O FLOARE, O LUMÂNARE PENTRU ANATOL CIOCANU

De la colega Claudia Voiculescu

Frate Leo (îmi permiteţi să vă apelez aşa?), aşa de mult am gândit la Anatol... că simţeam că-mi înăbuş inima, creierul... L-am cunoscut în 1990 datorită poetei Leonida Lari... Venisem la Chişinău singură, fără să am pretenţia că vin cu vreo investitură oficială... Am venit de sărbătoarea "Limba noastră cea română". Am venit la redacţia „Glasul naţiunii”... Acolo am vorbit cu Leonida. Leonida m-a dus la Anatol căruia i-am dat poeziile mele pe care, la ceva vreme mi le-a publicat... L-am cunoscut şi pe domnul Gheorghe Vodă care mi-a dat o invitaţie să pot merge împreună cu scriitori şi academicieni la Căinarii lui Mateevici. Acolo, printre alţi poeţi care veniseră la ceremonia de inaugurare a noii case a lui Mateevici (autorităţile comuniste dărâmaseră casa iniţială), eram şi eu...  Am citit poezii care s-au dat la radio, apoi... am vorbit mult cu domnul Vodă şi cu Anatol... Cu Anatol am purtat şi o mică corespondenţă. Cu dl Vodă mai vorbeam la telefon... Apoi, prin 1990, Anatol a venit în Bucureşti adus de Leonida în subredacţia „Glasului naţiunii”... Nu cunoştea pe nimeni în "Micul Paris" şi mi-a dat telefon... A fost oaspetele meu în nenumărate rânduri... Cu el am fost de multe ori la poeţii Andrei Ciurunga, Cezar Baltag, Vera Hudici, la părintele Vasile Ţepordei, Grigore Filip Lupu (toţi de stirpe basarabeană), la sculptorul şi intelectualul de mare clasă Petru Jucu şi la câţi alţii! Toţi cei enumeraţi nu mai sunt... S-a dus acum bunul şi prietenosul ANATOL să le ducă veşti mai noi... Am ca mărturie din acel an al venirii mele la Chişinău 2-3 fotografii cu Anatol, eu, domnul Vodă în faţa casei lui Mateevici... Plecarea lui Anatol mă doare sfâşietor... Venea în casa noastră şi ne citeam poezii de-ale noastre şi de-ale altora... Sfiosul, gingaşul şi marele meu prieten a stat la un cămin, într-o garsonieră pe care o împărţea cu încă doi oameni... A dormit pe mese acoperite cu ziare în subredacţie... Nu vroia să deranjeze pe nimeni... S-a chinuit nemeritat... Deseori îl însoţeam la gară ca să pună la conducătorul de tren pachete pentru copilaşul lui rămas la Chişinău... Anatol era de o frumuseţe sufletească rară... din alte vremi... când oamenii ţineau la prietenie, la nobleţe, la cuvântul dat... Am rămas mai săracă cu încă un prieten... Fie-i ţărâna uşoară! Se va duce în cerul lui Dumnezeu să ne privească de acolo, de printre stele... Şi ne va veghea. Vie va fi amintirea lui în sufletul meu... Şi a acelora care ne-au deschis uşa prieteniei ca să ne împărtăşim cu frumuseţi de poezie şi gând generos şi înalt...

Frate Leo, pune, te rog, o floricică şi o lumânare pe mormântul lui şi spune-i că e de la mine... Mulţumesc din suflet...

Bucureşti, 20 iunie 2012

SPRE PULBEREA STELELOR, SUFLETUL POETULUI...

Sufletul poetului Anatol Ciocanu (3 iunie 1940 – 19 iunie 2012) se înalţă spre pulberea stelară, el însuşi luminând cu polenul metaforelor. Acum cinci zile, primise Premiul de Excelenţă al Uniunii Scriitorilor, spunându-mi că îl va investi în reparaţii de sine, pregătit să plece la tratament într-un sanatoriu de la Hârjauca. Acolo s-a şi stins, secerat, fulgerător, de coasa neagră. Dar ţin să menţionez că, atunci când urcase pe scenă, absolut nimic parcă nu ar fi prevestit incredibila plecare a Poetului…

Astfel l-am surprins pe 15 iunie...

Pentru promovarea poezii generaţiilor mai tinere Anatol Ciocanu a fost şi va rămâne – exemplar, chiar în istoria literaturii, cu o remarcă aparte, cred, – ca un cititor răbdător, atent, condus de adevărate revelaţii în perceperea subtilităţilor prezente şi a celor de perspectivă a textelor debutanţilor, pentru ca, generos, în pofida restricţiilor ideologice din timpurile „căluşului în creier”, dar şi în inimă, să le promoveze în presa timpului. Cu decenii în urmă, încă elev fiind, am primit şi eu scrisorile de îndrumare ale cavalerului Anatol Ciocanu, care m-au determinat să nu cedez, să nu abandonez, să fac pasul următor în mirifica lume a poeziei, lume atât de tainică, imprevizibilă şi fascinantă prin minunatele… confuzii şi iluzii (necesare!) de atunci, de totdeauna. Anatol a rămas un cavaler, un generos irepetabil, căruia este ca şi imposibil să-i întorci datoriile, pe care, de altfel, nu le-a pretins niciodată. Recunoştinţa noastră, Poete, Cavalere! Aibă-te îngerii în pază şi muzele în grijă acolo, în pulberea stelară care luminează, fulgurant, Parnasul şi paginile noastre de amintiri, de omagiu!

UNDE SE AFLĂ TOTUŞI CENTRUL EUROPEI?

Jurnal lituanian

(fragment)

24 mai 2012



Chiar aici e "Centrul Europei"...



…Autobuzele ne duc spre Centrul Europei! Eu unul am mai văzut două locuri însemnate ca centru al continentului nostru – unul, în parcul Universităţii din Cernăuţi, iar altul, la câteva zeci de kilometri de acolo, pe malul Tisei, în Transcarpatia. Şi iată că geografii francezi au decis că, totuşi, Centrul Europei se află la 19 de kilometri-nord de Vilnius, unde l-au şi marcat, iar în jurul acestui simbol (…itinerant, îmi vine să spun, pentru că, sincer vorbind, mă cam îndoiesc că anume la ţărmul Mării Baltice se află buricul) a fost amenajat Parcul Europei, un spaţiu cu adevărat remarcabil, un impresionant muzeu de artă sculpturală modernă sub deschiderea firmamentului. Sculpturile, cele mai multe din ele ingenios-fanteziste, plantate aici de artişti din întreaga lume, se află într-o complexă interacţiune cu peisajul silvestru cu ochiuri de ape şi poiene – unele, altele – cu întinsuri de pajişti nu prea mari, acum, în mai, de un verde multiplu în nuanţe, mustos, generos în debordarea, parcă, vitalistă  a însăşi naturii. Parcul a fost conceput anume aşa de către sculptorul Ghintaras Karosas (în 1991) – prin intermediul inter-comunicării naturii cu arta să fie pus în relief concepţional centrul continentului. Pe un teritoriu de circa 55 de hectare au fost amplasate peste 100 de sculpturi ale autorilor din diverse ţări, ba chiar de pe diferite continente, printre ei –celebrităţi, precum ar fi Sol LeWitt (SUA), Magdalena Abakanowicz (Polonia), Dennis Oppenheim (SUA), care au fost cu adevărat inspiraţi în botezul poetic al operelor realizate în acest spaţiu, respectiv: Piramida negativităţii duble; Spaţiul necunoscutei creşteri; Fotoliul-bazin.



Cu domn' gardian al Centrului Europei



Îmi imaginez ce tresărire de bucurie, ba chiar uşoară ameţeală năucitor-emoţională ar fi cuprins pe unii lituanieni vestea venită de la Institutul National de Geografie al Frantei care a tot măsurat-calculat, apoi au constatat că Centrul Europei este exact aici, unde ne aflăm, azi, şi noi, cei din impunătorul desant al Festivalului „Primăvara poeziei”! Iar monumentul acestui centru radiază vectori de distanţă – ca o Roză a Depărtărilor! – spre oraşele cardinale ale lumii: până la Paris sunt 1705 km., Lisabona – 3129, până la Welington (Noua Zelandă) – 17 310 km. V-aţi fi închipuit cumva că din această Roză a Vectorilor Depărtărilor (…şi Apropierilor) din lume ar fi putut lipsi Bucureştiul? Ba este prezentă şi placa de granit a Chişinăului, eu fotografiindu-mă lângă ambele însemne – cel ce indică spre Biserica bucureşteană Sf. Gheorghe, unde se află monumentul kilometrului 0 al metropolei de pe Dâmboviţa, la 1167 de kilometri… europeni de aici, şi spre Poşta Centrală chişinăuiană, până la care sunt 911 kilometri.

911 kilometri până la Chişinău...

La hotel deja, apelez la Domnul Cyber/Net să mă dumirească mai limpede, dacă e posibil, ce  e totuşi cu Centrul Europei. Şi acest Domn Ştie-Tot, îmi dă, din prima, un răspuns… net, amintindu-mi ce stă scris pe acel stâlp din apropierea oraşului Rahău din Transcarpatia, pe care l-am văzut/ citit cu ochii mei acum vreo treizeci de ani: „Locus Perennis Dilicentissime cum libella librationis quae est in Austria et Hungaria confectacum mensura gradum meridionalium et paralleloumierum Europeum. MD CCC LXXXVII”.  Ei bine, dar până la el au fost „fixate” şi alte locuri primordiale (ca importanţă) similare. Cu vreo sută de ani mai înainte, la 1775, acest centru continental era considerat orăşelul polonez Suchowola, declarat/ marcat astfel de cartograful şi astronomul Szymon Antoni Sobiekajski, în vreme ce austriecii considerau „euro-ombilicul” colina Tillenberg (Dyleň) din Boemia. Dar, precum spuneam mai sus, în 1989, geografii francezi, au stabilit C. E. în satul lituanian Purnuskes, fără a prevedea un lucru pe care-l poate re-stabili… politica. Pentru că – să vedeţi! – mobilitatea Centrului a depins, în fine, de mişcarea de la Margini, astfel că, în urma evenimentele politice de extindere spre est a Europei, centrul continentului a „emigrat” în Belgia, lângă Viroinval! Dar nu pe mult timp, deoarece, în 2007, se zice că el se află deja în oraşul Gelnhausen din landul german Hessa… Pe mult timp?... Cum am face ca, pe un deceniu-două, „să-l împrumutăm” şi noi, românii, „plasându-l” în mijlocul Prutului?... Să ne potopească turiştii lumii, năboind încoace de pe toate continentele… Astfel că în schimbul Podului de Flori ar veni Podul de Centru…





Sculptură în Parcul Europei



SERAFIM SAKA SAU REPUNEREA PLUGULUI ÎN BRAZDĂ

File de jurnal

14.VIII.1981

Leo Butnaru, Ion Pop şi Serafim Saka, 2008

Într-un interviu pe care i-l ia Serafim Saka, Gheorghe Vodă zice: „Cataligiştii sunt cei care, aşezându-se în primele rânduri, nu coboară de pe propriul suport. Teama de a nu fi observaţi. Ei se manifestă atotînţelegători, fiindcă nu-i interesează ce se spune. Şi sar primii, pentru că vin deja prefăcuţi de acasă. Ei şi-au însuşit două moduri de a fi – cel pentru ochii lumii şi cel din care trag foloasele. Îşi depun toate energiile în serviciul ultimului mod. Pentru aceasta îşi ajustează, îşi exersează zilnic zâmbetul şi, dacă nu eşti prea ocupat cu gândurile tale, îi poţi depista la o simplă cătătură. Aceasta mi-i toată povara”.

18.XI.1983

Neşansa lui Saka. Me-se-se-rismul l-a dat gata. L-a divulgat (X…). Oamenii prizăriţi, chiar dacă au nume viguros, sunt predispuşi la slăbiciuni, ca să nu le zic mârşăvii, ceea ce sunt, de fapt, în realitate. Deci, Saka – mare neşansă, mare singurătate, mare ghinion…

DUPĂ 20+16 ANI...

DIN JURNAL LITUANIAN

21 mai 2012



1976, toamna. Aeroportul Duşanbe. Antanas A. Ionynas - penultimul
din dreapta,
Leo Butnaru - jos, "la asfalt", în centru



La aeroport m-a întâmpinat Donatas Petrošius, poet, directorul de la relaţii internaţionale al Uniunii Scriitorilor din Lituania. După ce mă cazez la hotelul „Ambasador”, stăm cu mai tânărul coleg la o terasă, ne bem berea, mâncăm ceva. Apoi o luăm agale prin oraşul vechi, discutăm de una, de alta, inclusiv de faptul că despre ceea ce spune tânărul meu coleg lituanian: „Pe aici pe la noi, problemele nu se trag atât de la Adam, cât de la Potsdam”. E de înţeles, nu? Da, e vorba de Conferinţa de la Potsdam din iulie-august 1945, la care cealaltă parte a „curajoasele” forţe aliate cu URSS – SUA şi Anglia – le-a lăsat sovieticilor Statele Baltice, precum şi Moldova Estică… Deci, şi problemele noastre tot de pe acolo încep, dragă Donatas…



În munţii Pamir. Leo şi Antanas - în dreapta,
împreună cu gazdele afabile



Uitasem să spun că acest tânăr coleg lituanian la aeroport m-a întâmpinat cu un perfect articular româneşte: „Buna ziua!” Bună să-ţi fie inima! Aflu apoi că Donatas a vizitat România acum nu prea muţia ani, la un festival de poezie. A fost cazat „La Cetate”, la Mircea Dinescu. I s-au tradus în româneşte şi câteva poeme, dar nu a memorizat numele translatorului. Şi acest tânăr poet (are 34 de ani) îmi aminteşte de, să zic, prima mea întâlnire pe viu cu Lituania; îmi aminteşte de un alt poet de acum 36 de ani cu care, în toamna anului 1976, ne-am întâlnit în Tadjikistan, la un festival al tinerilor poeţi din republicile unionale: Antanas A. Ionynas. „Dar el este chiar preşedintele Uniunii Scriitorilor”, îmi spune Donatas calm, în spirit perfect baltic – da, calm, – ceea ce pe mine mă… mă scoate din ţâţânile emoţiei! Cu Antanas fusesem repartizaţi să cutreierăm regiunea Kuleab (munţii Pamir), de la hotarul cu Afganistanul. Ne întâlneam cu crescătorii de bumbac (de drept, pe atunci câmpurile de „aur alb” fuseseră deja recoltate, însă eram duşi pe la întreprinderi în curtea cărora stăteau adevărate coline din puf de bumbac). Ne însoţeau cadre de partid de la cel mai înalt nivel, pentru că – nu?! – eram „fruncea” tinerei literaturi sovietice şi trebuia să fim trataţi ca atare.



După 36 de ani: Leo Butnaru şi Antanas A. Ionynas.
Vilnius, mai 2012



Până poimâine, Antanas-preşedintele se află n-am mai reţinut în ce ţară europeană, de asemenea la manifestări literare, astfel că ne vom vedea joi, astăzi fiind marţi. După care voi reveni cu detalii memorabile din acea călătorie a noastră, când ne-am şi împrietenit, acum mai consemnând doar atât: s-a dovedit că amfitrionii noştri tadjici, chiar dacă turnau vodca nu din sticlă, ci din ceainic (o precauţie… socio-politică sau poate ceva legat de religie), s-au dovedit şi ei să nu ducă „paharul la ureche”, cum spunem noi, astfel că, la vilele de partid unde eram cazaţi, agapele se derulau în cel mai lent şi serios mod posibil, trecând spre orele mici. Astfel că odată, culcându-ne târziu şi cam obosiţi cu Antanas, dimineaţa ne-am trezit cu tencuiala din tavan pe plapomele noastre. Asta e: fusese un cutremur puternic, dar pe care noi, tinerii poeţi lipsiţi de griji, nu-l resimţisem… Pe atunci, eram şi mai tineri decât noul meu prieten Donatas Petrošius (de cele mai multe ori, poeţii se împrietenesc… de la prima vedere).

MITUL PERSONAL AL LUI ANATOL CODRU (1936-2010)

                                            File de jurnal

14.VII.1984

Ieri, trec pe la studioul „Moldova-film”. Printr-o uşă întredeschisă a unei săli de montaj îl văd pe Anatol Codru. Mă invită să intru, după care prinde a mi se „jelui” de chinurile cinematografiei. „Iată”, – zice, făcând semn deasupra creştetului: pe perete – un text, probabil o poezie. – „Este a lui Pavel Boţu. L-am rugat s-o scrie şi acum trebuie să o pun în film. I-am dat câteva preţuri, decât s-ar fi cuvenit, dar citeşte-o şi tu – e neînchipuit de proastă…” După prima strofă, n-o mai citesc. Totul e clar. Şi-apoi cunosc bine ce poate P. B.

2.III.1986

Vineri, Anatol Codru a petrecut câteva ore în biroul nostru, dezvăluindu-şi din nou harul de povestitor. Mereu reîntors în cadrul rustic. 

Am scris cam două pagini despre Codru care curând va împlini 50 de ani. Mi le-a solicitat Aurel Ciocanu pentru „Scânteia…” La rândul meu, comand unor autori materiale pentru „LA”.

Codru povesteşte un caz hazliu cu actorul Pâslaruc care, aflat într-un turneu nădufos de vară prin sate, undeva vede un pici venind cu o găleată de apă. Roagă să i se dea să bea. Ia găleata, aşezându-se în pirostrii, întrebând piciul: „E bună apa?” „Potabilă”, – răspunde gâgâliciul-grămătic. Actorul face mutră supărată şi, lăsând căldarea jos, zice: „Păi de ce nu ai spus deodată că e potabilă?! Eu mai să beau…” Mă rog, se intră cu greu în subtilităţile limbistice, chiar dacă eşti tu actor…

EDITURA CA BUN NAŢIONAL

PRUT INTERN-NAŢIONAL

(din "Jurnal de Chişinău" de azi)

Una din cărţile (de proză)
pe care le-am publicat la Prut Internaţional & RAO

Urmărind prestaţia Editurii Prut Internaţional, nu doar „de la o parte”, ci şi din interior, fiind autorul care a publicat aici câteva cărţi, dacă ar fi în dreptul meu – şi este, totuşi, ceva şi în dreptul simplului cetăţean! – eu aş decreta, şi chiar decretez Editura Prut Internaţional – bun naţional! Cartea ctitorită aici are egală putere de seducţie şi atracţie atât în Chişinău, cât şi în Bucureşti, Bălţi şi Iaşi, Călăraşii din stânga Prutului şi Călăraşii de pe malul Dunării… – adică într-un cuprins spiritual panromânesc…

Aş avea multe de spus la temă, dar – asta e! – chiar acum pregătesc un manuscris – aţi ghicit! – pentru P. I. care, uimitor în vremurile noastre, chiar a presupus că aş avea cartea în cauză, fragmente din care, e drept, le publicasem în presă. Cine a spus că pentru scriitor, astăzi, nu există motive de a se… minuna?! Eu o fac cu recunoştinţă şi urări de permanentă înflorire-rodire a acestei celebre instituţii, acestei entităţi bibliografice in actus – Editura Prut Internaţional.

                                                                                                           

 L. B.