ALTE FILE DIN JURNALUL DE BORD
Până a-ţi fura ochii construcţiile din ansamblul mănăstiresc Noravank (122 de kilometri de la Erevan), te copleşeşte aspectul reliefului, ale rupturilor perpendiculare de straturi pământene, geologice, ca nişte orgi… brun-roşcate, pe alocuri bătând chiar spre roşu autentic. Iar pe acest fundal nemaipomenit – Noravankul la care ajungem, urcând, pedestru o culme impresionabilă, în timp ce, peste crestele munţilor roteşte, larg, un vultur întunecat la penet.
De cum ne pomenim sus, în forţă, totuşi, facem coadă la izvorul ce susură imediat pe dreapta de cum intri pe sub portalul mănăstirii. Sorb şi eu, ca Diogene, din căuşul palmelor şi, vreme ce-mi mai revin după suiş, împrospătat de licoare izvorâtă din inimă de munte, mă dau la gânduri şi asociaţii fugare/ frugale, constatând – în baza experienţei… acumulate deja! – că în Armenia nu doar apa plată se numeşte „Noe” (ar fi o legătură cu… potopul, nu?), ci chiar şi fabrica de vin din Erevan tot „Noe” se numeşte! (O, să te gândeşti la un potop de vin!...) Pe aici e utilizat, deci, unul din cele mai vechi braduri din câte se pot prelua de atunci, de la începuturile lumii. Acest brand cheamă, asociativ, în prim-planul minţii o altă noţiune, aproape omonimă – brind, franţuzească ce înseamnă – toast, închinare. Ei bine, brind la Noe! Însă noţiunea nu a prins în comunicarea românească, decât la Vasile Alecsandri în versurile adresate poeţilor provensali cu unii din care chiar se întâlnise. Astfel că subconştientul mă face conştient, atent că, aici, în munţii Armeniei, mă surprind fredonând alecsandrianul Cântec al gintei latine… Vă amintiţi? – „Latina gintă are parte/ De-ale pământului comori/ Şi mult voios ea le împarte/ Cu celelalte-a ei surori”. Împarte, împărtăşanie… – „zburdă” în continuare măgăruşii asociaţiilor, făcându-mă să mă gândesc că, la o adică, un periplu prin spaţiile armeneşti o fi şi o împărtăşanie reciprocă între ginte. Şi se poate merge mai în desime de sens, constatând că prezenţa şi itinerarul scriitorilor-năieri din 10 ţări pe Literary Ark 2011 nu ţine doar de preocupările noastre profesioniste, ale scrisului, ale cărţii. Şi nicio simplă excursie nu e, ci mai mult e: un pelerinaj iniţiatic, prin secole şi spaţii, prin metamorfoze istorice şi civilizatorii fascinante.
De cum ne pomenim sus, în forţă, totuşi, facem coadă la izvorul ce susură imediat pe dreapta de cum intri pe sub portalul mănăstirii. Sorb şi eu, ca Diogene, din căuşul palmelor şi, vreme ce-mi mai revin după suiş, împrospătat de licoare izvorâtă din inimă de munte, mă dau la gânduri şi asociaţii fugare/ frugale, constatând – în baza experienţei… acumulate deja! – că în Armenia nu doar apa plată se numeşte „Noe” (ar fi o legătură cu… potopul, nu?), ci chiar şi fabrica de vin din Erevan tot „Noe” se numeşte! (O, să te gândeşti la un potop de vin!...) Pe aici e utilizat, deci, unul din cele mai vechi braduri din câte se pot prelua de atunci, de la începuturile lumii. Acest brand cheamă, asociativ, în prim-planul minţii o altă noţiune, aproape omonimă – brind, franţuzească ce înseamnă – toast, închinare. Ei bine, brind la Noe! Însă noţiunea nu a prins în comunicarea românească, decât la Vasile Alecsandri în versurile adresate poeţilor provensali cu unii din care chiar se întâlnise. Astfel că subconştientul mă face conştient, atent că, aici, în munţii Armeniei, mă surprind fredonând alecsandrianul Cântec al gintei latine… Vă amintiţi? – „Latina gintă are parte/ De-ale pământului comori/ Şi mult voios ea le împarte/ Cu celelalte-a ei surori”. Împarte, împărtăşanie… – „zburdă” în continuare măgăruşii asociaţiilor, făcându-mă să mă gândesc că, la o adică, un periplu prin spaţiile armeneşti o fi şi o împărtăşanie reciprocă între ginte. Şi se poate merge mai în desime de sens, constatând că prezenţa şi itinerarul scriitorilor-năieri din 10 ţări pe Literary Ark 2011 nu ţine doar de preocupările noastre profesioniste, ale scrisului, ale cărţii. Şi nicio simplă excursie nu e, ci mai mult e: un pelerinaj iniţiatic, prin secole şi spaţii, prin metamorfoze istorice şi civilizatorii fascinante. 
Lucru acesta ţi se relevă cu deosebită vibraţie de sentiment aici, în retrasa în munţi şi atât de prezenta în istoria civilizaţiei armene Mănăstire Noravank, nu departe de oraşul (poate că mai adecvat spus: orăşelul) Eghegnadzor.
Noua Mănăstire (astfel se traduce din armeană Noravank) a fost întemeiat chiar în primii ani ai secolului XIII ca un complex de cult alcătuit din biserica Sf. Ioan Botezătorul, paraclisul Sf. Grigore şi biserica Maica Domnului, pe timpuri aici aflându-se şi reşedinţa principilor Orbelian. Zic de principi, pentru că, în Armenia, viaţa monahală avea un specific al ei – ajungea călugăr nu orice doritor, ci doar cei proveniţi din familii înstărite. Monahii deprindeau măiestria scrisului duhovnicesc, studiau în folosul comunităţilor, plus la asta călugării armeni fiind concomitent şi preoţi.
Locul de monastire şi de pomenire, cum se spune în celebra noastră baladă, a fost ales şi din considerentul că, jos, în defileul îngust, curge râul Arpa, în armeneşte numele său însemnând exact acelaşi lucru ca în româneşte – harpă. Pentru că o curgere de râu montan te poate duce cu gândul şi auzul spre muzică. În primele două secole de existenţă, mănăstirea a fost şi reşedinţă episcopală, important centru spiritual, cultural şi de învăţământ.
Ar fi multe de spus despre complexitatea şi stilul arhitectonic de aici, „incastrat” atât de firesc în relieful natural al munţilor, al dezgolirii lui roşietice ca, parcă, pe alocuri, în unele pânze ale lui Rubens. Dintre detalii se reţin arcadele împodobite cu basoreliefuri de porumbei şi sirene încoronate, utilizate pe larg în heraldica şi pictura armenească din secolul XIV, iar mai înainte – în arhitectură, arta miniaturii şi cea a decorării vaselor, ceştilor.
Zidirile au avut de suferit în urma câtorva cutremure, dar de fiecare dată nu au fost abandonate, ci reînălţate. Reţin atenţia câteva hacikare (pietre purtătoare de cruce) pe care un ghid ţi le poate citi minuţios, depistând detalii şi sensuri ascunse unui nefamiliarizat cu astfel de simbolistică şi artă.
Şi aici, privind fundalul unui altar, mă surprind iar, dar şi mai emoţionat la gândul că, în bisericile armeneşti, Maica Domnului seamănă – uimitor de mult şi înduioşător până la indicibilă smerenie – cu o simplissimă – şi altissimă! – ţărancă. Munteancă. Şi aici, la Noravank, privind spre Maica Domnului, mă gândeam la mama mea Anastasia, născută Munteanu, fiica Magdalenei şi a lui Chiril din Negurenii noştri de pe malul Răutului, între Soroca şi Orhei.----------------:::::::::::::::::---------------
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu