CE SE MAI AUDE DE RĂU?

Pagini de jurnal

13.IV.1985

După bietul limbaj cotidian, cel mai clişeizat e limbajul jurnalistic. Când dau cu ochii în ziare sau aud la radio de „o cireadă din 100 de capete”, deja îmi vine să strig: Bine, când o să se scrie „O cireadă din 100 de cozi”? Şi aceasta ar fi, mă rog, metonimie, poezie adică, însă una ieşită deja din clişee. Acelaşi lucru s-ar putea subînţelege, când s-ar scrie: „O cireadă din 400 de picioare” sau… „din 200 de coarne” (urechi, ochi…). Că ce nu râvneşte omul de dorul şi dragul împrospătării expresiei?!...

În grupa universitară am avut doi colegi cu nume de familie puţin obişnuite: Partos, care, de fapt, mai devenea şi Portos sau Portas. El însuşi nu avea preferinţe distincte pentru o variantă sau alta. Portos – îl măgulea, amintindu-i de falnicul muschetar din romanele lui Dumas.
Apoi – Calos. Aici erau invocate variantele: Colos – gigant în greceşte, sau spic, în ruseşte, până la zădărâtorul (tipică manieră adolescenţilor) – Caloş (galoş). Oricum, nimeni dintre noi nu era scutit de parafraze nominale.

Acum însă aflu că, în greceşte, kalos înseamnă frumos, frumuseţe. Există noţiunea de kalogatia (kalokatia) ce uneşte în ea „kalos” – frumuseţe cu „agatos” – Bun.

Domnişoara Calos, colega noastră de grupă, corespundea aproape deplin kalogatiei – gândesc acum, după 18 ani de când am văzut-o pentru prima oară, şi 13 – de când nu ne-am mai reîntâlnit.

14.IV.1985

O parte din grupa a III-a jurnalism şi filologie, 1969: Zina Muravschi, 
Lucia Purice, Svetlana Ivanenco, Dochiţa Radu, Gheorghe Paţanov, 
Tatiana Calos, Elena Stati, Valentin Partos, Ion Proca, o necunoscută, 
Mariana Ababii şi Leo Butnaru

Primăvara sunt arse frunzele din anul trecut, e greblată iarba uscată de prin grădini… Ce e cenuşa? Nu am auzit pe nimeni să-i zică: gunoi. Din contră, arzând, gunoiul se… înnobilează, ajungând cenuşă. Oricum, pentru mine scrumul înseamnă ceva curat. Precum nu-i zici gunoi ţărânii, nici scrumului nu-i zici. În copilărie, se întâmpla să ne punem pe vreo rană, zgârietură ţărână, scrum, ca de vindecare. Cu atât mai… jenat intim citesc la Viktor Şklovski – scriitor de gust elevat, delicat în toate, acest – „Пепел – мусор огня” (Cenuşa – gunoiul focului).

ÎNTINERIND CU 10 ANI...

SAU: PRIETENUL MEU - PICTORUL

Aurel Guţu

În primăvara trecută, pictorul Aurel Guţu a rotunjit vârsta de 70 de ani. Azi însă, dactilografiind la jurnalele mele de acum mai mult sau mai puţin timp, am dat de o filă care "ne întinereşte" cu câte zece ani. Este următoarea:

10.IV.2002

Pictorul Aurel Guţu a împlinit 60 de ani. Întâlnindu-l în holul de la intrarea în Casa presei, ne amintim cum, acum circa trei decenii, când puneam la cale o emisiune TV despre o expoziţie a sa, lui, protagonistului, nu i s-a permis să apară în cadru. De ce? Purta barbă, de altfel ca şi acum. Pudoarea... putorii comuniste! Ce javre mai plodise greţoasa aia ideologie…

Aurel mi-a ilustrat trei cărţi, prima, de debut, pe coperta căreia schimbase „subversiv” ordinea culorilor din tricolor, cea pentru copii „Papucei cu felinare” şi, mai puţin reuşită, dar nu numai din vina sa, ci şi în urma constrângerilor „economicoase” ale celor de la tipografie, – „Formula de politeţe”. Apoi, portretele juneţilor noastre, pe care le-a executat în guaşă – ale lui Nicolae Vieru, Ioan Mânăscurtă, Leonidei Lari, al meu. Pe ale lui Nicolae şi Leonidei le-am adus eu de la Stăuceni, unde Aurel îşi are gospodăria. Lui Nic.Vieru i-a mai făcut unul, foarte frumos, în acuarelă. Mie – mai multe portrete-schiţe în creion, un „ciucure” pe aceeaşi filă. Camarad cu alură uşor boemă dragul de Guţulică. Statornic şi reconfortant în prietenie. Plus generozitatea-i.

Portretele despre care se spune în textul de mai sus

Bi-portret din 1975

Portret în guaşă, 1974-1975

AL 3-LEA FOTOREPORTAJ DIN CRIMEEA / KOKTEBEL

Vreau să-ţi spun ceva

Discret-cochet

Serghei Biriukov (Halle, Germania), Valeri Zemskih (Sankt-Petersburg, Rusia), Leo Butnaru

Culorile zborului

Poeta poloneză Anna Pivkovska

Păstăi

Seară de poezie

O PROZĂ DIN REVISTA

PROFESORUL DE DEZVĂŢ
                                                                      de Leo Butnaru

Populaţia în cauză, ca parte componentă a poporului în cauză care, bineînţeles, la hurta pluralului este cetăţean unic şi indivizibil al statului în cauză, iar, în buchea şi formula registrelor de stare civilă poporul în cauză înseamnă câteva milioane de persoane... – în fine, în concepţiile existenţiale ale acestei populaţii circulă şi opinia – aproape corectă, se poate spune,  – că ceea ce e prea mult strică. Bineînţeles, în dependenţă de caz. Deoarece, să zicem, e oarecum îndoielnică părerea că de prea multă ştiinţă de carte poţi ajunge la balamuc, că, dacă eşti un mare maestru sau maistru, o poţi păţi precum meşterul Manole, că dacă eşti mai ortoman, cu oi mai multe, mândre, cornute, şi ai cai dresaţi (pardon – învăţaţi) şi câini mai bărbaţi nu te aştepta la nimic bun, ci – ... citeşte finalul baladei „Mioriţa” şi vei înţelege...

Astfel că oarecum îngrijoraţi de talentele lor cu asupra de măsură, de calităţile lor excepţionale care – vai! – nu duc decât la suferinţă şi năpastă, cetăţenii acestei părţi de populaţie au ajuns a promova, întru proprie securitate şi stabilitate de neam, idei filosofice neobişnuite, simplu spus: filosofia civică a dezvăţului – aceasta le este concepţia (una dintre mai multe), menită să potolească darea peste margini a calităţilor înnobilatoare care, din păcate, precum spun baladele şi proverbele, pot duce la rău, chiar la pierzanie.

Prin urmare, unde apare trebuinţa, este necesar să apară şi ceea ce ar rezolva-o sau, precum se spune, – ar satisface-o. Iar în cazul problemei respectivei părţi de populaţie îngrijorată de prea multul pe care îl ştie, de prisosinţa nenorocitoare, a fost firesc să apară şi Profesorii de Dezvăţ, în popor numiţi şi: Dezobişnuitorii. Din păcate, însă, precum menţionam, şi din mare necesitate, unul dintre aceştia sunt şi eu. Ar fi multe de spus, de ascultat, de recapitulat, de regândit, poate, însă, pentru ca să înţelegeţi, în linii mari, ce şi cum, mă voi rezuma doar la trei exemple. Laconice. Nu laocoonice.

AL DOILEA FOTOREPORTAJ DIN KOKTEBEL-CRIMEEA

Răsărit de soare

Răsărit de frumuseţe: Anecika

Bătrânul, tânărul şi marea

Între cer şi mare

Florăreasa

Într-o ureche

Prundiş în apă limpede

Apus de soare în Golful Koktebel

FOTOREPORTAJ DIN CRIMEEA (1)

                                                     KOKTEBEL, SEPTEMBRIE 2012

Scenă pentru încoronarea poeţilor

Vitraliul şi umbra sa

Julieta la balcon

Un codru-bonsai la picioarele omului

Pasienţă la mare

"Aici orice iubire se naşte dintr-un val
          Şi-n clipa despărţirii se sfarmă de  un mal..."

Bătrânii şi marea

Saxofonista

La o seară de poezie

l. b.

CUVINTE SCRIJELITE PE PEREŢI

Pagini de jurnal

18.III.1985

Leonida Lari publică placheta „Mitul trandafirului”. Astăzi, trandafirul e o noţiune foarte frecventă în poezia noastră. Numai că, sub oricare aspecte simbolice l-am cerceta, trebuie să ţinem cont de clasicismul acestei flori în literatura lumii, cel puţin să ne amintim de extraordinarele versuri ale lui Juan Ramón Jiménez, printre care – „Bucură-te că eşti contemporan cu trandafirul” şi de ingeniosul, mult-sugestivul titlu al lui Umberto Eco – Il nome della rosa – Numele trandafirului. Prin urmare, nu ar însemna că dacă rosteşti un nume, spunând „trandafir”, dai şi o… ingenioasă „enigmă” poetică.

            22.III.1985

Valeriu Senic scrie o recenzie la „Clopotnţa” lui Ion Druţă şi, fire… romantică fiind, i-o dă lui Mihail Dolgan, membru al colegiului redacţional, să afle părerea. Şi iat-o: criticul să nu vorbească prea mult despre Baltă, personaj obtuz, deoarece la Academie se ştie (Iu-ha-ha!) că, plăsmuind acest personaj, Druţă l-a avut de prototip pe… S. S. Cibotaru. Incredibile surprize în literatura noastră… Dar şi în… mentalitatea moldovenească (academică). Senic cedează.