CU BELLA AHMADULINA, ACUM CIRCA 30 DE ANI

Chişinău. Poeţii Anatol Ciocanu, Bella Ahmadulina, 

Ilie T. Zegrea, Leo Butnaru şi Arcadie Suceveanu.  

Bella AHMADULINA

(10.V.1937 – 29.XI.2010, Moscova)

* * *

De o mie de bărbaţi, vânturaţi pe Arbat*

de griji sau de cotidiană molatică lenevie,

dacă n-au pentru mine vreun frate, am întrebat;

pe cineva care frate adevărat să-mi fie.

– Nu există frate, – răspundeau, – nu mai căuta. –

Unul bea vin, altul vreo doamnă conducea.

Şi fiecare din mie să-l ocrotesc mă ruga

şi de iertarea mea oricare din ei depindea.

_________

*Renumită stradă pietonală în Moscova.

INVOCAŢIE

Nu mă deplângeţi – eu voi trăi cumva

ferice cerşetoare, blajină ocnaşă,

fiinţă din sud înfrigurată-n nordic ţinut,

sau petersburgheză ofticoasă şi rea

voi supravieţui în miazăzi cu malarie ucigaşă.

Nu mă deplângeţi – voi mai vieţui

ca oloaga ce-a ieşit şontâc în pridvor,

ca beţivana

ce cu fruntea pe faţa de masă aţipeşte

ori ca un prizărit zugrav de icoane

ce chipul maicii domnului îl potriveşte.

Nu mă deplângeţi – eu voi trăi

ca fetişcana ce-a deprins ceva carte

şi care-n viitorul ce mereu neclar pare-a fi

va şti versurile mele, bretonul meu roşcat

ca o prostuţă purtându-l. Eu voi trăi.

Nu mă deplângeţi – voi trăi cumva

soră de caritate mai miloasă ca toate,

în cazonă nesăbuinţă preletală ca-n hău

sub a Marinei* prealuminoasă stea

va fi

să mai trăiesc şi eu.

______

*Marina Ţvetaeva (1892–1941)

ACUM UN SFERT DE SECOL LA CERNĂUŢI, ÎN BUCOVINA...

Pagini de jurnal

14.I.1986

Acum o oră (pe la 8, 30), am sosit cu Sică de la Voloca. Ne-am dus la fratele său – Visarion, să vedem obiceiurile de An Nou pe vechi. Un sat întins cât o capitală europeană – între case, jumătate de kilometri sau chiar kilometri întregi distanţă. Volocenii au împodobit brazii – mulţi – direct pe tulpină, înnimbându-i cu ghirlande electrice multicolore. Zăpadă temeinică, ademenitoare. Voloca e o localitate premontană, demnă de scos de pe ea ilustraţii exotice: relief între deal 

Cu Ion Pop la Cernăuţi, pe 14 ianuarie 2011

şi munte, volnicie de vetre, neîngrădite. Multe sălcii bătrâne, iazuri în curţile gospodăriilor. La Visarion, ne urează „Malanca”. Ce copii frumoşi! Cu adevărat frumoşi: feţe blânde, delicate, inocente, ca un prim semn de înţelepciune. Când urcam dealul cu Vasilică, ne salutau, prin semiîntuneric, flăcăi şi preadolescenţi, mascaţi, în cojoace miţoase, cu clopoţei în gura mânecilor, cu toiege. Se adunau în cete. La Voloca, urăturile se cântă, precum colinda. Vreo trei cete, cu muzicanţi, străbat imensităţile acestui sat nesupus geografiei toponimice „clasice”. Dimineaţa, pe la 7,30, când urcam în autobuz, „Malanca” mai cânta încă prin văi, pe culmi. De pe creasta dealului, unde se află casa lui Visarion şi a Rodicăi, Cernăuţiul se vedea aproape, ca o cale a laptelui aşternută pământului, pentru a-l încălzi. Se vedea aproape, cu toate că distanţa e de circa 20 de kilometri. Am trecut şi pe la naşii lui Visarion. Sică a compus ad hoc o urătură, ingenioasă şi măgulitoare pentru gazde. Case frumoase. Apoi Voloca mai e şi localitatea care a dat şi a trimis la Chişinău trei artişti emeriţi: Dina şi Lucian Cocea, Ion Paulencu. Această aşezare volnică mai poate oferi surprize. Miliţianul Visarion Tărâţeanu vorbeşte frumos, mustos, inteligent, ca un profesor universitare de la filologie.

De la Cernăuţi, în depărtare, se deschide
panorama Sadagurei; exact, cea din
"Iorgu de la Sadagura" a lui Vasile Alecsandri.

Pe banii adunaţi de „Mălănci”, în sat se face horă.

Oamenii frumoşi, însă de un altfel de recepţie spirituală, reieşind din conservarea în spaţiul lor restrâns de comunicare. Nuanţe specifice în vorbire.

Ambiţia noastră de a găsi prin sat vreo „Malancă”. Le tot auzim cântecul, dar parcă prea departe şi, până la urmă, renunţăm, ne întoarcem din drum. Vasilică îşi aminteşte de Mircea lui Săvucă, din satul său de baştină Sinăuţii de Jos. „Comoară de om”, zice.

Televiziunea ucraineană, cu traducere paralelă, transmite filmul televizat cu actori chişinăuieni, după romanul lui C. Popovici. Prost.

LENIN & RINOCERUL

Pe când coboram la staţia Piaţa Presei Libere din Bucureşti, spre a o lua spre Târgul Internaţional de carte „Gaudeamus 2012”, nu am putut să nu reţin că, pe piedestalul monumentului de cândva al lui Lenin, stă un… rinocer! Odată ce eram cu Canon-ul la purtător, am fixat cadrul, însă aparatul de fotografiat Canon nu se „opri” aici, ducându-mă cu gândul la… canonul literar. Vorba e că, în studiul avangardei universale, m-am întâlnit de mai multe ori cu RINOCERUL (singular, dar şi plural, adică – rinocerul-turmă) – mamifer pahiderm imparicopitat cu apucături mai speciale, ceea ce le-a şi făcut personaj literar memorabil.

Acum mai mulţi ani, traduceam următorul poem laconic-esenţializat, din 1912, al lui Velimir Hlebnikov:

(Stăpânirea pământului i-i menită)

Legea scrânciobului cere,

Nu a cerului,

Să ai încălţări ba mari – ba strâmte.

Uneori noaptea – alteori ziua te-arăţi îngăduitor,

În timp ce stăpânirea pământului i-i menită

Ba omului –

Ba rinocerului.

         Atunci când traduceam, m-am (re)gândit la spectacolul „Rinocerii” după piesa lui Eugen Ionescu, vizionat mai înainte, dar care, ca text scris, venea ceva mai târziu în cronologie istoriei literare. Iar anul trecut, la Teatrul „Odeon” din Bucureşti, am lansat „Antologia dramaturgiei avangardei ruse”, fiind onorat de contribuţia marelui şi regretatului regizor Alexandru Tocilescu, ce montase spectacolul-lectură „Vânătoarea de rinoceri” după piesa omonimă a lui Nikolai Gumilov, autor care, de altfel, era al doilea scriitor rus care ajungea jertfa RINOCERILOR BOLŞEVISMULUI: în august 1921, în urma unei false acuzaţii, a fost împuşcat. Atunci, rinocerul rinocerilor era Lenin din Kremlin, cel care stătuse şi pe piedestalul din Piaţa Presei Ne-libere din Bucureşti până în decembrie 1989. Acum pe acel piedestal stă chiar chipul alegoric al bolşevicului – rinocerul. Eu, care l-am văzut ultima oară pe Lenin în noiembrie 2009, sub zidurile Kremlinului, în mausoleu, confirm că bolşevicul şi pahidermul imparicopitat seamănă leit…

COPILUL ŞI CARTEA

  LA TÂRGUL INTERNAŢIONAL "GAUDEAMUS 2012"

SĂ NE VEDEM LA "GAUDEAMUS"

          Azi, Ziarul de Duminică a publicat integral programul Târgului de Carte "Gaudeamus" (http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/), din care alu şi eu că, miercuri, 22 noiembrie, la ora 16 (nivelul 0.00:19, 20), voi lansa o carte, anume - "În ambuteiaj & Partiţiuni Nabokov", prezentată de Alex Ştefănescu în "Evenimentul zilei" (http://www.evz.ro/detalii/stiri/Cititor-de-serviciu-Un-european-n-Republica-Moldova-996333.html). Prin urmare, dragi prieteni (prezenţi, dar - posibil - şi viitori) şi colegi dintotdeauna, aş fi bucuros să ne întâlnim cu unii dintre domniile voastre la locul şi ora indicate. Aici, reproduc două poeme din volum respectiv:

                   COPACUL DINTRE GHILIMELE

Nu este exclus

să fi căzut pe gânduri

sau pe sentimente –

                                acţiune cvasi-inertă

şi tot atât de (cvasi) inerentă

ce m-ar fi dus

                       spre scris

despre copacul bonsai (un fel de

„arbore” între ghilimele

pentru a se înţelege oarecum altfel

aproape invers decât ceea ce e

                                                 în realitate

un arbore fără ghilimele).

Bineînţeles

la Chişinău sau Bucureşti

putea să mă bată gândul

sau sentimentul

sau să fi venit inspiraţia

simpla metaforă să

scriu un poem despre „copacul” bonsai

                                                             dar –

la ce bun

dacă în spaţiul informaţional românesc

doar vreun procent-două

                                       să zicem

din populaţie ştie

ce ar fi ăla un

                      „arbore” bonsai?

Unde mai pui că

cine ştie ce răuvoitor ar putea ironiza că chiar

ţara noastră e una bonsai...

                       UNELE DE ALTELE

Mă întrebi ce impresie mi-a produs

crângul de bambus

acolo la mănăstirea Shaolin

în China?

– Mai ales pe furtună

când tijele-i prelungi se băteau sec

unele de altele

ai fi putut crede că

nu e decât funestul schelet

al universului...

PISICA NEAGRĂ: SUPERSTIŢIE ŞI POEZIE

                         fotoreportaj de la miezul nopţii  

Încotro s-o iau?

La heleşteu, poate pică ceva

Parcă s-ar zări o coadă de peşte...

Tot mai bine acasă!

Tu eşti, cucoană?

Unde te poartă naiba-n miezul nopţii?

DOSTOIEVSKI

Azi e ziua de naştere a lui Fiodor Mihailovici Dostoievski (30.X/ 11.XI. 1821 – 28.I./ 9.II. 1881). Prin ani, i-am adresat mai multe scrisori, unele dintre care le public (şi) aici.

DOSTOIEVSKI SCRIIND

cu mâna pe un cactus (o pre-biblie)

marele inchizitor jură (ceva)...

în vreme ce scrie (oricând)

dostoievski (fiodor mihailovici fireşte)

suflă-răsuflă peste fila de

hârtie-(a)caligrafie

apăsând uşor (vede-se) mâna

celui ce jură – peste

ghimpii pre-bibliei apăsând-o

(mie unuia

mereu mi s-a părut convingătoare

mărunt-mărunţica-nrourare de hemoglobină)

20.VI.2005

PATIMILE DUPĂ DOSTOIEVSKI

Domnul Dostoievski a fost totuşi un om relativ cumpătat

Necutezând să treacă mai departe de calvarul fraţilor Karamazov

pentru că şi mai şi au fost bântuite de patimi

                                                                 surorile Karamazov…

14.IX.2011