SPINI DE TRANDAFIR ŞI ŞAMPANIE

  

În aceste zile de pre-(sau… prea!)-final de an redactez un manuscris, în care revăd şi un mai vechi eseu intitulat „Lumină lină/ ultima verba” în care invoc, în bază de documente autentice şi mărturii obiective/ subiective, acea scânteie finală de existenţă şi lucidă conştientizare a personalităţilor învrednicite cu destinul şi timpul fără de margini ale geniilor şi oamenilor deosebiţi, inegalabili. Textul îmi aminteşte că acum 86 de ani, de Sărbătorile Crăciunului, a murit poetul Rainer Maria Rilke. Motivul decesului? – cam ciudat, dar cu adevărat poetic şi… cutremurător! Iar odată ce la sărbătorile iernii şampania îşi înalţă vesela cometă de spumă, îl invocăm şi pe Cehov… Veţi înţelege de ce din fragmentul de eseu inserat aici.

                                                                                                                                      l.b.

*      *      *

Rainer Maria Rilke

...Triste şi, concomitent, frumoase mărturisiri... şi toate ele – pe fundalul sonor pe care-l creează fusul cel neobosit ce toarce firul vieţii în mâini de Parce. (Toarce, Parce...; „Pân’ la zenitul flăcării de sfeşnic,/ Unde un fus îşi toarce cântul veşnic”, V. Hlebnikov.) Surprinzător, însă, ca de la sine, ajungem la aranjamente prozodice, şi nu e de mirare: mulţi dintre protagoniştii scenelor finale asupra cărora reflectăm sunt chiar poeţii, ori, mai adevărat spus, regi printre poeţi. Adică, firi sensibile, delicate. Uneori, prea de tot, nu numai spiritualiceşte, ci şi, pardon, – fiziologic. Un prim argument: se crede că Rilke a murit din cauza septicemiei provocate de înţepătura unui trandafir din buchetul pe care i-l trimisese o admiratoare, Nimet Eloui Bey. Cella Delavrancea avu ocazia s-o întâlnească pe frumoasa egipteană, îndrăgostita de odinioară, din mâinile căreia buchetul de frumuseţi spinoase ajunsese în cele ale poetului austriac. Ba mai mult: Nimet cea cu ochii migdalaţi avea la îndemână bileţelul pe care i-l adresase Rilke din oraşul Valmont. În fărâma de celuloză scriitorul se referea la frumuseţea florilor primite drept omagiu şi, concomitent, la posibilul deznodământ tragic al destinului său, după mulţumirile de rigoare dând câteva 

Anton Pavlovici Cehov

explicaţii tragi-romantice: „M-a înţepat un ghimpe al trandafirului roşu – este un semn de la dumneata. Dacă mă va ucide, voi fi fericit să-mi vină moartea de la surâsul dumitale, care îmi va lumina bezna”. (Ah! şi Ai! pe unde s-o fi prăpăstuit acel bileţel, adevărată comoară pentru arhivarii care, din când în când, l-ar fi scos la o nouă licitaţie, sporindu-i mereu preţul valutar în contul morţii poetului!) Nu se cunosc cele din urmă cuvinte pe care le-ar fi rostit Rilke în fatala zi de 25 decembrie a anului 1926. Sunt cunoscute doar ultimele pe care le-a scris în blocnotes – un poem ce se încheie cu versurile: „Totul se afundă-n grea uitare./ Iar eu în flacără. De nimeni cunoscut.”

EMISAR AL ÎMBĂRBĂTĂRII

                     Pagini de jurnal

26.I.1986

Aprind gazul în sobă. Sunet-vuiet de reactiv: am impresia că acest bloc străvechi nu prea mare vrea să-şi ia zborul, să părăsească Cernăuţiul.

Să reţin: la sosirea mea la Cernăuţi impresiile ţineau mai mult de exterior, precum ziceam: de publicist asistat de scriitor. Acum – interiorizare prin contemplare. Scriitorul deja „se descurcă” de unul singur, chiar dacă, uneori, e asistat de publicist. La rezultatele… rezultatelor acestei experienţe am a reveni. Sper, cu real folos. Să nu uit să-mi… amintesc de ele, să le cercetez din vreme în vreme.

Cernăuţi. Strada Domnească (azi: Kobîleanskaia)

Spre poezie nu trebuie să vii ca spre un tărâm-stare care îţi va oferi necondiţionat şi obligatoriu suflul misterului, irizările tremurate ale frumuseţii, vizibile sau… auditive. Spre poezie trebuie să vii şi cu propriul mister. Apoi, poezia are înfăţişarea lui Ianus: o faţă a autorului şi cealaltă a cititorului. S-a remarcat că Ianus e un chip bifrons-dedublat, însă nimeni nu a găsit motivul să susţină că el, concomitent, nu ar fi şi un chip integru. Din contra, poate că anume Ianus reprezintă cel mai elocvent simbol al integrităţii. Dedublarea sa leagă ceea ce a fost de ceea ce va veni. Dacă ar fi să se revadă şi să se reorganizeze ierarhia olimplică, eu aş vota pentru ca Ianus să fie decretat zeul protector al Poeziei sau, pur şi simplu, simbolul ei.

Curios, dar unul dintre cele mai nepopulare nume feminine pare a fi: Penelopa. Păi, care părinţi, fie doar şi prin formalitatea botezului, şi-ar condamna fiica la aşteptări atât de lungi şi chinuitoare? Şi-apoi pot ei, părinţii, „garanta” că nepreţuitul lor boţ cu ochi, fiica dragă, ar fi demnă de încărcătura simbolică a acestui nume, Penelopa? Ar fi ea în stare să alunge turma de peţitori? Absurd! Din punctul de vedere al părinţilor, dar şi al fiicelor (dar şi al domnului… Vasile Alecasandri!), peţitorii trebuie să bulucească, să nu fie zburătăciţi. (Apropo de Alecsandri: Sadagura din care este conu Iorgu e chiar la câţiva kilometri de Cernăuţi… Însă ucrainenii au botezat-o. schimonosit, în… Sadgora = Munele-livadă…)

Scriitori la monumentul lui Eminescu
din Cernăuţi

Şi până astăzi am impresia că Vasile Coroban s-a grăbit să moară nu la figurat (un fel consolator de a zice), ci la propriu. A căzut jertfă unei autosugestionări, cred. La cină fusese vesel, bengos, a intrat în biroul său cu dispoziţie bună. A lucrat puţin. S-a culcat, iar spre zori sufletul i-a zburat din trup. Iar autosugestionarea ajunsă obsesie pornise de la faptul că, puţin mai înainte, decedase S. S. Cibotaru, apoi Em. Bucov. Ce s-o fi gândit bătrânul: cât mi-a mai rămas şi mie? Primul – mai tânăr, al doilea – mai în vârstă ca mine. Am ajuns la 70 de ani, e aproape de ultimele sale picături de seu şi opaiţul meu. Apoi avusese conştiinţa datoriei împlinite: a făcut ce a putut, şi nu puţin. Tocmai acesta înclin să cred a şi fost momentul de slăbiciune care l-a dus dintre noi mai devreme, decât s-ar fi cuvenit. Bătrânul cărturar – tânăra dragoste colegială a multor scriitori din toate generaţiile: Vasile Coroban.

În unul din holurile Universităţii din Cernăuţi

Tema telefonului – la ordinea zilei prin textele şi compoziţiile muzicale pentru estradă. Cel puţin, deja cunosc un italian, un ceh, un bulgar care cântă „ideea”. Plus Ion Aldea-Teodorovici care, împreună cu soţia, povestesc mereu când, unde, cum li s-a născut melodia cu telefonul. Pe când el hălăduia prin turnee îndepărtate, ei îşi telefonau deseori. Deci, vine un autor cu un text care „parcă ar fi parte din biografia noastră”. Mă rog, de ce nu?  Apoi un coleg din Murmansk, Milanov (pe care l-am cunoscut în Tadjikistan), o poezie despre telefonul care tace, inutil, asemănat unui motan ce nu prinde şoareci (aşa-i dă el cu poanta, crezând că oferă o surpriză poetică).  Dar sigur nu uit nici de spiriduşii, demonii proprii! Parcă nu am, în cartea „Sâmbătă spre duminică”, poemul „1949”, despre telefon, cum ar veni? Şi iar: de ce nu?

SĂRBĂTORI ŞI CULORI

    În preajma Sărbătorilor, postez imagini adecvate atmosferei lor, selectate din expoziţia personală a pictorului Mihail Statnâi, găzduită de Centrul Expoziţional "Brâncuşi" din Chişinău. "La mulţi ani!" - doat atât am cutezat să adaug în colţul unei pânze cu alaiul urătorilor.

Mihail Statnâi şi Leo Butnaru

FĂRĂ VISE S-AR STINGE SEMINŢIA OMENEASCĂ

                                 Pagini de jurnal

24.I.1986

La redacţia ziarului „Zorile Bucovinei” am făcut cunoştinţă şi cu Folvarocinâi, secretarul scriitorilor din regiune. Îşi aminteşte de Matcovschi, Gondiu. Cam amărât despre ecoul nefavorabil   (în „Kultura i jit’ia” – „Cultura şi viaţa”) la piesa sa „Dovir’ia” („Încrederea”), jucată de Teatrul din Cernăuţi. La înfăţişare – flăcău de ispravă. Îşi mai aminti şi de Stâmbeanu.

Apoi o escapadă cu Ion Chilaru, Mircea Lutic (bărbat informat şi competent în meserie), Grigore Crigan la valea Cosminului. Codrii cu imaginarele urme de fugar ale regelui polon Ioan Albert. Ne abatem ceva din cale, Chilaru ţinând să-mi arate frumuseţea satului Cihor. Şi bine face: ai ce vedea. Presupusă o eventuală revedere. Am lăsat versurile. Lutic-secretarul de redacţie: „Nu vrem să le dăm până la sfârşitul lui ianuarie, stăm cam prost cu onorariul”. Început de februarie? Colegi amabili, fără ca eu să le pretind nimic decât bunăvoinţă şi înţelegere. Fuziunea e posibilă.

Ca formaţie şi informaţie, Mircea Lutic este net superior mai multor colegi de-ai săi cernăuţeni. Subtilitatea lui în a stabili „miroznele” textelor clasice pe care le-a tradus sau citit  (Tolstoi, Turgeniev, Bunin…). Cu câtă pasiune vorbeşte despre Sadoveanu…

Un grup de scriitori români (de pretutindeni) la Universitatea din Cernăuţi.
Octombrie 2011.

La Valea Cosminului, relieful e vălurat, împădurit, cu văioage – îţi stimulează imaginaţia, gândindu-te că parcă a fost tocmai menit pentru lupte, crâncene, tainice, viclene. Bietul rege polon Ioan Albert…

Când vii dinspre Cernăuţi, Vale Cosminului se arată ca o fabuloasă potcoavă sau capcană… îmbunată, îmblânzită de căsuţele paşnice, nepretenţioase, „nelăudăroase” ale satului. Dură amintire din marea istorie şi nesfârşită dorinţă de tihnă…

Admir casele din Cihor. Reţin ideea naivă, poate că sinceră, uşor exaltată, dar irelevantă, cred, a colegului Crigan: „Să venim, să trecem din casă în casă, să vedem cu ce gânduri şi preocupări trăiesc aceşti oameni”. Dar poate că în Bucovina nedreptăţită e necesar aşa ceva…

TÂNĂRUL, GROZAV DE TÂNĂRUL POET

Am vizionat o cronică cinematografică, în care apare regretatul coleg Aureliu Busuioc (1928-2012) pe când, probabil, ar fi avut sub 50 de ani. Am „extras” din documetar imaginea de epocă, plasând-o aici şi însoţind-o cu un poem al meu de la sfârşitul anilor '80 (...sec. XX), ce are un motto dintr-un poem al său, pe care l-a scris pe când el, Aureliu Busuioc, era tânărul, grozav de tânărul Poet..

BALADA BĂTRÂNULUI POET

                   ...trece pe stradă Bătrânul Poet

                       bătrânul grozav de bătrânul Poet.

                                                    Aureliu Busuioc

În Chişinău

se scutură salcâmii de ploaie şi de vânt

aplicând alandala lipitorile galbene ale frunzelor pe

steagurile pleoştite ale ambasadelor din care

niciuna nu se află pe strada Eminescu pe unde

din când în când îşi face promenada

bătrânul grozav de bătrânul poet...

                                                       Trecea

bătrânul grozav de bătrânul poet care supravieţuise

în limba tăcerii sale române pentru ca

în zilele noastre când

de când cu democraţia pre democraţie călcând

lăsatul secolului XX înghite în sec

şi el bătrânul grozav de bătrânul poet uneori îndrăznea

să spună să spună să spună-n şoaptă ceva

cu puţina igrasie sau patină semantică

depuse pe neaoşisme şi arhaisme pe

cuvintele străbunilor şi stră-colegilor noştri

post-paşoptişti. Şi totuşi a teamă

memoria bătrânului grozav de bătrânului poet

legitima caraghios nume şi fapte luate la-ntâmplare

ceea ce unor mai tineri grozav de mai tineri poeţi

le amintea de o relativ jună colegă de-a lor care cică

din teamă de-a nu naşte prunci surdo-muţi

când face dragoste – vorbeşte vorbeşte vorbeşte

sau altfel hamletian zicând – words words words

tabiet (şi tapet) pe seama căruia s-a născut o

mică porcărie postmodernistă

un cineva un grozav de cineva zicând că

prinţul placa nu şi-o schimbă

masturbându-se la limbă...

                                               În fine

pe strada Eminescu pe care se scutură salcâmii

de ploaie şi de vânt (dar frunzele nu au cum să-şi

aplice elipsoidalele lipitori galbene pe

steagurile pleoştite ale ambasadelor

plasate în al doilea stat român) din când în când

ieşea la plimbare bătrânul

extrem de ne-extremistul poet care deja

din clipă în clipă era gata să dea

mai mult decât avea – chiar

ultima-i suflare adică – întreaga sa viaţă

jertfită întru supravieţuire prin

româna lui tăcere basarabeană dar şi întru

arhitectura de nisip a cuvintelor

extrem de şoptitelor cuvinte de nisip ale

baladelor odelor sale.

                                   Azi

la prutonistreana asociaţie a scriitorilor se spune că

bătrânul grozav de bătrânul poet

s-a stins oarecum desuet

în agonie părându-i-se că anume el incendiase

Biblioteca din Alexandria şi el

bătrânul extrem de bătrânul poet

aproape anticul mioriticul nostru poet

înnebunind strigă preeminescian:

                                                      Literatura –

o frază de dânşii inventată!..

UN DIALOG CU FINALUL AMÂNAT...

Din revista "Contrafort",
nr. 11-12, 2012

Cu Aureliu Busuioc am dialogat şi cu alte ocazii, rodul conversaţiilor noastre fiind publicate în presă, dar şi în cărţile subsemnatului „Răspuns şi răspundere” (1989), intitulat „La masa de scris – tu şi restul lumii; poţi iubi lumea sau o poţi urî. Eu o iubesc”; „Spunerea de sine” (1994) – „Să nu mai fie oare scriitorii copii răzgâiaţi ai unei divinităţi?”; „Prezenţa celuilalt” (1997) – „În „libertatea de a trage cu vorba” trebuie să existe o măsură”. Pe la mijlocul lunii mai a anului 2007, discutând de una, de alta cu Aureliu Busuioc – o făceam la telefon sau pe mail, apoi pe skype, alteori îl vizitam acasă  – distinsul coleg zice că, poate, încercăm să scriem o carte dialogică în doi, dat fiind că deja avem oarecare experienţă de a ne întreba/ a răspunde etc. La rându-mi zic – de ce nu? Îmi trebuie un răgaz în care să regizez un chestionar, pe urmă, via internet, să declanşăm ping-pongul întrebare-răspuns, dar într-o stilistă afină eseului, meditaţiei, încercării de a ne dumeri pe îndelete asupra unor probleme ale vieţii şi creaţiei scriitoriceşti, dar nu numai. Astfel că pe 27 mai 2007 primesc prin poşta electronică provocare colegului Aureliu Busuioc:

Aureliu Busuioc şi Leo Butnaru

Aureliu Busuioc. Draga Leo, sunt călare pe un aparat gânditor, vorbeşte cu el. E mai deştept decât stăpânul, aşa că fii atent! Numai inteligentă! Al tău până la Ştefan cel Mare, 3, ap. 74 – A. Busuioc

Leo Butnaru. Ave, Aurelius! Înţeleg ca transmisiunea (ai făcut o şcoală militara de transmisiuni, nu?) ar fi în ordine  (...odată ce am primit mesajul, dar să vedem daca si ăsta, al meu, se duce spre bulevardul Stefan cel Mare...), astfel ca începem, probabil, cât de curând – sau până în seară, sau de mâine, de luni... Iar această probă de... computer (sinonimă, oarecum, cu cele de microfon, la începutul altor dialoguri ale noastre, din secolul... trecut!) ar putea sta drept motto la computerovorbirea pe care o punem la cale sau chiar parte integrantă – prolog – a acesteia. Pentru o mai eficace stilistică a discuţiei, propun să ne trimitem

EPISOADE DIN THEATRUM MUNDI

Pagini de jurnal

20.I.1986

Contrar indicaţiilor de acum două zile (- 7), termometrul  a urcat la plus opt grade. Plouă.

La piaţa din Cernăuţi – mic spectacol din generalul theatrum mundi. Un bărbat zdravăn, în cojoc din piele de oaie, vinde mere. Se apropie un cumpărător.

– Cum dai merele, bre muntene?

– Una jumătate. Da de ce zici „bre”, ce, am tăiat la pădure amândoi?

– Aşa o venit vorba. Nu te supăra. Da merele nu le laşi cu o rublă?

– Nu.

– Lasă-le, muntene, că altfel tocmai la primăvară le termini de vândut.

– Nu e treaba ta, bre jidane, când dau eu merele şi cum le dau. Si nici muntean nu-s.

– De ce mă numeşti jidan şi nu ovrei? Şi-apoi şi tu îmi zici „bre”, da eu nu mă supăr. Eu vreau să cumpăr un kilogram de mere.

– Cumpără. Una şi jumătate pe tejghea, şi ia.

– Eu îţi dau una, şi zi mulţumesc.

– Ţie mulţumesc, jidane?

– Iar îmi zici nu ovreu.

– Iar.

– Da tu, bre, ştii ce înseamnă kiş man tuhas?

– Nu pricep eu la păsăreasca voastră.

– Da de unde eşti tu, de nu pricepi?

– De la Pătrăuţi.

– Ce, pe acolo pe la voi nu sunt ovrei, de la care să fi învăţat ce înseamnă kiş man tuhas?

– Nu prea.

– Apoi iată, eu îţi spun ţie kiş man tuhas, da tu o să întrebi de la un alt ovrei ce înseamnă asta. Ţine minte: kiş man tuhas, şi să-l întrebi, auzi? Că eu nu-s prost să-ţi spun ce-i asta, că voi, românii, sunteţi nebuni şi răi.

Vânzătorul ia de pe cântar un coşcogea măr şi mai să-l repeadă în cumpărătorul guraliv.

– Vezi, n-am zis eu că sunteţi cum sunteţi? Şezi cuminte, nu da, pune mărul la loc, că chem ordinea. – Apoi, în ucraineană/ rusă: – Liudi dobrâe!… (Oameni buni!)

Se retrage grăbit.