MUZEUL GENOCIDULUI ŞI OCUPAŢIEI

File de jurnal

23 mai 2012, Vilnius

Cam într-un sfert de oră, ajung la un parc vast, iar pe stânga – monumentul ce aminteşte de timpurile în care Lituania mai era sub cizmă străină. Un indicator îţi arată şi direcţia spre Muzeul genocidului şi ocupaţiei. Un perete uriaş, înalt, cu desenele copiilor care, sute şi sute, au desenat sau au pictat ceea ce înţeleg ei la tema dependenţei ţării lor, cândva, de nenici răi ce împuşcau din tancuri, aruncau bombe din avioane, făceau ca florile din Lituania să se ofilească… Probabil, un astfel de zid-ecran al conştiinţei copiilor care încearcă să se dumirească în probleme atât de grave, dramatice, inumane – genocid şi ocupaţie – pare a fi unicul în lume.

Iar marea surpriză şi, sigur, motivaţia unei atractivităţi irezistibile spre muzeu e că el se află în fosta clădire a NKVD-ului, apoi KGB-ului! După vizita mea acolo pot spune că deja ştiu cum arată – cât de îngrozitor, cutremurător! – şi ceea ce nu e permis să fie vizitat: sediul KGB-ului republican de la Chişinău. Pentru că în cel al ex-KGB-ului sovietic lituanian am văzut nu doar camera de tortură barbară, ci şi pe cea de execuţie. Ştiţi cum se numea, în limbajul cifrat al zbirilor, acea cameră?... „Bucătăria”! „Bucătăria” în care au fost luate/ curmate mii de vieţi omeneşti! Câteva exemple din documentaţia atât de amplă şi atât de înspăimântătoare care urlă în zecile de camere ale muzeului – două etaje, plus subsolurile: în ziua de 2 martie 1945 la „bucătărie” au fost executaţi 42 de lituanieni! Pe 21 martie – 45. Iar pe 1 ianuarie (de An Nou) acelaşi 1945 – 38 de persoane… Într-o vitrină – zeci şi zeci de ştampile speciale ale KGB-ului, ca o captură diavolească, unele din care bineînţeles că au fost aplicate şi pe actele de condamnare la moarte a patrioţilor lituanieni. În acest labirint al crimei… – muzeul are circa 60 de săli, încăperi, spaţii, unele rămase exact în starea în care au fost găsite la „capturarea” lor de la „stăpânii”-kgb-işti, în special cele de la subsol – celulele deţinuţilor, cabinetul şefului de gardă, boxele de doar 1, 6 metri pătraţi, unde erau ţinuţi noii arestaţi, în timpul cât le erau completate/ fabricate documentele. În aceste spaţii se putea doar sta în picioare. Camera în care erau fotografiaţi deţinuţii şi se efectua dactiloscopia… (Eu unul am găsit prin arhivele internet multe poze de cazier, ultime, ale unor mari personalităţi ale literaturii, teatrului, culturii ruse, ce aveau să piară în Gulag…). Camera de tortură, pardosită cu materiale izolatorii, să nu răzbată în afară ţipetele condamnaţilor; o metodă de supliciu – pe podeaua de ciment, în formă de bazin, era turnată apă rece ca gheaţa, încât cel supus torturii se vedea nevoit să balanseze, până la extenuare, pe un trunchi îngust de beton; carcera în care era băgat deţinutul din varii motive – pentru că ar fi aţipit în timpul zilei sau că ar fi comunicat prin alfabetul Morse cu alţi nefericiţi di infern. Sau că nu mărturiseşte ceea ce anchetatorul ar vrea să audă. Nu primea decât jumătate de litru de apă şi 200 de grame de pâine pe zi. Frigul, foamea, istovirea, fizică, dar şi psihică, frângeau omul, frângeau destinul… Camera de execuţie, numită cu atâta cinism „Bucătăria”…

Subsolul groazei

 S-a păstrat o bună parte din… exponatele ce mărturisesc despre ferocitatea călăilor, însă o altă parte din ele satrapii sovietici şi acoliţii lor locali, „cozile de topor”, au reuşit să le distrugă: într-o cameră stau saci cu rămăşiţele fostelor documente secrete trecute prin „şişcorniţa” diavolului – maşina de tocat hârtia mărturiilor cutremurătoare; actele crimelor, urmele genocidului… De altfel, atare maşini de tocat prin 1990-1991 au funcţionat din plin în sediile fostului CC al partidului comunist al Moldovei, în cele ale comsomolului, ministerului de interne, la KGB, în fostele cazărmi ale armatei sovietice etc., etc. Dar nu e vorba doar de sacii cu pleava documentaristică tocată aici între 1990-1991. Foarte multe documente au fost distruse prin alte metode (focul, apa etc.), altele duse în arhivele din Rusia, precum cele din Chişinău – la Tiraspol. Şi totuşi, peste 200 de mii de tomuri/ mape au ajuns în Arhiva Specială a Lituaniei.

Documentele tocate de criminalii comunişti

Iar în camera nr. 11 este amenajată expoziţie cu genericul „Lui Dumnezeu şi Patriei”, dedicată preoţilor catolici supuşi represaliilor. Unii dintre ei – pentru participarea la războiul de partizani care, în Lituania, a durat până în anul 1953. Mulţi – pur şi simplu pentru propagandă antisovietică. Statistica necruţătoare spune că, în total, a fost întemniţată 20 la sută din preoţime, iar 30 la sută din preoţi erau puşi sub urmărire. În unele fotografii – preoţi catolici care săvârşesc ritualuri religioase în mijlocul conaţionalilor lor deportaţi în Siberia şi Asia Mijlocie.

Periodic, în acest labirint al crimelor, în muzeul ocupaţiei şi genocidului răsună voci răstite, în amestec, ruseşti şi nemţeşti – ordine militare, somaţii poliţieneşti; glasuri răguşite de beţie ce rostesc sentinţe de condamnare la moarte… E un potpuriu, în melanj, bolşevico-nazist (aici a fost şi sediul Gestapo, „preluat” mai apoi de KGB, ce a dominat până în august 1991) care a şi constituit fundalul sonor al groazei în anii, deceniile de ocupaţie, deportare, decimaţie a poporului lituanian care, la acest capitol al istoriei sale, are atâtea asemănări cu noi, românii pruto-nistreni. Dar, spre deosebire de cele trei state baltice, noi încă nu ne-am încumetat să deschidem un muzeu al ocupaţiei, nici chiar în acest an, când se împlinesc două secole de la sfâşierea Moldovei de imperiul ţarist.

În cabinetele gradaţilor – portretul lui Dzerjinski, unul din părinţii terorii bolşevice – ironia sorţii, acesta îşi începuse activitatea revoluţionar-politică tocmai în Vilnius…

Muzeul e vast, necuprinse sunt spaţiile crimelor stalinismului, post-stalinismului, sov

Baloansoarul gheţii

ietismului în general. Şi eu reiau traseul muzeistic care e de fapt cel al unei Golgote a Lituaniei pe parcursul a 64 de ani. O iau de la început cu gândul deloc atins de orgoliu – o simplă idee a unui martor, a unui jurnalist, a unui scriitor ce speră să contribuie cât de cât la elucidarea urgiilor ocupaţiei şi la el acasă – gândul, ideea că, posibil, şi aceste note i-ar putea ajuta pe responsabilii de la Chişinău, în primul rând pe cei din parlament, să meargă mai departe de piatra de temelie a unui muzeu al genocidului, al ocupaţiei – piaţa instalată în Piaţa Marii Adunări Naţionale cu perspectiva ca în locul ei să fie ridicat un monument al jertfelor stalinismului, comunismului, în multitudinea de manifestare antiumană a acestora. Implicit, apare şi un alt gând: eu unul aş aduce aici, la Vilnius, în muzeul genocidului şi ocupaţiei pe toţi deputaţii parlamentului moldovean, să vedem atunci ce ar cârâi relictele comuniste, cozile de topor, laşii, indecişii, ezitanţii când e vorba să ia atitudini principiale faţă de crimele trecutului şi să voteze corespunzător.

Muzeul genocidului a fost instituit în octombrie 1992 printr-un ordin al Ministerului culturii al Lituaniei. Iată, nici nu a fost barem necesară implicarea legislativului. Deci, pe când şi la Chişinău un ministru al culturii pe potriva omologului său baltic?... Dar, e adevărat, nu poţi prelua aşa, fără parlament, clădirea fostului KGB, unde actualmente e „securitatea democraţiei”. Nu poţi prelua documentele ce dezvăluie ferocitatea ocupanţilor, deznaţionalizatorilor, pur şi simplu a criminalilor de tot soiul aserviţi regimului comunist, vârfurile de baionetă ale zbirilor. În această instituţie a memoriei naţionale din Lituania sunt prezentate fişele personale de cadre, inclusiv fotografiile celor care au fost pe parcursul deceniilor capii NKV-KGB-ului, organizând epurarea etnică. La fel apar şi complicii lor – cozile de topor, informatorii, spionii de toate calibrele, modele din delaţiunile lor, în urma cărora erau întemniţaţi sau chiar executaţi cei pârâţi. În timpul a trei perioade de ocupaţie, în Lituania au căzut jertfă represalii zece la sută din întreaga populaţie, adică circa 300 de mii de cetăţeni. Închisorile, alte locuri de detenţie, se extindeau mereu, se renovau, inclusiv blestematul sediu al KGB-ului, pe pereţii cărora s-au descoperit 18 straturi de vopsea! Iar în camera de execuţie, au tot fost depuse noi straturi de ciment peste podeaua veche, pentru a acoperi urmele de sânge otova. La construcţia muzeului, înlăturându-se strat cu strat cimentul, sub el s-au găsit unele obiecte ale deţinuţilor, dar şi osemintele acestora, pe care le vezi prin sticla organică durabilă, care acum ţine loc de duşumea.

Expoziţiile de la etajul întâi reflectă viaţa în Gulag a lituanienilor în anii 1944-1956. Fotografiile condamnaţilor din viaţa lor liberă, apoi din cea de lagăr, documentele structurilor represive, memorandumul răzvrătiţilor din Vorkuta, veşminte, încălţăminte pe care le purtau osândiţii, cruciuliţe, cărţulii de rugăciune, scrisorele, unele – pe coajă de mesteacăn… Imaginea de ansamblu este întregită de episoade din filme documentare, de fotografiile cimitirelor din Siberia în care s-au prăpădit balticii, europenii în general…

Este dramatic înduioşătoare expoziţia intitulată „Viaţa continuă” în care se demonstrează cum, în pofida tuturor vicisitudinilor, a muncilor inumane la care erau supuşi, atitudinilor duşmănoase faţă de ei ca „elemente antisociale”, întemniţaţii, deportaţii, exilaţii se străduiau din răsputeri să supravieţuiască, să-şi pună copii pe picioare… Între 1944-1953, din Lituania au fost deportate şi 39 de mii de copii, dintre care 5 mii au murit!

Surghiuniţii îşi păstrau obiceiurile, se străduiau să nu-şi uite limba maternă, conştiinţa etnică şi istorică, rămânând fideli valorilor creştine.

În această perioadă însă, în ţară continua un război de partizani de mare amploare, cu unităţi naţionale armate conduse de ofiţeri profesionişti. Într-un raport al capului unui batalion sovietic de represalii se spune că efectivul acestuia a ucis atâţia „bandiţi” şi a incendiat 46 de cătune! Fotografiile celor căzuţi în luptă, printre care şi cea a simplului învăţător de ţară Ionas Petrauskas, trădat de agenţii-cozi de topor, fotografiaţi şi ei de KGB, ca să-i aibă la evidenţi, dar – şi la mână… Acesta era umanismul pe care sovieticii veneau să-l implanteze în teritoriile ocupate…

Până în 1991, a existat şi o muşcare activă antisovietică susţinută de biserică. În muzeu, există mapele cu modele de caligrafie ale miilor de lituanieni suspectaţi, cărora puterea criminală râvnea să le depisteze şi să le contabilizeze particularităţile individuale de orice ordin, cu aplicaţii în criminalistică (antisovietism!), psihologie, psihiatrie. Şi în timpuri „paşnice” au căzut mii şi mii de jertfe, cea mai mare parte din ele – de patrioţi, de eroi adevăraţi.  Până la lituanienii care, în noaptea de 13 ianuarie 1991, apărând sediul televiziunii naţionale, au murit sub şenilele tancurilor sovietice. În august al aceluiaşi an a fost demontat monumentul lui Lenin din Vilnius, urmat de evenimente sângeroase: trupele speciale au ucis lituanienii ce făceau de gardă la hotarele ţării lor, aflate în prag de a-şi recuceri independenţa. Muzeul genocidului şi ocupaţiei le readuce în prim-planul memoriei fapta, personalitatea.

O spun fără pic de exagerare: pe coridoarele fostului KGB, prin zecile de camere de muzeu am văzut nenumăraţi vizitatori. Acest spaţiu are o atracţie mai specială şi prin sângerosul său exotism înspăimântător de cândva, prin aproape incredibila situaţie când bârlogul criminalilor, sadicilor, călăilor din comunism a ajuns loc liber, pe care îl poţi vedea şi tu, cetăţean de rând, ce cunoşti atâtea despre ororile bolşevice, pigmentate, augmentate nu o dată de legende. Dar aici ai impresia că până şi suflul legendelor păleşte în faţa realităţii pe care o refac expoziţiile muzeului genocidului, unde s-a păstrat până şi biblioteca specială cu o tematica aberantă a opusculelor ideologice, cu coduri de legi, cu hotărâri ale puterii sovietice care, prin găunoşenia frazeologică „pozitivă” tăinuiau de fapt mecanismele represive. E aici şi literatura de specialitate a călăilor KGB-ului: documente directoare, instrucţiuni, broşuri despre spionaj, contraspionaj, urmărire a elementelor suspecte, indezirabile puterii, serii tematice, reviste de uz intern, elemente ale atributicii sovietice represive – toate puse în serviciul diavolului, întru sovietizare, deznaţionalizare, depersonalizare, dezumanizare.

Muzeul are mai multe expoziţii itinerante… Iar Muzeul de Istorie de la Chişinău ar face bine să solicite unele din ele… 

O FLOARE, O LUMÂNARE PENTRU ANATOL CIOCANU

De la colega Claudia Voiculescu

Frate Leo (îmi permiteţi să vă apelez aşa?), aşa de mult am gândit la Anatol... că simţeam că-mi înăbuş inima, creierul... L-am cunoscut în 1990 datorită poetei Leonida Lari... Venisem la Chişinău singură, fără să am pretenţia că vin cu vreo investitură oficială... Am venit de sărbătoarea "Limba noastră cea română". Am venit la redacţia „Glasul naţiunii”... Acolo am vorbit cu Leonida. Leonida m-a dus la Anatol căruia i-am dat poeziile mele pe care, la ceva vreme mi le-a publicat... L-am cunoscut şi pe domnul Gheorghe Vodă care mi-a dat o invitaţie să pot merge împreună cu scriitori şi academicieni la Căinarii lui Mateevici. Acolo, printre alţi poeţi care veniseră la ceremonia de inaugurare a noii case a lui Mateevici (autorităţile comuniste dărâmaseră casa iniţială), eram şi eu...  Am citit poezii care s-au dat la radio, apoi... am vorbit mult cu domnul Vodă şi cu Anatol... Cu Anatol am purtat şi o mică corespondenţă. Cu dl Vodă mai vorbeam la telefon... Apoi, prin 1990, Anatol a venit în Bucureşti adus de Leonida în subredacţia „Glasului naţiunii”... Nu cunoştea pe nimeni în "Micul Paris" şi mi-a dat telefon... A fost oaspetele meu în nenumărate rânduri... Cu el am fost de multe ori la poeţii Andrei Ciurunga, Cezar Baltag, Vera Hudici, la părintele Vasile Ţepordei, Grigore Filip Lupu (toţi de stirpe basarabeană), la sculptorul şi intelectualul de mare clasă Petru Jucu şi la câţi alţii! Toţi cei enumeraţi nu mai sunt... S-a dus acum bunul şi prietenosul ANATOL să le ducă veşti mai noi... Am ca mărturie din acel an al venirii mele la Chişinău 2-3 fotografii cu Anatol, eu, domnul Vodă în faţa casei lui Mateevici... Plecarea lui Anatol mă doare sfâşietor... Venea în casa noastră şi ne citeam poezii de-ale noastre şi de-ale altora... Sfiosul, gingaşul şi marele meu prieten a stat la un cămin, într-o garsonieră pe care o împărţea cu încă doi oameni... A dormit pe mese acoperite cu ziare în subredacţie... Nu vroia să deranjeze pe nimeni... S-a chinuit nemeritat... Deseori îl însoţeam la gară ca să pună la conducătorul de tren pachete pentru copilaşul lui rămas la Chişinău... Anatol era de o frumuseţe sufletească rară... din alte vremi... când oamenii ţineau la prietenie, la nobleţe, la cuvântul dat... Am rămas mai săracă cu încă un prieten... Fie-i ţărâna uşoară! Se va duce în cerul lui Dumnezeu să ne privească de acolo, de printre stele... Şi ne va veghea. Vie va fi amintirea lui în sufletul meu... Şi a acelora care ne-au deschis uşa prieteniei ca să ne împărtăşim cu frumuseţi de poezie şi gând generos şi înalt...

Frate Leo, pune, te rog, o floricică şi o lumânare pe mormântul lui şi spune-i că e de la mine... Mulţumesc din suflet...

Bucureşti, 20 iunie 2012

SPRE PULBEREA STELELOR, SUFLETUL POETULUI...

Sufletul poetului Anatol Ciocanu (3 iunie 1940 – 19 iunie 2012) se înalţă spre pulberea stelară, el însuşi luminând cu polenul metaforelor. Acum cinci zile, primise Premiul de Excelenţă al Uniunii Scriitorilor, spunându-mi că îl va investi în reparaţii de sine, pregătit să plece la tratament într-un sanatoriu de la Hârjauca. Acolo s-a şi stins, secerat, fulgerător, de coasa neagră. Dar ţin să menţionez că, atunci când urcase pe scenă, absolut nimic parcă nu ar fi prevestit incredibila plecare a Poetului…

Astfel l-am surprins pe 15 iunie...

Pentru promovarea poezii generaţiilor mai tinere Anatol Ciocanu a fost şi va rămâne – exemplar, chiar în istoria literaturii, cu o remarcă aparte, cred, – ca un cititor răbdător, atent, condus de adevărate revelaţii în perceperea subtilităţilor prezente şi a celor de perspectivă a textelor debutanţilor, pentru ca, generos, în pofida restricţiilor ideologice din timpurile „căluşului în creier”, dar şi în inimă, să le promoveze în presa timpului. Cu decenii în urmă, încă elev fiind, am primit şi eu scrisorile de îndrumare ale cavalerului Anatol Ciocanu, care m-au determinat să nu cedez, să nu abandonez, să fac pasul următor în mirifica lume a poeziei, lume atât de tainică, imprevizibilă şi fascinantă prin minunatele… confuzii şi iluzii (necesare!) de atunci, de totdeauna. Anatol a rămas un cavaler, un generos irepetabil, căruia este ca şi imposibil să-i întorci datoriile, pe care, de altfel, nu le-a pretins niciodată. Recunoştinţa noastră, Poete, Cavalere! Aibă-te îngerii în pază şi muzele în grijă acolo, în pulberea stelară care luminează, fulgurant, Parnasul şi paginile noastre de amintiri, de omagiu!

UNDE SE AFLĂ TOTUŞI CENTRUL EUROPEI?

Jurnal lituanian

(fragment)

24 mai 2012



Chiar aici e "Centrul Europei"...



…Autobuzele ne duc spre Centrul Europei! Eu unul am mai văzut două locuri însemnate ca centru al continentului nostru – unul, în parcul Universităţii din Cernăuţi, iar altul, la câteva zeci de kilometri de acolo, pe malul Tisei, în Transcarpatia. Şi iată că geografii francezi au decis că, totuşi, Centrul Europei se află la 19 de kilometri-nord de Vilnius, unde l-au şi marcat, iar în jurul acestui simbol (…itinerant, îmi vine să spun, pentru că, sincer vorbind, mă cam îndoiesc că anume la ţărmul Mării Baltice se află buricul) a fost amenajat Parcul Europei, un spaţiu cu adevărat remarcabil, un impresionant muzeu de artă sculpturală modernă sub deschiderea firmamentului. Sculpturile, cele mai multe din ele ingenios-fanteziste, plantate aici de artişti din întreaga lume, se află într-o complexă interacţiune cu peisajul silvestru cu ochiuri de ape şi poiene – unele, altele – cu întinsuri de pajişti nu prea mari, acum, în mai, de un verde multiplu în nuanţe, mustos, generos în debordarea, parcă, vitalistă  a însăşi naturii. Parcul a fost conceput anume aşa de către sculptorul Ghintaras Karosas (în 1991) – prin intermediul inter-comunicării naturii cu arta să fie pus în relief concepţional centrul continentului. Pe un teritoriu de circa 55 de hectare au fost amplasate peste 100 de sculpturi ale autorilor din diverse ţări, ba chiar de pe diferite continente, printre ei –celebrităţi, precum ar fi Sol LeWitt (SUA), Magdalena Abakanowicz (Polonia), Dennis Oppenheim (SUA), care au fost cu adevărat inspiraţi în botezul poetic al operelor realizate în acest spaţiu, respectiv: Piramida negativităţii duble; Spaţiul necunoscutei creşteri; Fotoliul-bazin.



Cu domn' gardian al Centrului Europei



Îmi imaginez ce tresărire de bucurie, ba chiar uşoară ameţeală năucitor-emoţională ar fi cuprins pe unii lituanieni vestea venită de la Institutul National de Geografie al Frantei care a tot măsurat-calculat, apoi au constatat că Centrul Europei este exact aici, unde ne aflăm, azi, şi noi, cei din impunătorul desant al Festivalului „Primăvara poeziei”! Iar monumentul acestui centru radiază vectori de distanţă – ca o Roză a Depărtărilor! – spre oraşele cardinale ale lumii: până la Paris sunt 1705 km., Lisabona – 3129, până la Welington (Noua Zelandă) – 17 310 km. V-aţi fi închipuit cumva că din această Roză a Vectorilor Depărtărilor (…şi Apropierilor) din lume ar fi putut lipsi Bucureştiul? Ba este prezentă şi placa de granit a Chişinăului, eu fotografiindu-mă lângă ambele însemne – cel ce indică spre Biserica bucureşteană Sf. Gheorghe, unde se află monumentul kilometrului 0 al metropolei de pe Dâmboviţa, la 1167 de kilometri… europeni de aici, şi spre Poşta Centrală chişinăuiană, până la care sunt 911 kilometri.

911 kilometri până la Chişinău...

La hotel deja, apelez la Domnul Cyber/Net să mă dumirească mai limpede, dacă e posibil, ce  e totuşi cu Centrul Europei. Şi acest Domn Ştie-Tot, îmi dă, din prima, un răspuns… net, amintindu-mi ce stă scris pe acel stâlp din apropierea oraşului Rahău din Transcarpatia, pe care l-am văzut/ citit cu ochii mei acum vreo treizeci de ani: „Locus Perennis Dilicentissime cum libella librationis quae est in Austria et Hungaria confectacum mensura gradum meridionalium et paralleloumierum Europeum. MD CCC LXXXVII”.  Ei bine, dar până la el au fost „fixate” şi alte locuri primordiale (ca importanţă) similare. Cu vreo sută de ani mai înainte, la 1775, acest centru continental era considerat orăşelul polonez Suchowola, declarat/ marcat astfel de cartograful şi astronomul Szymon Antoni Sobiekajski, în vreme ce austriecii considerau „euro-ombilicul” colina Tillenberg (Dyleň) din Boemia. Dar, precum spuneam mai sus, în 1989, geografii francezi, au stabilit C. E. în satul lituanian Purnuskes, fără a prevedea un lucru pe care-l poate re-stabili… politica. Pentru că – să vedeţi! – mobilitatea Centrului a depins, în fine, de mişcarea de la Margini, astfel că, în urma evenimentele politice de extindere spre est a Europei, centrul continentului a „emigrat” în Belgia, lângă Viroinval! Dar nu pe mult timp, deoarece, în 2007, se zice că el se află deja în oraşul Gelnhausen din landul german Hessa… Pe mult timp?... Cum am face ca, pe un deceniu-două, „să-l împrumutăm” şi noi, românii, „plasându-l” în mijlocul Prutului?... Să ne potopească turiştii lumii, năboind încoace de pe toate continentele… Astfel că în schimbul Podului de Flori ar veni Podul de Centru…





Sculptură în Parcul Europei



SERAFIM SAKA SAU REPUNEREA PLUGULUI ÎN BRAZDĂ

File de jurnal

14.VIII.1981

Leo Butnaru, Ion Pop şi Serafim Saka, 2008

Într-un interviu pe care i-l ia Serafim Saka, Gheorghe Vodă zice: „Cataligiştii sunt cei care, aşezându-se în primele rânduri, nu coboară de pe propriul suport. Teama de a nu fi observaţi. Ei se manifestă atotînţelegători, fiindcă nu-i interesează ce se spune. Şi sar primii, pentru că vin deja prefăcuţi de acasă. Ei şi-au însuşit două moduri de a fi – cel pentru ochii lumii şi cel din care trag foloasele. Îşi depun toate energiile în serviciul ultimului mod. Pentru aceasta îşi ajustează, îşi exersează zilnic zâmbetul şi, dacă nu eşti prea ocupat cu gândurile tale, îi poţi depista la o simplă cătătură. Aceasta mi-i toată povara”.

18.XI.1983

Neşansa lui Saka. Me-se-se-rismul l-a dat gata. L-a divulgat (X…). Oamenii prizăriţi, chiar dacă au nume viguros, sunt predispuşi la slăbiciuni, ca să nu le zic mârşăvii, ceea ce sunt, de fapt, în realitate. Deci, Saka – mare neşansă, mare singurătate, mare ghinion…

DUPĂ 20+16 ANI...

DIN JURNAL LITUANIAN

21 mai 2012



1976, toamna. Aeroportul Duşanbe. Antanas A. Ionynas - penultimul
din dreapta,
Leo Butnaru - jos, "la asfalt", în centru



La aeroport m-a întâmpinat Donatas Petrošius, poet, directorul de la relaţii internaţionale al Uniunii Scriitorilor din Lituania. După ce mă cazez la hotelul „Ambasador”, stăm cu mai tânărul coleg la o terasă, ne bem berea, mâncăm ceva. Apoi o luăm agale prin oraşul vechi, discutăm de una, de alta, inclusiv de faptul că despre ceea ce spune tânărul meu coleg lituanian: „Pe aici pe la noi, problemele nu se trag atât de la Adam, cât de la Potsdam”. E de înţeles, nu? Da, e vorba de Conferinţa de la Potsdam din iulie-august 1945, la care cealaltă parte a „curajoasele” forţe aliate cu URSS – SUA şi Anglia – le-a lăsat sovieticilor Statele Baltice, precum şi Moldova Estică… Deci, şi problemele noastre tot de pe acolo încep, dragă Donatas…



În munţii Pamir. Leo şi Antanas - în dreapta,
împreună cu gazdele afabile



Uitasem să spun că acest tânăr coleg lituanian la aeroport m-a întâmpinat cu un perfect articular româneşte: „Buna ziua!” Bună să-ţi fie inima! Aflu apoi că Donatas a vizitat România acum nu prea muţia ani, la un festival de poezie. A fost cazat „La Cetate”, la Mircea Dinescu. I s-au tradus în româneşte şi câteva poeme, dar nu a memorizat numele translatorului. Şi acest tânăr poet (are 34 de ani) îmi aminteşte de, să zic, prima mea întâlnire pe viu cu Lituania; îmi aminteşte de un alt poet de acum 36 de ani cu care, în toamna anului 1976, ne-am întâlnit în Tadjikistan, la un festival al tinerilor poeţi din republicile unionale: Antanas A. Ionynas. „Dar el este chiar preşedintele Uniunii Scriitorilor”, îmi spune Donatas calm, în spirit perfect baltic – da, calm, – ceea ce pe mine mă… mă scoate din ţâţânile emoţiei! Cu Antanas fusesem repartizaţi să cutreierăm regiunea Kuleab (munţii Pamir), de la hotarul cu Afganistanul. Ne întâlneam cu crescătorii de bumbac (de drept, pe atunci câmpurile de „aur alb” fuseseră deja recoltate, însă eram duşi pe la întreprinderi în curtea cărora stăteau adevărate coline din puf de bumbac). Ne însoţeau cadre de partid de la cel mai înalt nivel, pentru că – nu?! – eram „fruncea” tinerei literaturi sovietice şi trebuia să fim trataţi ca atare.



După 36 de ani: Leo Butnaru şi Antanas A. Ionynas.
Vilnius, mai 2012



Până poimâine, Antanas-preşedintele se află n-am mai reţinut în ce ţară europeană, de asemenea la manifestări literare, astfel că ne vom vedea joi, astăzi fiind marţi. După care voi reveni cu detalii memorabile din acea călătorie a noastră, când ne-am şi împrietenit, acum mai consemnând doar atât: s-a dovedit că amfitrionii noştri tadjici, chiar dacă turnau vodca nu din sticlă, ci din ceainic (o precauţie… socio-politică sau poate ceva legat de religie), s-au dovedit şi ei să nu ducă „paharul la ureche”, cum spunem noi, astfel că, la vilele de partid unde eram cazaţi, agapele se derulau în cel mai lent şi serios mod posibil, trecând spre orele mici. Astfel că odată, culcându-ne târziu şi cam obosiţi cu Antanas, dimineaţa ne-am trezit cu tencuiala din tavan pe plapomele noastre. Asta e: fusese un cutremur puternic, dar pe care noi, tinerii poeţi lipsiţi de griji, nu-l resimţisem… Pe atunci, eram şi mai tineri decât noul meu prieten Donatas Petrošius (de cele mai multe ori, poeţii se împrietenesc… de la prima vedere).

MITUL PERSONAL AL LUI ANATOL CODRU (1936-2010)

                                            File de jurnal

14.VII.1984

Ieri, trec pe la studioul „Moldova-film”. Printr-o uşă întredeschisă a unei săli de montaj îl văd pe Anatol Codru. Mă invită să intru, după care prinde a mi se „jelui” de chinurile cinematografiei. „Iată”, – zice, făcând semn deasupra creştetului: pe perete – un text, probabil o poezie. – „Este a lui Pavel Boţu. L-am rugat s-o scrie şi acum trebuie să o pun în film. I-am dat câteva preţuri, decât s-ar fi cuvenit, dar citeşte-o şi tu – e neînchipuit de proastă…” După prima strofă, n-o mai citesc. Totul e clar. Şi-apoi cunosc bine ce poate P. B.

2.III.1986

Vineri, Anatol Codru a petrecut câteva ore în biroul nostru, dezvăluindu-şi din nou harul de povestitor. Mereu reîntors în cadrul rustic. 

Am scris cam două pagini despre Codru care curând va împlini 50 de ani. Mi le-a solicitat Aurel Ciocanu pentru „Scânteia…” La rândul meu, comand unor autori materiale pentru „LA”.

Codru povesteşte un caz hazliu cu actorul Pâslaruc care, aflat într-un turneu nădufos de vară prin sate, undeva vede un pici venind cu o găleată de apă. Roagă să i se dea să bea. Ia găleata, aşezându-se în pirostrii, întrebând piciul: „E bună apa?” „Potabilă”, – răspunde gâgâliciul-grămătic. Actorul face mutră supărată şi, lăsând căldarea jos, zice: „Păi de ce nu ai spus deodată că e potabilă?! Eu mai să beau…” Mă rog, se intră cu greu în subtilităţile limbistice, chiar dacă eşti tu actor…