate aici personalităţi demne de laurii veacurilor. Aici se şi celebrează, dar şi se creează. În acest sanctuar mi-am retrăit propriile-mi emoţii de o intensitate inegalabilă, aproape, din seara zilei de 13 decembrie a anului 1990, când am avut onoarea să fiu invitat pe scena Ateneului, pentru a spune şi eu câteva cuvinte la marcarea a 7 ani de la trecerea la cele veşnice a marelui poet Nichita Stănescu. Ziua, participasem la dezvelirea bustului său din scuarul din preajma sediului Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei. Cred că a fost primul monument al lui Nichita în România postrevoluţionară şi atunci, pe scena Ateneului, eu mi-am exprimat convingerea că chipul său va apărea şi pe Aleea clasicilor din Chişinău. A fost poetul pe care l-am iubit mult şi pe care îl preţuiesc în continuare, indiferent de jocurile, uneori neoneste, din axiologia literară contemporană. Poetul pe care l-am cunoscut în septembrie 1976, când, împreună cu criticul literar Mircea Tomuş, fusese la Chişinău şi pe care am avut norocul să-l ascult o întreagă după-amiază, alături de confraţi mai în vârstă, în unul din separeurile cafenelei hotelului „Codru”. În acea seară de 13 decembrie am urmat la cuvânt după superba actriţă Leopoldina Bălănuţă, moldoveancă din Focşani, şi după Ion Caramitru, actor uriaş, care a recitat din minunatele poeme pentru cei mici ale marelui poet. Pe Ion Caramitru l-am văzut şi la deschiderea Galei Poeziei Române Contemporane, de data aceasta interpretând Elegia a X-a stănesciană. Ne-am amintit că, acum câţiva ani, pe 15 iunie, la Ipoteşti, mi-a venit să-i spun, şi chiar i-am spus la masă cu mulţi poeţi, Ion Carametru-antic, pentru fascinaţia cu care rosteşte el cutremurătoarea Odă şi multe alte poeme ale lui Mihai Eminescu. Caramitru e un virtuos recreator de poezie, e un coautor al ei.

– Ce a însemnat pentru Dvs. prezenţa la acest eveniment?

– O mare surpriză şi o onoare deosebită de-a mă afla pe Lista lui Manolescu (listă care, de altfel, a fost ţinută în secret) împreună cu alţi 25 de confraţi de diferite vârste, somităţi ale poeziei româneşti din secolele XX-XXI. Să urci pe scena Ateneului Român, în recital, după Ana Blandiana, Mihail Gălăţanu, Teodor Dună, Ion Mureşan, Horia Gârbea, Liviu Ioan Stoiciu, Ioana Nicolae, Dinu Flămând, Nora Iuga, citind al 10-lea, urmat de Daniel Bănulescu, Emil Brumaru, Mircea Dinescu, Adrian Popescu, Traian T. Coşovei, Nichita Danilov, Robert Şerban, Vasile Dan, Varujan Vosganian, Florin Iaru, Ioan Es. Pop, Aurel Pantea, Nicolae Prelipceanu, Adrian Alui Gheorghe, Marta Petreu, Gabriel Chifu e ceva ce ţi se poate întâmpla o singură dată în viaţă, în destin de confraternitate şi solidaritate întru cuvântul românesc de pretutindeni.

– V-am recunoscut că atunci când am aflat despre acest eveniment m-am gândit cu uimire în sinea mea: „şi totuşi, există... poezie”. Azi când a exista înseamnă să fii la suprafaţă, mai avem timp şi răbdare să gustăm poezie? Cine şi cum sunt oamenii ăştia ciudaţi care mai au timp să măsoare în paşi, picioare de vers şi silabe iambul, după prozodia antică sau după cea modernă?...

– Presupun că trebuie să ne oprim la chipul şi la intimitatea cititorului de poezie. Miilor de cititori, ascultători, îndrăgostiţi de poezie care, în acea seară a Galei, au lăsat cu gura căscată pe cei care urma să urce pe scenă şi să deschidă anume acolo gura, pentru a-şi rosti poemele. Nu ne credeam ochilor că poate exista o coloană atât de mare de oameni la intrarea în Ateneu, unde avea să se întâmple un recital de poezie pe durata a două ore! Dar poate că poeţii sunt firi mai uşor impresionabile şi nu merită să le acordăm deplinul credit emoţional, ci să mai punem surdina. Bun, fie. Numai că s-a dovedit că şi lucida critică literară a fost derutată, spre pozitiv şi uluire, recunoscând – a făcut-o  domnul Nicolae Manolescu, cel care a deschis Gala şi care avea Lista în mână, spunând că venise de acasă cu un cuvânt trist despre rolul de cenuşăreasă al poeziei şi, iată, afluxul publicului în foarte spaţioasa sală a Ateneului i-a impus să-şi modifice prolegomena. Celebrul critic a fost contrazis de prezenţa sutelor şi sutelor de oameni ciudaţi, precum le spui. Contrazis de sala arhiplină. A continuat domnul profesor Manolescu cu ideea, că Gala a fost concepută pentru a se face auzite vocile poeţilor în cetate, voci care se aud tot mai rar. „La ce bun poezia, îşi pun deja foarte puţini această întrebare, majoritatea o ignoră – de parcă poezia n-ar fi bună de nimic. Avem nevoie cu adevărat de poezie? Cei ce spun nu, o spun din surzenie, ei cred că poeziei nu există, de fapt – să-i compătimim împreună, ei nu ştiu ce pierd. Poezia spune pe limba ei ce nicio altă limbă n-o poate spune, mesajul poetic e unic, foarte personal şi misterios, poetul ne spune ceva esenţial”, a menţionat reputatul exeget, profesorul, preşedintele USR, Nicolae Manolescu. Implicit, uşor alegoric, el ne-a ajutat să răspundem la întrebarea pe care mi-ai adresat-o. Iar eu, în consens cu cele spuse de Naşul Galei, publicasem, mai demult, următorul poem:

„În sfârşit, daţi-vă seama

că veţi plăti foarte scump

lipsa dragostei

                        (voastre)

faţă de poezie…”

– Pe Dvs. personal ce vă inspiră să scrieţi poezie?

– O, ce întrebare de când lumea, dar mereu actuală, ce are de propulsie atât curiozitatea umană, cât şi misterul care învăluie arta în general şi poezia în special. Ce mă inspiră, totuşi?... Probabil, misterul şi modul de a se întâmpla a vieţii ca atare în diversitatea, chiar infinitatea de aspecte în care ni se relevă sau nu ni se înfăţişează, dar ne ispiteşte de acolo, din subliminalul conştiinţei noastre. Apoi s-ar putea spune fără grandilocvenţă, că nu noi stăpânim poezia, nu suntem noi cei care ştim multe despre ea, ci poezia este stăpâna noastră. Din această situaţie mi s-a născut un mic poem: „Din cărţile mele/ poezia i se adresează lumii:/ «Sunt aici împreună cu cobaiul meu», zice/ scoţând degetul printre file/ şi/ arătând spre poza mea/ de pe coperta a IV-a”. Aşadar, să n-o fac eu pe atotştiutorul despre poezie, despre inspiraţie, ci să rămân în continuare supus ascultător de ea, de ele.

– Cum credeţi, e posibil şi meritabil ca Gala Poeziei Contemporane Române să fie organizată concomitent şi la Chişinău?

– O ediţia a Galei, care e preconizată să devină tradiţională, ţinându-se o dată în an, cu o Listă a sa de poeţi venind un alt critic redutabil, bineînţeles că ar putea avea loc la Chişinău, în Palatul Naţională, să zicem. Dar e bine să avem şi Gala autorilor români ce creează între Prut şi Nistru şi chiar spunea de posibilitatea realizării unei atare idei colegul Arcadie Suceveanu, preşedintele USM. Sunt sigur că afluxul de spectatori îndrăgostiţi de poezie ar putea să surprindă plăcut şi la noi.

– În ultima perioadă v-aţi ocupat mai mult de valorificarea creaţiei şi memoriei altor confraţi de-ai dvs. Când vor avea ocazia împătimiţii de poezie să adauge în bibliotecă o nouă plachetă de versuri semnată Leo Butnaru?

– Din păcate, circulaţia cărţilor în spaţiile de pe ambele maluri ale Prutului e una deficitară. Iar la Chişinău nu se prea ştie ce publică un autor… chişinăuian la Iaşi sau Bucureşti, Cluj sau Timişoara etc. S-a întâmplat însă că în anii de la urmă majoritatea cărţilor mele, deloc puţine, să apară anume în marile centre româneşti de cultură amintite, iar la Chişinău au ajuns puţine exemplare, poate câteva pe care le poate achiziţiona Biblioteca Naţională şi Biblioteca Municipală „Hasdeu”. Iar anul acesta eu am publicat o carte de poeme, Jefuindu-l pe Picasso, apărută la redutabila editura bucureşteană „Vinea”. A şi recenzat-o, în revista „Contrafort”, criticul şi poetul Grigore Chiper. Iar la Iaşi, editura „Tipo Moldova” mi-a scos în lume o antologie amplă, intitulată Poeme din secolele XX-XXI. Mă voi strădui ca mai unele exemplare să ajungă şi sub ochii cititorilor fideli de poezie.

– Vă mulţumesc!

                                         Liliana Popuşoi

                                                pentru Flux

ARCA LITERARĂ 2011

ALTE FILE DIN JURNALUL DE BORD 

Până a-ţi fura ochii construcţiile din ansamblul mănăstiresc Noravank (122 de kilometri de la Erevan), te copleşeşte aspectul reliefului, ale rupturilor perpendiculare de straturi pământene, geologice, ca nişte orgi… brun-roşcate, pe alocuri bătând chiar spre roşu autentic. Iar pe acest fundal nemaipomenit – Noravankul la care ajungem, urcând, pedestru o culme impresionabilă, în timp ce, peste crestele munţilor roteşte, larg, un vultur întunecat la penet. 
De cum ne pomenim sus, în forţă, totuşi, facem coadă la izvorul ce susură imediat pe dreapta de cum intri pe sub portalul mănăstirii. Sorb şi eu, ca Diogene, din căuşul palmelor şi, vreme ce-mi mai revin după suiş, împrospătat de licoare izvorâtă din inimă de munte, mă dau la gânduri şi asociaţii fugare/ frugale, constatând – în baza experienţei… acumulate deja! – că în Armenia nu doar apa plată se numeşte „Noe” (ar fi o legătură cu… potopul, nu?), ci chiar şi fabrica de vin din Erevan tot „Noe” se numeşte! (O, să te gândeşti la un potop de vin!...) Pe aici e utilizat, deci, unul din cele mai vechi braduri din câte se pot prelua de atunci, de la începuturile lumii. Acest brand cheamă, asociativ, în prim-planul minţii o altă noţiune, aproape omonimă – brind, franţuzească ce înseamnă – toast, închinare. Ei bine, brind la Noe! Însă noţiunea nu a prins în comunicarea românească, decât la Vasile Alecsandri în versurile adresate poeţilor provensali cu unii din care chiar se întâlnise. Astfel că subconştientul mă face conştient, atent că, aici, în munţii Armeniei, mă surprind fredonând alecsandrianul Cântec al gintei latine… Vă amintiţi? – „Latina gintă are parte/ De-ale pământului comori/ Şi mult voios ea le împarte/ Cu celelalte-a ei surori”. Împarte, împărtăşanie… – „zburdă” în continuare măgăruşii asociaţiilor, făcându-mă să mă gândesc că, la o adică, un periplu prin spaţiile armeneşti o fi şi o împărtăşanie reciprocă între ginte. Şi se poate merge mai în desime de sens, constatând că prezenţa şi itinerarul scriitorilor-năieri din 10 ţări pe Literary Ark 2011 nu ţine doar de preocupările noastre profesioniste, ale scrisului, ale cărţii. Şi nicio simplă excursie nu e, ci mai mult e: un pelerinaj iniţiatic, prin secole şi spaţii, prin metamorfoze istorice şi civilizatorii fascinante. 

Lucru acesta ţi se relevă cu deosebită vibraţie de sentiment aici, în retrasa în munţi şi atât de prezenta în istoria civilizaţiei armene Mănăstire Noravank, nu departe de oraşul (poate că mai adecvat spus: orăşelul) Eghegnadzor.

  Noua Mănăstire (astfel se traduce din armeană Noravank) a fost întemeiat chiar în primii ani ai secolului XIII ca un complex de cult alcătuit din biserica Sf. Ioan Botezătorul, paraclisul Sf. Grigore şi biserica Maica Domnului, pe timpuri aici aflându-se şi reşedinţa principilor Orbelian. Zic de principi, pentru că, în Armenia, viaţa monahală avea un specific al ei – ajungea călugăr nu orice doritor, ci doar cei proveniţi din familii înstărite. Monahii deprindeau măiestria scrisului duhovnicesc, studiau în folosul comunităţilor, plus la asta călugării armeni fiind concomitent şi preoţi.

Locul de monastire şi de pomenire, cum se spune în celebra noastră baladă, a fost ales şi din considerentul că, jos, în defileul îngust, curge râul Arpa, în armeneşte numele său însemnând exact acelaşi lucru ca în româneşte – harpă. Pentru că o curgere de râu montan te poate duce cu gândul şi auzul spre muzică. 

În primele două secole de existenţă, mănăstirea a fost şi reşedinţă episcopală, important centru spiritual, cultural şi de învăţământ.

Ar fi multe de spus despre complexitatea şi stilul arhitectonic de aici, „incastrat” atât de firesc în relieful natural al munţilor, al dezgolirii lui roşietice ca, parcă, pe alocuri, în unele pânze ale lui Rubens. Dintre detalii se reţin arcadele împodobite cu basoreliefuri de porumbei şi sirene încoronate, utilizate pe larg în heraldica şi pictura armenească din secolul XIV, iar mai înainte – în arhitectură, arta miniaturii şi cea a decorării vaselor, ceştilor.

Zidirile au avut de suferit în urma câtorva cutremure, dar de fiecare dată nu au fost abandonate, ci reînălţate.

Reţin atenţia câteva hacikare (pietre purtătoare de cruce) pe care un ghid ţi le poate citi minuţios, depistând detalii şi sensuri ascunse unui nefamiliarizat cu astfel de simbolistică şi artă.

Şi aici, privind fundalul unui altar, mă surprind iar, dar şi mai emoţionat la gândul că, în bisericile armeneşti, Maica Domnului seamănă – uimitor de mult şi înduioşător până la indicibilă smerenie – cu o simplissimă – şi altissimă! – ţărancă. Munteancă. Şi aici, la Noravank, privind spre Maica Domnului, mă gândeam la mama mea Anastasia, născută Munteanu, fiica Magdalenei şi a lui Chiril din Negurenii noştri de pe malul Răutului, între Soroca şi Orhei.
         ----------------:::::::::::::::::---------------

GALA POEZIEI: Ecouri

 

Ateneul Român. 19.XI.2011. Vedere din sală

l.b. Noi, cei care urma să urcăm pe scena Ateneului Român, am fost de-a dreptul uimiţi de afluxul de public: chiar atâta lume, inclusiv mulţi tineri, vin aici de dragul poeziei?

La deschidere, Nicolae Manolescu recunoaşte că se vede nevoit să-şi modifice discursul gândit până la acel moment: Vroia să o înceapă cu lamantaţia că poezia, literatura sunt tot mai lăsate în umbră, uitate, însă, prezenţa atât de numeroasă în sala plină-ochi (şi urechi!) îi dă şi reputatului critic o tresărire de bucurie şi, poate, încântare că Lista pe care urmează a o urca pe scenă a  mobilizat Bucureştiul care, iată, dă năvală spre pantele Parnasului…

Ion Caramitru a prefaţat Gala cu „Elegia a X-a” de Stănescu, ca să o încheie cu poeme de Sorescu. Cândva, i-am spus acestui minunat actor recreator de poezie – Ion Cara-metru-antic. Şi nu-mi retrag parafraza, leologismul, cum ar veni…

Aflu ce spusese înainte de Gală Gabriel Chifu: "Are o valoare simbolică. Mi se pare că este o răsturnare de valori acuma, în lumea românească şi că prim-planul scenei publice este ocupat de nonvalori şi avem o miopie şi nu ne îndreptăm privirea spre cei care cu adevărat ar putea juca un rol central şi ar putea să fie modele, iar poeţii eu cred că sunt dintre aceştia”.

Şi poetul Adrian Alui Gheorghe: "E o bucurie pentru mine să fiu selecţionat în această echipă. O prezenţă la un eveniment de acest nivel este un premiu pe care l-a primit fiecare poet în parte şi literatura română în general. Gala în sine este o binemeritată atenţie acordată poeziei româneşti". N-a spus-o rău.

   Colegi înainte de Gală: Ion Mureşan, Adrian Popescu, Ana Blandiana, Robert Şerban, Nichita Danilov, Adrian Alui Gheorghe, Vasile Dan, Ioan Es. Pop, Leo Butnaru

În continuare preiau uimirea prietenului Liviu Ioan Stoiciu de pe plogul său demn de a fi citit, precum şi este, de mii şi mii de vizitatori (aşa se zice – nu? – în internet). Prin accesări, această publicaţie – blogul lui LIS – e mai popular(ă) decât multe reviste pe suport hârtie & electronic.  

Liviu Ioan Stoiciu: Sâmbătă, 19 noiembrie 2011. Sunt impresionat și acum de Gala Poeziei Contemporane – de la care m-am întors acasă întârziat (am stat la o cafea cu Adrian Alui Gheorghe, plecat apoi la tren, la Piatra Neamț, deși avea hotel plătit, și cu administratorul acestui blog și al Jurnalului de Vrancea, Laurențiu Barbu, cu fiica lui, liceancă premiantă și cu un fotograf prieten: când îmi va trimite fotografiile făcute la această gală de neuitat, le voi publica aici), mă și tem să mă gândesc. Totul a fost ca-n povești – aula mare a Ateneului bucureștean arhiplină! Ați citit bine, arhiplină, la GalaPoeziei Contemporane! N-am pomenit de când sunt. De când am sosit la Ateneu, cu jumătate de oră înainte de a începe Gala, afară, în fața intrării în Ateneu era o coadă neverosimilă cotită, pe mai multe rânduri, care ajungea până pe alei și trotuare… Nu-mi dau seama cum a fost posibil să vină atâta public, Nicolae Manolescu a mulțumit la final lui Gabriel Chifu, mâna lui dreaptă la Uniunea Scriitorilor. Sincer, jos pălăria! Prima ediție a Galei Poeziei Contemporane a fost un succes. O sărbătoare a sufletului românesc. Și le mulțumesc organizatorilor că m-au trecut pe listă. „Lista lui Manolescu” – cei ce au citit din poezia lor pe scena mare a Ateneului la această Gală (cu siguranță pentru mine va fi de neuitat; eu în general fac o plecăciune în fața poeților adevărați, îi consider aleși ai sorții, chiar dacă n-o duc bine; atunci când mă primesc în rândurile lor, mă simt onorat). Înainte de a reda numele de pe această listă, să subliniez recitalul îndelung aplaudat al lui Ion Caramitru, total dezinhibat – a început, invitat de N. Manolescu (moderatorul Galei), cu Nichita Stănescu și a încheiat cu Marin Sorescu. Au citit („Lista lui Manolescu”, o redau după intrarea în scenă, invitați la microfon de N. Manolescu) la Gală: Ana Blandiana, Mihail Gălățanu, Teodor Dună, Ion Mureșan, Horia Gârbea, LIS, Ioana Nicolaie, Dinu Flămând, Nora Iuga, Leo Butnaru, Daniel Bănulescu, Emil Brumaru, Mircea Dinescu, Adrian Popescu, Traian T. Coșovei, Nichita Danilov, Robert Șerban, Vasile Dan, Varujan Vosganian, Florin Iaru, Ioan Es. Pop, Aurel Pantea, N. Prelipceanu, Adrian Alui Gheorghe, Marta Petreu și Gabriel Chifu – 26 de poeți. 

                                        Divanul poeţilor pe scena Ateneului: (rândul de sus) - Daniel Bănulescu, Emil Brumaru, Mircea Dinescu, Adrian Popescu, Teodor Dună, (primul rând) - Ana Blandiana, Horia Gârbea, Liviu Ioan Stoiciu

Deoarece formula de prezentare (scenică) era ca fiecare poet care a citit să rămână pe scenă (să elibereze locurile din sală), pe scaune, n-am putut să-i ascult decât pe primii cinci poeți cu ce au citit din poeziile lor, în condițiile în care, o dată așezat pe scenă, în spate (fundal) n-am mai auzit nimic din ce au citit cei ce au fost invitați după mine la microfon. Pur și simplu acolo unde stăteam nu se auzea ce se citește la microfon decât pe sărite, oricât m-am străduit să aud. Regret, astfel, că nu i-am putut asculta decât pe primii cincidin cei 26 de poeți. Dar Doina Popa (care m-a însoțit la Ateneu; a stat pe rândul doi, în centru, în sală și a făcut fotografii; dați click pe ele să le măriți, dacă doriți) m-a asigurat că a fost o seară magnifică de poezie, toți poeții invitați pe scenă la Gala Poeziei Contemporane străduindu-se să citească din ce au mai reprezentativ și că diversitatea lirică a bătut la ochi, fiecare fiind altceva. Unii dintre poeți au citit poeme din cărțile lor, alții poeme inedite (eu am citit un poem inedit). Poemele citite în manuscris au fost adunate de N. Manolescu. N-am avut cum să urmăresc nici scriitorii prezenți în sală, care au aplaudat Gala: Georgeta și Gabriel Dimisianu, Antoaneta Ralian, Alex Ștefănescu, Dan Cristea, Ion Horea, Sorin Lavric, Mircea Valer Popa, Florica Bud, Răzvan Țupa, Anca Mizumschi, Marin Codreanu, Lidia și Ion Lazu, George Neagoe, Daniel D. Marin și Ofelia Prodan, Andrei Novac, Un Cristian, Ioan Pavel Azap, sunt cei ce-mi vin acum în minte – dar au fost mult mai mulți scriitori (nu spun că pe majoritatea vârstă și a celor tineri nu-i cunosc, degeaba mă străduiesc să-i cunosc, ei se feresc de mine, eu nu dau peste ei).

A început Nicolae Manolescu: trebuie să-mi schimb cuvântul introductiv, în care mă plângeam că sala e goală fiindcă poezia nu-și mai găsește nici un rost în societatea de azi. Sunt contrazis de prezența dumneavoastră, sala e arhiplină, nu mai am ce să spun… Gala de azi a fost făcută în ideea de a auzi și vocile poeților în cetate, care se aud tot mai rar. La ce bun poezia, își pun deja foarte puțini această întrebare, majoritatea o ignoră – de parcă poezia n-ar fi bună de nimic. Avem nevoie cu adevărat de poezie? Cei ce spun nu, o spun din surzenie, ei cred că poeziei nu există, de fapt – să-i compătimim împreună, ei nu știu ce pierd. Poezia spune pe limba ei ce nici o altă limbă n-o poate spune, mesajul poetic e unic, foarte personal și misterios, poetul ne spune ceva esențial… Îi vom asculta în această seară, la Gală, pe cei câțiva foarte buni poeți, pe unii i-ați învățat în manuale. Dar nu toți cei buni sunt prezența la această Gală, lista mea nu e infailibilă, iar dacă n-or să vă placă, să veniți să-mi spuneți la sfârșit… La final, Nicolae Manolescu a subliniat că e în continuare profund impresionat de numărul copleșitor de spectatori prezenți la o Gală a Poeziei și le-a mulțumit din toată inima tuturor (inclusiv invitaților săi poeți, care au citit pe scenă). „Mă bucur că am putut auzi aici Vocea Poeziei”. Gala Poeziei s-a transmis în direct pe Radio România Cultural și pe 1 decembrie se va transmite pe postul național de televiziune. Emoțiile au fost mari – unii dintre cei ce au citit s-au bâlbâit (eu am reluat un vers), altora le tremura atât de tare hârtia sau cartea de pe care citeau, că au renunțat să ducă la capăt poemul… Vă rog să mai rețineți că s-a ținut secretă Lista lui Manolescu la Gala Poeziei Contemporane până azi (eu n-am aflat-o decât văzând cine urcă pescenă), nu e greu de înțeles de ce.

LIS

GALA POEZIEI ROMÂNE CONTEMPORANE

LISTA LUI MANOLESCU

Ieri, 19 noiembrie, la Ateneul Român, a avut loc Gala poeziei române contemporane, ediţia I. Conform Listei lui Manolescu, au citit poeţii: Ana Blandiana, Mihail Gălăţanu, Teodor Dună, Ion Mureşan, Horia Gârbea, Liviu Ioan Stoiciu, Ioana Nicolae, Dinu Flămând, Nora Iuga, Leo Butnaru, Daniel Bănulescu, Emil Brumaru, Mircea Dinescu, Adrian Popescu, Traian T. Coşovei, Nichita Danilov, Robert Şerban, Vasile Dan, Varujan Vosganian, Florin Iaru, Ioan Es. Pop, Aurel Pantea, Nicolae Prelipceanu, Adrian Alui Gheorghe, Marta Petreu, Gabriel Chifu.

Gala a fost organizată de Uniunea Scriitorilor cu sprijinul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional.

UNELE IMAGINI DE PÂNĂ LA ÎNCEPEREA ŞI DIN TIMPUL  GALEI

Nicolae Manolsecu cu Lista în mână

Nicolae Prelipceanu şi Marta Petreu pe scena Ateneului

 

Ioan Es. Pop, Aurel Pantea şi Ion Mureşan

Mihail Gălăţanu şi Ana Blandiana

 Nora Iuga, Ioan Es. Pop şi Leo Butnaru

Varujan Vosganian, Emil Brumaru, Vasile Dan, Ion Caramitru şi Adrian Popescu după Gală

Despre avangardă ca jertfă a Gulagului şi nu numai

Leo BUTNARU: 

 NĂSCUTĂ DIN LIBERTATEA   SPIRITULUI, EXPERIMENTULUI, REVELAŢIILOR

– Domnule Leo Butnaru, pentru început, vrem să vă felicităm pentru realizarea acestei antologii-memorial şi, curiozitatea bat-o vina, vrem să ştim de cât timp a fost nevoie pentru a întocmi acest volum numit, oarecum antagonic, ”Avangarda. Jertfa GULAG-ului”?

– Mulţumesc pentru felicitări. În ce priveşte antologia şi cronologia, să zic uşor rimat, la ea am migălit în interiorul unui proiect mai amplu, Panorama  poezie avangardei ruse, care mă ţine  in actio deja mai bine de un deceniu şi jumătate. În ea vor intra circa 200 de poeţi, avangardişti de diferite orientări, protagonişti sau simpli actanţi ai diverselor curente – multe! – pe care le-a cunoscut această fenomenologie în primele trei decenii ale secolului trecut în Rusia, iniţial monarhistă, apoi sovietică. Panorama va avea circa 50 de mii de versuri, prefaţă, prezentare biobibliografică pentru fiecare autor, note. Prin urmare, cei 52 de autori, unii dintre ei de-a dreptul atinşi de geniu, dacă e să ne referim la Mandelştam, Ţvetaeva, Harms, Pasternak, care au căzut jertfă Gulagului sau au trecut prin sistemul lui opresiv, inclusiv „în exteriorul” său ideologic restrictiv, dur, bolşevic, alcătuiesc această antologie ca parte componentă a Panoramei.   

 – V-am întrebat mai sus de durata lucrului asupra acestui volum pentru că, bănuim, a fost nevoie să scotociţi prin multe arhive pentru a găsi informaţia de care a fost nevoie. Cum aţi făcut rost de aceste informaţii şi care a fost imboldul care a condus la realizarea acestei antologii?

– Aşa e, munca a avut şi pistele ei de cercetare, localizare, periodizare care  m-a dedublat în traducător şi istoric literar, precum remarcase Barbu Cioculescu, când am publicat antologia „Literatura din Basarabia în sec. XX. Traduceri”, ce cuprinde cercetarea şi valorificarea a 100 de ani de dragomanie românească între Nistru şi Prut.

Cum m-am rostuit/ căpătuit cu cele necesare pentru volum? Bineînţeles, prin simple achiziţii proprii de carte pe durata multor ani, astfel că în biblioteca mea deja existau ediţii serioase cu opera lui Hlebnikov, Maiakovski, Mandelştam, Ţvetaeva, Pasternak, Zboloţki, Ahmatova (ca să dau în… dezordine alfabetică o parte din numele autorilor de avangardă), alte texte – e drept, mai puţine, – le culesesem din clandestinitatea samizdat-ului rusesc din perioada sovietică. Însă, în cea mai mare parte – chiar destul de importantă! – completarea arhivei personale cu autori şi texte o datorez generozităţii mai multor colegi şi exegeţi ruşi ai avangardei, cu unii dintre care aveam să mă împrietenesc, pentru a conlucra în continuare şi cu care sunt „cot la cot” în Academia Avangardei Ruse. Este vorba de Igor Loşcilov din Novosibirsk, poet şi profesor, Serghei Biriukov (profesor la Halle, Germania), Mihail Evzlin din Madrid care, de altfel, mi-a publicat în Spania un volum tradus din poezia lui Igor Bahterev, Elena Târâşkina de la Universitatea din Novosibirsk, regretatul Ghennadi Ayghi din Moscova – şi aş mai putea adăuga nume. O altă parte din texte şi documente am primit-o personal de la moştenitorii sau legatarii creaţiei unor autori (Tatiana Veciorka, Pavel Zalţman, născut, de altfel, la Chişinău). Plus deschiderea largă de program şi uşă a editurilor după căderea Uniunii Sovietice, când se valorifică, în forţă, recuperator, creaţia autorilor interzişi până la perestroika şi anul 1991.

– Trăind timpuri în care oamenii se lasă impresionaţi mai mult de formă decât de conţinut, nu există riscul ca cititorii să se intereseze mai mult de destinul acestor poeţi decât de creaţia lor?

– Eu ştiu una şi bună, şi probată: fenomenologia avangardistă, inclusiv cea rusească, e fascinantă, instructivă, mobilizatoare întru proprii căutări artistice. Înainte de toate, cred că este absolut necesar să o cunoască, chiar să o studieze orice autor tânăr. Astfel dânsul va afla că ceea ce, uneori, se dă drept noutate, originalitate, cu-curi-gu literar inimitabil în zilele noastre, a fost pus pe rol încă acum 100 de ani (manifestul futurismului al lui Marinetti apăru în 1909), dar mai important e că avangarda, în special protagoniştii ei, i-ar putea sugera junelui autor piste faste de evoluţie a propriului său har, de descoperire şi afirmare a propriei vocaţii.

În ce priveşte riscul de care vorbeşti: antologia inserează texte de reală valoare, nu conjunctural-ideologice sau anti-ideologice. Cel care iubeşte poezia autentică nu va fi dezamăgit de „Avangarda – jertfa Gulagului” şi în formă – şi în conţinut, şi în biografie – şi în poezie,

– După o perioadă în care aţi studiat nu doar creaţia, ci şi destinul acestor poeţi, am vrea să aflăm de la dvs. dacă n-ar fi existat „Jertfa GULAG-ului” în viaţa acestor creatori, creaţia lor ar fi avut o altă soartă?

– Bineînţeles, alta! Să luăm aminte că unii dintre poeţi au fost executaţi pe când aveau o vârstă foarte tânără – Nikolai D. Burliuk la 31 de ani, în 1921, Nikolai Gumiliov, fostul soţ al Annei Ahmatova, la 35 de ani, de asemenea în 1921, Iuri Denghen la 27 de ani, în 1923, Vladimir Sillov la 29 de ani, în 1930, etc., etc. Unor autori căzuţi jertfă bolşevismului nici nu li se mai cunoaşte anul naşterii şi cel al morţii, de unde e de înţeles că, în cea mai mare parte, şi opera lor a fost pierdută, asasinată şi ea de regimul inuman.

O, da, într-o societate democrată, în libertate, avangarda rusă ar fi fost în stare să dea multe alte opere memorabile. 

– Ştim că prin activitatea şi modul de viaţă pe care îl aveţi sunteţi un om al timpului sau chiar în avangarda procesului literar, iată de ce, o să vă rugăm să ne spuneţi dacă poezia acestor poeţi poate intra într-o concurenţă directă cu poezia contemporană sau chiar cea postmodernistă?

– Păi, parcă nu am dat deja nume ce, din start, nu pot avea concurenţă? Mandelştam (akmeist), Ţvetaeva (novatoare sui generis a prozodiei ruse), Ahmatova (akmeistă), Gumiliov, Harms (constructivist), Zaboloţki, Pasternak (în tinereţe futurist), Harms (constructivist), Gruzinov (cubofuturist)  sunt de o contemporaneitate magistrală, peste, iată, secole. Nu încape îndoială, cei care scriu în acest al doilea deceniu al secolului XXI şi-ar mai potoli din aroganţă şi lăudăroşenie de „deschizător de drumuri”, dacă i-ar citi şi studia pe avangardiştii care au scris în deceniul doi al secolului XX. Şi dacă ar fi, bineînţeles, oneşti.

– Dar publicul larg, mai puţin sensibil şi experimentat la capitolul „totalitarism”, cum „riscă” să fie afectat, impresionat, interesat de acest subiect?

– Aici nu interesează publicul larg, decât în măsura în care din el se pot desprinde mai multe sau mai puţine persoane, unele care pot deveni personalităţi şi graţie faptului că ştiu ce înseamnă aia avangardă şi cum poate ea lucra, fertil, în conştiinţele artistice, creatoare sau cititoare, de astăzi. Avangarda a fost sugrumată de totalitarism, dar s-a născut din libertatea spiritului, cugetului, cuvântului, metaforei, ideii, experimentului şi înfăţişărilor, revelaţiilor extraordinare. A fost o confruntare a contrariilor, pentru a da zbor creaţiei manifestate în relaţia: teză – antiteză – sinteză, şi – perspectivă, perspective. 

– Povestiţi-ne în ce proiect sunteţi antrenat în prezent?

– Sunt pe cale să duc la bună împlinirea (nu vreau să zic… sfârşit) redactarea a două jurnale yes-eu de călătorie, care mi s-au întâmplat, în septembrie, prin Crimeea şi, în octombrie, prin Armenia. Scriu la poezia, proza şi eseistica mea care fac casă bună, în continuare, cu traducerile. Ţin mai vechile mele rubrici din unele reviste de pe stânga şi dreapta Prutului. Apoi, uşor… aventuros, mă gândesc la o expoziţie personală de artă fotografică, în care să expun portretele a cel puţin 50 de colegi, poeţi, prozatori, traducători din vreo 15-20 de ţări. Unele deja le-am publicat pe blog. (Însă aceasta din urmă nu e o urgenţă…)

– Cu siguranţă, sunteţi cu ochii pe pulsul literaturii contemporane şi, în special, nu neglijaţi literatura naţională. Ce vă preocupă, interesează, impresionează, întristează, bucură, enervează în acest domeniu?

– E o întrebare interesantă, însă pentru a răspunde la ea ar fi nevoie de un alt interviu. În caz contrar riscăm să fim superficiali, constrânşi de lipsa de spaţiu, dar şi de timp. Poate revenim.

– La ediţia din acest an a Premiului Nobel pentru literatură s-a vehiculat numele  lui Cărtărescu. Cum credeţi, are şanse un român în viitorul apropiat să pună mâna pe acest multrâvnit premiu?

– De ce să nu o aibă, inclusiv Mircea Cărtărescu? Dar – atenţie la jocurile de-a nominalizarea, în general. Pentru că nominalizările pot fi făcute de o mulţime de instituţii, în special de cultură şi editoriale. Credeţi că numărul şi numele celor nominalizaţi se reduce la doar cele de care ştim noi? Oho-ho, el e de ordinul miilor! Miilor de incognito (să nu le zicem…anonimi) „trimişi” în listele Academiei Suedeze. Instituţia aceasta însă reţine doar 50 de nume-nominalizări, anual, iar lista celor mulţi e făcută public doar după jumătate de secol trecut de la desemnarea câştigătorului din anul respectiv.

În genere, şi despre premii trebuie să ai o oarecare informaţie, să n-o iei aşa, din galopul calului. Pentru că, spre exemplu, ce s-a întâmplat acum un timp la Chişinău? Un poet s-a călătorit la cele sfinte şi, dintr-o dată, în fierbinţeala căutării diferitor onoruri, unde prind a vocifera unii, că basarabeanul trebuie înaintat la Premiul Heider şi ei chiar vor face demersurile necesare, vor trimite, vor deschide, vor spune, vor… vor… Pe chestia aceasta se făcea mare zarvă la Uniunea scriitorilor, pe la Academie, pe la diverse întruniri, la una din ele fiind şi eu prezent, la Biblioteca Naţională. Eu le spun unora ce ştiam – că nu se poate, însă ei o ţineau una şi bună: să vină Premiul Herder în Republica Moldova şi gata! Pledau-vociferau academicieni, precum dl Cimpoi, pe atunci preşedinte la USM, doctori în filologie, deputaţi etc., etc., fără ca vreunul din ei să cunoască elementarul adevăr: niciodată Premiul Herder nu s-a acordat post-mortem, ci doar antum. Dacă ar fi fost cum se credea la Chişinău, e-he-he ce coadă postumă ar fi fost la respectiva distincţie! Reţineţi, am zis: nu s-a acordat, la trecut, pentru că, începând cu anul 2006, această distincţie a fost pur şi simplu scoasă din circuit. Atâta i-a fost, în perioada 1963-2006. Deci, nostimii noştri academicieni, doctori în filologie, deputaţi etc. râvneau un premiu ce nu mai exista! De aia e bine, totuşi, să fii cât de cât informat, ca să nu cazi în ridicol…

– Vă mulţumim şi vă dorim mult succes în continuare! 

– Mulţumesc, şi să rămâneţi mereu fideli literaturii!

Interviu de Liliana Popuşoi

Pelerinaj la Sf. Mesrop Maştoţ

Jurnal de Armenia. 21.X.2011

Până la Oşakan am făcut în jur de două ore, iar când am sosit acolo, în curtea bisericii   era destul de multă lume, fiecare din cei prezenţi având în mână câte o garoafă, în special albă, pe care s-o lase pe lespedea de mormânt a Sfântului Mesrop Maştoţ (360-440), pentru că cel ce le-a dăruit armenilor alfabetul a fost sanctificat. Foarte mulţi copii, în grupuri, clase întregi însoţite de învăţători. E cam frig şi unii dintre pici suflă în mânuţele uşor violete în care ţin garoafele albe. Unii dintre ei, au prinse la piept cartonaşte pe care e pictată câte o literă din alfabet.

            Până la propriul alfabet, armenii foloseau şi ei scrierea cuneiformă a Orientului Antic, analoagă celei babilonene, în care un grup de simboluri puteau însemna o frază întreagă, precum în scrierea hieroglifică a egiptenilor, chinezilor şi japonezilor. Cu cuneiforme a fost scrisă şi atestarea întemeierii cetăţii Eribuni, Erevanul de azi. Iar Sfântul Maştoţ i-a oferit poporului său alfabetul chiar la începutul secolul V (405-406). Naşterea Alfabetului însemna pentru armeni Salvarea Naţiunii! Păstrarea istoriei şi culturii ei în condiţiile în care, cu câteva decenii în urmă, Armenia Mare fusese împărţită între persani şi romani (care, bineînţeles, aveau pre-molotov-ul şi pre-ribbentrop-ul lor!). Acceptarea unui alfabet străin ar fi echivalat cu asimilarea treptată şi dispariţia armenilor ca popor. Însă religia creştină şi scrierea proprie le-a permis acestora să reziste poftelor anihilatoare ale cuceritorilor. Şi eu consider zădarnică revenirea non-stop, de refren, la întrebarea: Unde se află Armenia, în Europa sau în Asia? Ca teritoriu, cândva Armenia era asiată, însă ortodoxismul a europenizat-o, precum s-a întâmplat şi cu Gruzia. Aceste două ţări sunt din Eurasia Orientală. Epitetul oriental vizând doar aspectul geografic, nu şi pe cel cultural, după datele căruia Armenia este deplin europeană. Alfabetul propriu a remodelat şi reorientat conştiinţa poporului armean care, fără propria scriere, ar fi putut privi spre Mecca, însă graţie Sf. Mesrop Maştoţ priveşte spre răsăritul soarelui. Înţelegi asta mai bine, când te reţii în preajma grupurilor de copii, claselor aliniate, gâgâlicii cărora spun versuri, cântă; gâgâlicii care au prinse în piept cartonaşte cu litera Ա = A(ib), cu care în limba armeană începe cuvântul Dumnezeu (Astvaţ – Աստված) şi care au venit la Sf. Maştoţ să-i mulţumească pentru că ei pot astăzi scrie şi citi în propria limbă şi nu în cea a împilatorilor, cotropitorilor, decimatorilor. Deci puii de armeni vin aici la început de an şcolar, la început de alfabet, când abia de-au învăţat litera A, iar a doua oară se înfăţişează la biserica din Oşakan cu garoafa în mână la sfârşitul primului lor an şcolar, după ce au însuşit deja întreg alfabetul, ce se încheie cu litera Ք = C(e), cu care începe cuvântul Cristos, şi ţin să-i mulţumească Sfântului Maştoţ încă o dată pentru darul făcut poporului şi pentru că ei, gâgâlicii, deja au prins a scrie şi a citi. Precum se poate înţelege din simbolistica primei litere şi a celei de încheiere, alfabetul armean are un substrat religios ca o temelie a credinţei supreme, dar şi a simplei ştiinţe de carte. Mult timp. Literele armeneşti – 36, aranjate în patru coloniţe, – au avut şi rolul de cifre: prima coloniţă – unităţile, a doua – zecimalele, a treia – sutimile, a patra – miimile.  Spre exemplu, 9001 era scris ca ՔԱ.

La monumentul Sf. Mesrop Maştoţ împreună cu gâgâlici din clasa întâi

După ce aşteptăm ceva vreme să intrăm şi noi în încăperea-cavou nu prea spaţioasă, ca să depunem garoafele pe onixul pietrei de mormânt a Sfântului Maştoţ, năierul-şef al Arcei literare 2011, David Movsesian, ne invită în panteonul alfabetului, în afara bisericii, pe stânga, unde sunt instalate hacikar-urile (pietrele-cruce) cu forma celor 36 de litere ale alfabetului armean. Şi nu vom face o simplă excursie, ci fiecare dintre noi va fi fotografiat lângă litera-hacikar cu care începe propriul său nume. Mie îmi vine cel mai uşor: litera L e unica în alfabetul armean care coincide, ca formă, cu cea din alfabetul latin! (E drept, acum câţiva ani, a mai fost „recrutată” din latinie şi „O”, pentru că doar cea pur-armenească, în anumite cazuri, nu reda unele nuanţe ale rostirii unui cuvânt sau altul). Să încerc să descriu monumentul literei L: e cam de 2 metri înălţime (cu un cap mai mare decât… mine, cel ce stau, cuviincios, alături, când sunt fotografiat). 

                          Lângă litera L, aceeaşi în alfabetul latin şi cel armean

Pe un postament cam de două palme deasupra pământului, pe stânga compoziţiei cioplite în tuf roz, tronează, maiestos, litera, pornindu-şi columna de sus, continuând în dreapta cu baza ei la capăt uşor arcuită spre piedestal. În mijloc, în miez, stâlpul şi baza literei conţin un ornament parcă vegetal, parcă geometric. Apoi, pe latura dreapta, porneşte în sus şi se duce spre începutul literei o arcadă, ca un portic, să zicem, care se lipeşte de literă, venind şi ea jos, spre piedestal. Iar în interiorul arcadei cu litera – o rozetă pe care se sprijină o cruce (altfel nu ar fi hacikar), încoronată de o floare a soarelui (!). Ornamentele stilizate din „tijele” crucii sunt foarte frumoase.

 

Claudio Pozzani (Italia) lângă litera sa: C

Fac câteva poze colegilor pe care „îi mai prind” lângă literele lor, inclusiv pe Claudio Pozzani, la portretul căruia voi reveni în vreun respiro ce va apărea în intens-dens informaţionalul-emoţionalul nostru periplu.

Alte file din Jurnal de Armenia

VINE, VINE PRIMĂVARA ÎN PLINĂ TOAMNĂ

Ecimiadzin, 20.X.2011

Iar la în faţa catedralei de la Ecimiandzin sunt pietrele de mormânt ale primaţilor care au stat în fruntea bisericii armeneşti. Am stat în mai îndelungă reculegere în preajma celei a Catolicosului Vasken I, înainte-stătătorul Bisericii Armeane în anii 1955 – 1994. Era născut în Bucureşti şi vorbea mlădios-miezos limba română. O ştiu din următoarea împrejurare: în 1988, când se produsese devastatorul cutremur din Armenia (peste 25 de mii de morţi), la faţa locului au venit şi salvatori dintre Prut şi Nistru, cu ei – şi o echipă de la studioul Moldova-film. Anume graţie acestui fapt Sanctitatea Sa Patriarhul Suprem şi Catolicosul Vasken I a acceptat să-i primească (vă imaginaţi, în acele zile de dezastru era foarte ocupat), acordându-le un interviu – în limba română, fireşte. Acel film l-a montat Zinovia, soţia mea, şi eu am rugat-o să-mi dea banda sonoră cu cuvântul Sanctităţii Sale, pe care, transcriindu-l, l-am publicat pe prima pagină a hebdomadarului Literatura şi arta. Astăzi, soţia e şef filmotecă şi restaurare a studioului Moldova-film şi ambii regretam că nu mai aveam timp (am plecat… fulgerător, într-o zi jumătate, spre Erevan!) pentru ca ea să-mi aducă o copie a acelui film cu interviul Sanctităţii Sale Vasken, pentru a le-o oferi colegilor armeni şi – de ce nu? – de a o proiecta în la întrunirile efectivului nostru de pe Arca literară.

Dar, acolo, la mormântul Sanctităţii Sale, mi s-a întâmplat un lucru extraordinar: două domnişoare din grupul nostru mă salutară în… româneşte! Cine sunt? Studente la Universitatea de Stat. Vorbesc engleza, italiana şi, de la o vreme, cu doamna profesoară Maria Ipatov din Bucureşti, fac cursuri de limba română. Şi ce credeţi că pun la cale domnişoarele? (Lilit Petrosian şi Marina Balaian, reţin eu în blocnotes.) Prind a cânta ceea ce ştiu: Vine, vine primăvara. Şi, bineînţeles, împreună cu ele, cânt şi eu, amintindu-mi de copilărie. Şi chiar despre cum am scris la romanul memorialistic Copil la ruşi. Cântăm, încheiem cu bine, cursiv, fără sincope melodia, după care domnişoarele Lilit scrie versuri), în duet parcă, încep a recita  Revedere de Eminescu, şi eu rostesc versurile împreună cu ele:  Numai omu-i schimbător, / Pe pământ rătăcitor, / Iar noi locului ne ţinem, / Cum am fost aşa rămânem…

 Cu fiicele Araratului, Lilit şi Marina, vorbitoare (şi cântătoare!) de limbă română

 Ce emoţionant e să cânţi Vine, vine primăvara în plină toamnă armenească, împreună cu două fiice ale Araratului care – uimitor! –au o rostire românească impecabilă! Sigur că, în copilăria sa românească, a cântat Vine, vine primăvara şi piciul Vasken care, peste ani, avea să ajungă Catolicos si Patriarh Suprem al Tuturor Armenilor, la mormântul căruia, iată, parcă am fi venit noi cu un colind laic, cu Vine, vine primăvara, în plină toamnă frumoasă sufletului nostru doritor de viaţă.  

 Mormântul Catolicosului şi Patriarhului tuturor armenilor, "bucureşteanului" Vasken I