AL DOILEA FOTOREPORTAJ DE LA CASA "ZAHARIA STANCU" DE LA NEPTUN



Printre pini, dinspre mare - răsărit de soare.

 



Pe la balcon, din camera vecină ne-a venit un musafir - Pufi.



Cineasta Zinovia Butnaru şi poeta Amelia Stănescu, care a venit de la Constanţa să ne ofere noua sa carte "Couvertures de pluie / Aşternuturi de ploaie".

Leo Butnaru şi Varujan Vosganian.

Ioan Groşan, Doamna şi Leo Butnaru.



UN REPORTAJ-FOTO

Împreună cu soţia Zinovia, am revenit la o tradiţională perioadă marină - între 11-21 august, ca demult, în secolul trecut, s-ar putea spune, la Casa Scriitorilor "Zaharia Stancu" de la Neptun. Şi iată cazul când unui scriitor i se cere să-şi schimbe canonul literar, o cameră de luat vederi... Canon scutindu-l de a risipi multe cuvinte, pentru că oricum infinit mai multe sunt firele de nisip ale ţărmurilor. Pur şi simplu, prezint aici un foto-reportaj, cu menţiunea: uitând să potrivesc cronologia la zi, pe poze apare o altă dată - chiar de altă dată, de acum doi ani! Dar nu e grav. Seria noastră colegială s-a desfăşurat, precum spuneam, între 11 şi 21 august 2012.

În primele două zile, marea a fost precum se vede în imagine, cu plaja pustie, bineînţeles...

În pofida unor adumbriri estivale, Alex Ştefănescu arăta ca totdeauna: veşnic tânăr şi ferice

Liviu Ioan Stoiciu în una din stările sale sufleteşti senine



Marius Ghica



Zinovia şi Leo Butnaru împreună cu Ecaterina şi Ion Ţăranu



Cu Toma George Maiorescu în faţă cu tehnică uşor... sofistricată



Din: COTIDIANUL.RO

Leo Butnaru: Manifestele avangardei ruse

„NOI vă invităm:

AFARĂ –

Din languroasele îmbrăţişări ale romanţei, din otrava romanului psihologic, din labele teatrului-amant, cu fundul spre muzică, -

AFARĂ –

În câmpul curat, în spaţiul cu patru dimensiuni (3+timpul), în căutarea propriului material, propriei măsuri şi propriului ritm... Spre conştientizarea ritmicii maşinilor, încântaţi de munca mecanică, receptând frumuseţea proceselor chimice, cântăm cutremurele de pământ, compunem poemele flăcării şi centralelor electrice, suntem fascinaţi de mişcarea cometelor, meteoriţilor şi de gesturile proiectoarelor care orbesc stelele”.

Acesta nu este un poem, este un fragment dintr-o variantă de manifest, „NOI”, aparţinând avangardei ruse. O avangardă care se află în ultimul deceniu din nou în atenţie internaţională şi care a devenit obiect de interes şi de studiu şi pentru cercetătorii români ai domeniului. Volumul „Manifestele avangardei ruse” este unul dintre cele patru titluri care inaugurează, la Editura Tracus Arte, colecţia „Biblioteca avangardei”, coordonată de Prof. Univ. dr. Ion Pop, unul dintre cei mai reputaţi specialişti români ai fenomenului. Poetul şi publicistul Leo Butnaru, care de câţiva ani publică în revistele de cultură din România, în izbutite traduceri, literatura avangardei ruse şi care, împreună cu regretatul regizor Alexandru Tocilescu, a realizat un spectacol de gen la Teatrul Odeon, a alcătuit antologia cu titlul mai sus amintit, căreia i-a scris şi o aplicată prefaţă şi a însoţit-o cu foarte utile note. Chiar şi numai la o repede ochire, manifestele ruseşti ale avangardei primelor două decenii ale secolului al XX-lea îşi dezvăluie spectaculozitatea, incisivitatea şi limbajul plastic, în comparaţie cu manifestele-surori ale avangardelor europene, mai ales aceea italiană, dar şi cea franceză. Stări emotive care dau în clocot, jocuri de cuvinte sclipitoare, paradoxuri arborescente dau măsura spiritului inventiv şi novator al avangardiştilor ruşi, care s-au iluzionat că „vântul de libertate” clamat de soviete va permite o revigorare pe măsură a literaturii, teatrului şi artelor vizuale (inclusiv filmul) şi care au căzut victime tocmai ale regimului care nu s-a oprit să-i folosească şi apoi să-i aşeze după gratii, să-i deporteze sau chiar să-i ucidă sau să-i facă să-şi ia ei singuri viaţa. Sunt deja bine cunoscute cazurile poetului akmeist Nikolai Gumiliov, soţul Annei Ahmatova, al lui Vladimir Maiakovski sau al, atât de cititului şi interpretatului în ultimii ani şi la noi, Daniil Harms.

Antologia cuprinde manifeste ale akmeismului, ale futurismului rus (care puse faţă în faţă cu manifestele futurismului italian le fac pe cele din urmă să pară devitalizate), ale suprematismului, cu eclatantul program-declaraţie al lui Cazimir Malevici, ale grupărilor numite luciştii şi viitoriştii, ale nimicniciştilor (nicevoki), ale biocosmismului, lumenismului, form-librismului, constructivismului (care reuneşte un grup de poeţi avangardişti ale căror creaţii sunt abia acum recuperate), ale emoţionalismului, ale fuismului (cu nume plastic Ptiu-ismul), ale grupărilor care proclamau supremaţia artei reale şi spectaculoase manifeste de autor, cum ar fi acela al scriitorului Anton Sorokin.

Această carte este tentantă şi pentru cititorul obişnuit, nu numai pentru cei avizaţi sau pentru specialişti, prin umorul uneori chiar negru, dar „à la russe” prin verva imagistică.

                                                                         Victoria Anghelescu

SCRIITORII ŞI BĂTRÂNA MOAŞĂ A SPIRITULUI

Pagini de jurnal

28.VII.1984

                Sosit-am la Negureni, să reparăm casa părintească. De muncă – berechet, de la prag până la hogeag. Peste trei zile soseşte şi Zinovia. Îmi aduce trista şi incredibila veste a decesului lui Aurel David. Ştiam că, după zilele sale lucide, în care am imprimat pe bandă interviul nostru, pe 12 iulie, se afundase iarăşi în bulboanele adâncilor depresii, care au şi fost ultimele.

            Vineri, 3 august, primesc săptămânalul cu interviul. Mi l-a expediat Ion Anton. În aceeaşi pagină – două poeme, ale lui Damian şi Vodă, dedicate lui David. Condoleanţe în chenare. Recitesc interviul – sensurile pe care le expusese cineva, pe când era în viaţă, capătă cu totul alte cuprinderi, deschideri. Chiar şi titlul – „Prefer senzaţia de necuprindere” – parcă ar fi exprimat o ultimă dorinţă a lui Aurel: la 50 de ani, iată-l plecat-ajuns în necuprindere.

           Îmi amintesc unele explicaţii ale sale despre o lucrare neterminată, rămasă pe şevalet, „Flori înfloririi”. Titlul acesta pare a fi o tautologie stângace, însă suprapunerea semantică aici are rostul ei. Atunci, ne servi, pe mine şi pe Andrei, cu un ceai. Foarte dulce. Burac zise că la vârsta lor nu este indicat să consume atâta zahăr. David răspunde că totdeauna a băut ceaiul foarte dulce. Probabil, o necesitate a omului care, în copilărie, a dus lipsă de atâtea şi atâtea lucruri, de mângâieri. De mic copil, Aurel rămăsese orfan de ambii părinţi. Tatăl său, cărturar distins, într-o depresie se aruncă sub tren, prin 1936, lângă Chişinău. Mama îi murise din cauza unei boli infecţioase.

          Uite aşa se stinge un bun artist şi totul, toatele rămân baltă. Cine va avea grijă de cele rămase în atelier în urma lui David? Greu de pus…

Socrate

          Nu pot presupune nici perspectiva eseului pe care trebuia să-l scriu pentru revista „Nistru”. De pe banda magnetică am extras esenţialul. Îmi notasem şi impresiile despre unele din lucrările sale. Va trebui să caut forma adecvată expunerii acestei factologii – am fost ultimul şi unul dintre puţinii ziarişti care s-au apropiat de David şi arta sa.

23.VIII.1984

Ieri – deplasare la Bălţi, să oglindesc pentru „LA” manifestările din cadrul zilelor lit. sovietice. În grup – Ghevorg Emin (Armenia), Oljas Suleimenov (Kazahstan), Veaceslav Kuprianov, David Samoilov (Rusia), Siranuş Ahmed-Zade, Muhammad Ali (Uzbekistan), alţii. De la noi – Ion C. Ciobanu, Vladimir Beşleagă, Aureliu Busuioc.

Într-un fel, ne-am împrietenit cu Kuprianov. Am luat de la el câteva poeme pentru eventuale traduceri. Îi vine greu – versul liber încă nu are libertate în poezia rusă contemporană, cu toate că a fost cultivat de avangardiştii ruşi. Mi-a dăruit cu autograf cartea pe care a tradus-o din creaţia lituanianului Vytautas Karalius.

ALEX ŞTEFĂNESCU DESPRE

UN EUROPEAN ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Leo Butnaru,  În ambuteiaj & Partiţiuni Nabokov, poeme, Chişinău, Ed. Lumina, 2012.

Ne încărcăm memoria cu numele unor politicieni inculţi şi agresivi, dar îi ignorăm pe oamenii noştri de cultură, de la care am avea de învăţat. Un asemenea om este Leo Butnaru, poet, eseist şi traducător de elită, originar din Republica Moldova (s-a născut la 5 ianuarie 1949 în comuna Negureni din judeţul Orhei). Studiile sale despre avangarda rusă şi ucraineană, traducerile din mari poeţi ruşi ca Velimir Hlebnikov, Marina Ţvetaeva sau Vladimir Maiakovski, ca şi din mulţi alţii din spaţiul slav, propriile lui cărţi de poezie, remarcabile prin valorificarea ingenioasă a posibilităţilor limbii române îl prezintă ca pe un spirit enciclopedic. Civilizat şi surâzător, Leo Butnaru este şi o prezenţă cuceritoare în societate. La discuţiile cu alţi scriitori,  la întâlnirile cu publicul, la festivalurile de poezie din alte ţări se remarcă imediat prin capacitatea de a comunica în mai multe limbi şi prin eleganţa atitudinii.

Cea mai recentă carte de versuri a sa, „În ambuteiaj & Partiţiuni Nabokov” ne oferă prilejul de a-i mai admira o dată inteligenţa artistică şi originalitatea. În mod special, poemele interogative sunt impresionante. Reproduc, pentru exemplificare, scurtul poem „Protograffiti”:

„Zicea-scria apostolul Ioan:/ «...Iar Isus,/ plecându-Se în jos,/ scria cu degetul pe pământ»... −// aceasta îţi vine în gând/ în timp ce-ţi contempli urmele din praful drumului...// Parcă tu nu ai putea fi/ un simplu vreasc cu care mai scrie ceva/ Dumnezeu?...”

 Poetul – un vreasc cu care Dumnezeu scrie ceva în praful drumului – iată o definiţie greu de uitat dintre numeroasele definiţii greu de uitat din această carte.

În: Evenimentul zilei, 14 august 2012

DE PE TIMPUL COZILOR DUPĂ SALAM

Pagini de jurnal

18.VII.1980

              Coadă mare după salam. Chişinău parcă ar fi un oraş de tineret, însă, observă, când e vorba de ceva hrană la magazin – bătrânii apar roiuri, nu alta. Fireşte, trebuie să le arăţi respect, să le permiţi să ia peste rând. Conflictul dintre generaţii ba izbucneşte, ba se stinge (din precauţie). Ideea de a li se deschide bătrânilor magazine aparte...

22.VIII.1980

               Tribunii călimărilor roşii – la naftalina istoriei.

Există un gen de indiferenţă ce reiese din înţelepciune: răbdare, aşteptare şi seninătate sufletească, la gândul că lucrurile au un anumit curs, că timpul orânduieşte totul. Alt soi de impasibilitate – parazitară, ca amestec de lenevie, laşitate şi tâmpenie.

21.II.1983

                   Pe când Ion Podoleanu era director la Teatrul „Luceafărul”, avea în repertoriu două spectacole de-ale sale, pe care, vara, în deplasări, le jucau trei echipe de actori. Ce de-a sate, ce de-a venit! Precum se ştie, la ţară, mai multe spectacole se joacă sub cerul liber. De aia, când ieşea la balconu-i chişinăuian şi vedea ce vedea, soţia dramaturgului ofta cu adâncă tristeţe: „Plouă… Ah, Ioane, iarăşi nu se vor juca trei spectacole…”

În vecinătatea acestui subiect, dar autoironizând, Aureliu Busuioc zice că, pe când la „Luceafărul” i se juca piesa „Radu Ştefan întâiul şi ultimul”, el venea seară de seară la spectacol, să sporească numărul spectatorilor.

OFICIUL CREIERILOR DE MUNCĂ

DIN „CARTEA LEOLOGISMELOR”

(în curs de pregătire la Editura „Prut Internaţional”)

Una din revelaţiile de o permanentă... primordialitate... personală, de o nediminuată „funcţionalitate”, valabilitate: pe Nietzsche îl citesc ca pe un Dostoievski al filosofiei, pe Dostoievski – ca pe un Nietzsche al literaturii.

Este necesar să se vorbească şi despre ceea ce trebuie să se tacă, pentru a se şti, a se preciza ce anume trebuie trecut sub tăcere. Şi ce trebuie totuşi tăcut? – ei bine, iată anume cu această întrebare începe marea vorbărie a pseudofilosofiei (sau: palavrosofiei).

Cactusul este un trandafir-rebut: la crearea lui, s-a greşit proporţia dintre spini şi flori.

Caviar: icre gastro(g)nomice.

În fiziologia melcilor creşterea capului este exclusă: un melc căpos nu s-ar putea retrage în cochilie.

Ministerul de Interne(t).

Geniul? Un exces de sine.

Drumul crucii nu e pentru navetişti.

Numărul oamenilor demni şi fericiţi e cu mult mai mic decât al oamenilor doar fericiţi.

Dat fiind că s-a cam uitat ce a însemnat totuşi Secolul Luminilor, el poate fi confundat cu, pur şi simplu, timpul când a apărut electricitatea...

La o adică, şi spiţele sunt beţe în roate...

Deci, ce mai fac textualiştii? Ia, mai stau şi ei la o partidă de text în grup...

În România nu e nevoie doar de oficiul braţelor de muncă, ci – mai important! – de oficiul creierilor şi conştiinţelor de muncă.

În apele Stixului nu are nicio importanţă că ai fost campion mondial la înot.

Nu încape îndoială că din propunerile de a vizita un om viu (un filosof, să zicem) şi o mumie, miile de turişti ar alege mumia.

Internetist de o prostie enciclopedică.

(Despre un imitator.) În mările literaturii, ăsta n-ar fi decât un sub-Marin Sorescu...

Debutantul şi-a scris întâiul cu-cu-rri-cu!-lum vitae.

Dat fiind că scriitorii în vârstă sau foarte în vârstă, ca să nu zic senili, de mulţi ani nu mai frecventează circul, câte unuia din ei i se face favoarea de-a fi invitat la Stokholm, la decernarea Premiului Nobel.

Pornind de la cam confuzele experienţe pe care le ai cu aproapele tău, te gândeşti că biblica zicere ar trebui să sune astfel: „Să iubeşti pe îndepărtatul tău ca pe tine însuţi”. Amin.

Proust post-mortem? În căutarea căutărilor pierdute...

Avut-am o misiunea grea: să-l conving că pop-cultura nu înseamnă cultura popilor.

Totdeauna a fost şi este atât de uşor (şi la modă, parcă) să fii pesimist în România, încât nu mai e interesant să fii pesimist...

Trebuie să (ne) recunoaştem că încă nu am reuşit să depăşim viteza luminii. Dar nici pe cea a... întunericului.

Deşertăciunea... deşteptăciunilor, deşteptăciunea... deşertăciunilor... – cam aceasta e „filosofia” existenţei biblico-umane.