UN DIALOG CU FINALUL AMÂNAT...

Din revista "Contrafort",
nr. 11-12, 2012

Cu Aureliu Busuioc am dialogat şi cu alte ocazii, rodul conversaţiilor noastre fiind publicate în presă, dar şi în cărţile subsemnatului „Răspuns şi răspundere” (1989), intitulat „La masa de scris – tu şi restul lumii; poţi iubi lumea sau o poţi urî. Eu o iubesc”; „Spunerea de sine” (1994) – „Să nu mai fie oare scriitorii copii răzgâiaţi ai unei divinităţi?”; „Prezenţa celuilalt” (1997) – „În „libertatea de a trage cu vorba” trebuie să existe o măsură”. Pe la mijlocul lunii mai a anului 2007, discutând de una, de alta cu Aureliu Busuioc – o făceam la telefon sau pe mail, apoi pe skype, alteori îl vizitam acasă  – distinsul coleg zice că, poate, încercăm să scriem o carte dialogică în doi, dat fiind că deja avem oarecare experienţă de a ne întreba/ a răspunde etc. La rându-mi zic – de ce nu? Îmi trebuie un răgaz în care să regizez un chestionar, pe urmă, via internet, să declanşăm ping-pongul întrebare-răspuns, dar într-o stilistă afină eseului, meditaţiei, încercării de a ne dumeri pe îndelete asupra unor probleme ale vieţii şi creaţiei scriitoriceşti, dar nu numai. Astfel că pe 27 mai 2007 primesc prin poşta electronică provocare colegului Aureliu Busuioc:

Aureliu Busuioc şi Leo Butnaru

Aureliu Busuioc. Draga Leo, sunt călare pe un aparat gânditor, vorbeşte cu el. E mai deştept decât stăpânul, aşa că fii atent! Numai inteligentă! Al tău până la Ştefan cel Mare, 3, ap. 74 – A. Busuioc

Leo Butnaru. Ave, Aurelius! Înţeleg ca transmisiunea (ai făcut o şcoală militara de transmisiuni, nu?) ar fi în ordine  (...odată ce am primit mesajul, dar să vedem daca si ăsta, al meu, se duce spre bulevardul Stefan cel Mare...), astfel ca începem, probabil, cât de curând – sau până în seară, sau de mâine, de luni... Iar această probă de... computer (sinonimă, oarecum, cu cele de microfon, la începutul altor dialoguri ale noastre, din secolul... trecut!) ar putea sta drept motto la computerovorbirea pe care o punem la cale sau chiar parte integrantă – prolog – a acesteia. Pentru o mai eficace stilistică a discuţiei, propun să ne trimitem

EPISOADE DIN THEATRUM MUNDI

Pagini de jurnal

20.I.1986

Contrar indicaţiilor de acum două zile (- 7), termometrul  a urcat la plus opt grade. Plouă.

La piaţa din Cernăuţi – mic spectacol din generalul theatrum mundi. Un bărbat zdravăn, în cojoc din piele de oaie, vinde mere. Se apropie un cumpărător.

– Cum dai merele, bre muntene?

– Una jumătate. Da de ce zici „bre”, ce, am tăiat la pădure amândoi?

– Aşa o venit vorba. Nu te supăra. Da merele nu le laşi cu o rublă?

– Nu.

– Lasă-le, muntene, că altfel tocmai la primăvară le termini de vândut.

– Nu e treaba ta, bre jidane, când dau eu merele şi cum le dau. Si nici muntean nu-s.

– De ce mă numeşti jidan şi nu ovrei? Şi-apoi şi tu îmi zici „bre”, da eu nu mă supăr. Eu vreau să cumpăr un kilogram de mere.

– Cumpără. Una şi jumătate pe tejghea, şi ia.

– Eu îţi dau una, şi zi mulţumesc.

– Ţie mulţumesc, jidane?

– Iar îmi zici nu ovreu.

– Iar.

– Da tu, bre, ştii ce înseamnă kiş man tuhas?

– Nu pricep eu la păsăreasca voastră.

– Da de unde eşti tu, de nu pricepi?

– De la Pătrăuţi.

– Ce, pe acolo pe la voi nu sunt ovrei, de la care să fi învăţat ce înseamnă kiş man tuhas?

– Nu prea.

– Apoi iată, eu îţi spun ţie kiş man tuhas, da tu o să întrebi de la un alt ovrei ce înseamnă asta. Ţine minte: kiş man tuhas, şi să-l întrebi, auzi? Că eu nu-s prost să-ţi spun ce-i asta, că voi, românii, sunteţi nebuni şi răi.

Vânzătorul ia de pe cântar un coşcogea măr şi mai să-l repeadă în cumpărătorul guraliv.

– Vezi, n-am zis eu că sunteţi cum sunteţi? Şezi cuminte, nu da, pune mărul la loc, că chem ordinea. – Apoi, în ucraineană/ rusă: – Liudi dobrâe!… (Oameni buni!)

Se retrage grăbit.

ZĂPEZILE DE ALTĂDATĂ? Sau de astăzi?

CU BELLA AHMADULINA, ACUM CIRCA 30 DE ANI

Chişinău. Poeţii Anatol Ciocanu, Bella Ahmadulina, 

Ilie T. Zegrea, Leo Butnaru şi Arcadie Suceveanu.  

Bella AHMADULINA

(10.V.1937 – 29.XI.2010, Moscova)

* * *

De o mie de bărbaţi, vânturaţi pe Arbat*

de griji sau de cotidiană molatică lenevie,

dacă n-au pentru mine vreun frate, am întrebat;

pe cineva care frate adevărat să-mi fie.

– Nu există frate, – răspundeau, – nu mai căuta. –

Unul bea vin, altul vreo doamnă conducea.

Şi fiecare din mie să-l ocrotesc mă ruga

şi de iertarea mea oricare din ei depindea.

_________

*Renumită stradă pietonală în Moscova.

INVOCAŢIE

Nu mă deplângeţi – eu voi trăi cumva

ferice cerşetoare, blajină ocnaşă,

fiinţă din sud înfrigurată-n nordic ţinut,

sau petersburgheză ofticoasă şi rea

voi supravieţui în miazăzi cu malarie ucigaşă.

Nu mă deplângeţi – voi mai vieţui

ca oloaga ce-a ieşit şontâc în pridvor,

ca beţivana

ce cu fruntea pe faţa de masă aţipeşte

ori ca un prizărit zugrav de icoane

ce chipul maicii domnului îl potriveşte.

Nu mă deplângeţi – eu voi trăi

ca fetişcana ce-a deprins ceva carte

şi care-n viitorul ce mereu neclar pare-a fi

va şti versurile mele, bretonul meu roşcat

ca o prostuţă purtându-l. Eu voi trăi.

Nu mă deplângeţi – voi trăi cumva

soră de caritate mai miloasă ca toate,

în cazonă nesăbuinţă preletală ca-n hău

sub a Marinei* prealuminoasă stea

va fi

să mai trăiesc şi eu.

______

*Marina Ţvetaeva (1892–1941)

ACUM UN SFERT DE SECOL LA CERNĂUŢI, ÎN BUCOVINA...

Pagini de jurnal

14.I.1986

Acum o oră (pe la 8, 30), am sosit cu Sică de la Voloca. Ne-am dus la fratele său – Visarion, să vedem obiceiurile de An Nou pe vechi. Un sat întins cât o capitală europeană – între case, jumătate de kilometri sau chiar kilometri întregi distanţă. Volocenii au împodobit brazii – mulţi – direct pe tulpină, înnimbându-i cu ghirlande electrice multicolore. Zăpadă temeinică, ademenitoare. Voloca e o localitate premontană, demnă de scos de pe ea ilustraţii exotice: relief între deal 

Cu Ion Pop la Cernăuţi, pe 14 ianuarie 2011

şi munte, volnicie de vetre, neîngrădite. Multe sălcii bătrâne, iazuri în curţile gospodăriilor. La Visarion, ne urează „Malanca”. Ce copii frumoşi! Cu adevărat frumoşi: feţe blânde, delicate, inocente, ca un prim semn de înţelepciune. Când urcam dealul cu Vasilică, ne salutau, prin semiîntuneric, flăcăi şi preadolescenţi, mascaţi, în cojoace miţoase, cu clopoţei în gura mânecilor, cu toiege. Se adunau în cete. La Voloca, urăturile se cântă, precum colinda. Vreo trei cete, cu muzicanţi, străbat imensităţile acestui sat nesupus geografiei toponimice „clasice”. Dimineaţa, pe la 7,30, când urcam în autobuz, „Malanca” mai cânta încă prin văi, pe culmi. De pe creasta dealului, unde se află casa lui Visarion şi a Rodicăi, Cernăuţiul se vedea aproape, ca o cale a laptelui aşternută pământului, pentru a-l încălzi. Se vedea aproape, cu toate că distanţa e de circa 20 de kilometri. Am trecut şi pe la naşii lui Visarion. Sică a compus ad hoc o urătură, ingenioasă şi măgulitoare pentru gazde. Case frumoase. Apoi Voloca mai e şi localitatea care a dat şi a trimis la Chişinău trei artişti emeriţi: Dina şi Lucian Cocea, Ion Paulencu. Această aşezare volnică mai poate oferi surprize. Miliţianul Visarion Tărâţeanu vorbeşte frumos, mustos, inteligent, ca un profesor universitare de la filologie.

De la Cernăuţi, în depărtare, se deschide
panorama Sadagurei; exact, cea din
"Iorgu de la Sadagura" a lui Vasile Alecsandri.

Pe banii adunaţi de „Mălănci”, în sat se face horă.

Oamenii frumoşi, însă de un altfel de recepţie spirituală, reieşind din conservarea în spaţiul lor restrâns de comunicare. Nuanţe specifice în vorbire.

Ambiţia noastră de a găsi prin sat vreo „Malancă”. Le tot auzim cântecul, dar parcă prea departe şi, până la urmă, renunţăm, ne întoarcem din drum. Vasilică îşi aminteşte de Mircea lui Săvucă, din satul său de baştină Sinăuţii de Jos. „Comoară de om”, zice.

Televiziunea ucraineană, cu traducere paralelă, transmite filmul televizat cu actori chişinăuieni, după romanul lui C. Popovici. Prost.

LENIN & RINOCERUL

Pe când coboram la staţia Piaţa Presei Libere din Bucureşti, spre a o lua spre Târgul Internaţional de carte „Gaudeamus 2012”, nu am putut să nu reţin că, pe piedestalul monumentului de cândva al lui Lenin, stă un… rinocer! Odată ce eram cu Canon-ul la purtător, am fixat cadrul, însă aparatul de fotografiat Canon nu se „opri” aici, ducându-mă cu gândul la… canonul literar. Vorba e că, în studiul avangardei universale, m-am întâlnit de mai multe ori cu RINOCERUL (singular, dar şi plural, adică – rinocerul-turmă) – mamifer pahiderm imparicopitat cu apucături mai speciale, ceea ce le-a şi făcut personaj literar memorabil.

Acum mai mulţi ani, traduceam următorul poem laconic-esenţializat, din 1912, al lui Velimir Hlebnikov:

(Stăpânirea pământului i-i menită)

Legea scrânciobului cere,

Nu a cerului,

Să ai încălţări ba mari – ba strâmte.

Uneori noaptea – alteori ziua te-arăţi îngăduitor,

În timp ce stăpânirea pământului i-i menită

Ba omului –

Ba rinocerului.

         Atunci când traduceam, m-am (re)gândit la spectacolul „Rinocerii” după piesa lui Eugen Ionescu, vizionat mai înainte, dar care, ca text scris, venea ceva mai târziu în cronologie istoriei literare. Iar anul trecut, la Teatrul „Odeon” din Bucureşti, am lansat „Antologia dramaturgiei avangardei ruse”, fiind onorat de contribuţia marelui şi regretatului regizor Alexandru Tocilescu, ce montase spectacolul-lectură „Vânătoarea de rinoceri” după piesa omonimă a lui Nikolai Gumilov, autor care, de altfel, era al doilea scriitor rus care ajungea jertfa RINOCERILOR BOLŞEVISMULUI: în august 1921, în urma unei false acuzaţii, a fost împuşcat. Atunci, rinocerul rinocerilor era Lenin din Kremlin, cel care stătuse şi pe piedestalul din Piaţa Presei Ne-libere din Bucureşti până în decembrie 1989. Acum pe acel piedestal stă chiar chipul alegoric al bolşevicului – rinocerul. Eu, care l-am văzut ultima oară pe Lenin în noiembrie 2009, sub zidurile Kremlinului, în mausoleu, confirm că bolşevicul şi pahidermul imparicopitat seamănă leit…

COPILUL ŞI CARTEA

  LA TÂRGUL INTERNAŢIONAL "GAUDEAMUS 2012"