TRIPTIC ÎNTRU BUNĂ DISPOZIŢIE

RĂZBOIUL ŞI VODCA

În romanul memorialistic „Copil la ruşi” şi în eseul „Românii şi enciclopedia sufletului rus” am scris despre alcoolul utilizat în cel de-al doilea război mondial de către sovietici. Pentru că şi o parte din bărbaţii din Moldova Estică, tineri sau până în cincizeci de ani, câţi a fost să rămână în viaţă, din groaznicele bătălii se întorsese(ră) cu patima pentru băutura-trăsnet, hiper-tare. Beteşugul prinse după acea sută de grame de alcool pur, spirt sută la sută (îmi vine să zic: mie la mie!), care uneori înlocuia echivalentul de vodcă prevăzut de o hotărâre specială semnată de Stalin; alcool ce li se turna soldaţilor sovietici înainte de atac. Să li se anestezieze spaima, să li se pară mlaştinile Belorusiei nişte, ce mai! – băltoace oarecare, Oderul să şi-l imagineze cam la genunchiul broaştei de adânc – ptiu! –, roiurile de gloanţe – un fel de insecte, ceva între muşte şi bondarii de mai... Unii pruto-nistreni renunţau la atare mod de a-şi reprima spaima, dându-şi seama că acţiunile unui ostaş lucid, treaz, sunt mai calculate, mai sigure şi, în anumite cazuri, te pot salva chiar de la moartea pe care o vezi cu ochii. Astfel că sutele lor de spirt le preluau alţi camarazi, dându-le de duşcă din căni de aluminiu din care, cu câteva clipe înainte, lichidaseră propriul tain de spirt pur. Groaznice urmările acelei sute de grame, cu care ostaşul mergea la atac, urlând cu gâtlejul ars de alcoolul pur un „ura!” răguşit, sugrumat, disperat. Nu 

conta numărul celor căzuţi, nu conta preţul victoriei ce fusese obţinută cu preţul a sute, a mii de vieţi în plus... (În minus!)... Şi alte milioane de vieţi terorizate de efectul întârziat al acelei „proverbiale” sute de grame de spirt date de duşcă... Bieţii dependenţi, à reburs, de blestemată cană de aluminiu... Cum să nu-ţi fi amintit de experienţele lui Pavlov cu reflexele condiţionate inoculate câinilor?...

ZIUA CULTURII NAŢIONALE LA BOTOŞANI

Cu flori la Eminescu

DIALOG LA ÎNCEPUT DE AN ÎN REVISTA

                                                        Nr. 1-2, 2013
  Leo BUTNARU:

ŞI ÎN JUNEŢE, ERAM LA CURENT CU IZBÂNZILE CONGENERILOR MEI DIN DREAPTA PRUTULUI

– V-aţi visat îngerul, in copilărie? V-aţi întâlnit cu el, aveţi amintiri... „prenatale”?

– Parcă poate exista vreo copilărie fără luminoasele solii aripate ale cerului?! Iar îngerul meu păzitor l-am invocat de mai multe ori în romanul memorialistic „Copil la ruşi”, micuţul heruvim salvându-mă de la câteva mari cumpene ce aveam să le trag. Şi, ca să leg cele două părţi ale dublei interogaţii, extrag un pasaj laconic din naraţiunea pomenită: „…ziceam/ scriam despre spectrul fantomatic, pe de-a-ntregul – numai aureolă al modestei copilării de ţară, cum, în mahala, la înţărcare, vreun prunc ceresc (toţi pruncii sunt cereşti!) stă în nehotărâre între sânul mamei Maria celei Născătoare de Hristos şi Calea Laptelui, fierbinte şi aburoasă, de unde coboară şi îngerii de ocazie ai zăpezilor; îngerii dintre care, în ianuarie 1949, fusese delegat şi aripatul meu păzitor: „Înger, îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, eu sunt mic, tu eşti mare, eu sunt slab, tu fă-mă tare şi-n tot locu’ mă-nsoţeşte şi de rele mă păzeşte, amin...” Adică, după zece luni – un an, în altă iarnă ce îşi zburătăcea solemn stolurile îngerilor de ocazie, stăteam şi eu, în nehotărâte, la înţărcare, între sânii mamei Anastasia şi Calea Laptelui vieţii…” Ar fi şi acestea nişte prime amintiri (imaginate!), prenatale sau imediat post-natale.

– Ce credeţi despre autodidaxie? Câtă... şcoală (studiu) este in operă, câtă experienţă, câtă intuiţie (mă gândesc la Ion Creangă, Panait Istrati, Marin Preda...)?

–  Eu unul îi datorez autodidaxiei chiar prezenţa mea într-un mediu artistic. Pe scurt, aşa a fost: la vârstă precoce, sufletul meu căuta să-şi exteriorizeze altcumva energiile. Trăiam o adevărată evlavie în faţa culorilor, precum li se spunea în satul nostru creioanelor colorate, acuarelelor, tuburilor cu vopsele.

CHIPURI DE PE PLAIURILE UNDE S-A NĂSCUT MAMA RALUCA

        În ajunul zilei de naştere a lui Mihai Eminescu m-am aflat printre colegii-scriitori care au fost oaspeţii comunei Vorona, judeţul Botoşani, din care face parte şi satul Joldeşti, unde, în 1816, a văzut lumina zilei mama poetului, Raluca Iuraşcu-Eminovici. La întâlnirea literară de aici am surprins mai multe chipuri tinere care, parcă în reverberaţie de ecou imagistic, invocau frumuseţile şi junia de pe timpurile Mamei Raluca.

"ARGO" - DRAMA REALĂ DEVENITĂ ARTĂ ADEVĂRATĂ

UNUL DIN CANDIDAŢII CEI MAI SERIOŞI LA  PREMIILOR "OSCAR"

Filmul „Argo” e de o tensiune supremă. Chiar dacă ştii că, în fine, totul se va termina cu bine, nu poţi să rămâi – cum? – la parametri emotivi uşor de controlat, de surdinizat. Abia în 1998 preşedintele SUA Bill Clinton a dezvăluit „scenariul” CIA de salvare a şase diplomaţi americani din Iranul cuprins de furie, acţiune în care ambasadorul canadian la Teheran s-a arătat de o temeritate exemplară.

Deci, în mare, subiectul filmului e bazat pe date concrete, iar din câte am mai citit despre această operaţiune, în afara scenariului au rămas şi alte detalii care ar fi fost demne de atenţie, importante în trecerea realităţii în ficţiunea (reală!) a cinematografiei. Dar, probabil, aceasta ar fi dus la lungirea poveştii care, deşi pare fantastică, a fost să fie adevărată, dramatică, dar cu happy end.

Lucrarea e un candidat serios la „Oscar”, judec după ce am vizionat şi alte pelicule nominalizate la prestigiosul trofeu – „Beasts of the Southern Wild”, „Amour”,  „A Royal Affair”, „Kon-Tiki”, acestea trei de la urmă concurând la categoria cel mai bun film străin, la care, pe lista scurtă, intrase şi „Peste dealuri” al lui Cristian Mungiu (de altfel, pornit şi el de la un subiect real, dar realizat cu posibilităţi financiare mult mai modeste decât producţiile americane sau germane, franceze sau britanice).

Din ecourile româneşti la filmul „Argo” am reţinut: „Pentru toate personajele ficţionale pe care le-a omorât în sute de filme, în urmă cu 32 de ani, Hollywood-ul a salvat vieţile a 6 oameni cât se poate de reali… O asemenea poveste se cerea spusă şi   Ben Affleck a fost actorul (rolul principal, L.B.) şi regizorul perfect pentru ecranizarea  operaţiunii în care un film fals (ce a stat la baza scenariului CIA pentru autorităţile iraniene, L.B.) i-a salvat pe 6 diplomaţi de la execuţie… Construcţia momentelor de maximă tensiune a fost unul dintre punctele forte ale filmului. Cu fiecare obstacol depăşit, altul şi mai serios se ivea, iar tensiunea  a fost menţinută pe tot parcursul… Chiar dacă nu a redat fiecare amănunt din adevărata misiune şi a inclus câteva elemente pentru a complica puţin acţiunea, Affleck a reuşit să urmeze firul poveştii fără să cadă în extrema dramatismului, profitând de un scenariu impecabil şi de o distribuţie impresionantă” (Andreea Tarau).

CARTEA UNUI POET RUS

Aleksandr VEPREV (n. 1960)

LABORATOR

1

Noi am vorbit despre patru poeme,

drept rezultat – au ieşit cinci poeme…

2

Traducătorul a tradus cinci poeme,

în consecinţă au ieşit şase.

3

În cele şase poeme redactorul l-a depistat pe

al şaptelea…

4

Iar criticul nu a văzut niciunul…

CREAŢIE

Versuri în patru aforisme

1

Munca de bază fură timpul pentru creaţie,

însă oferă posibilitatea de a crea.

2

Creaţia fură timpul necesar pentru a trăi,

însă viaţa oferă posibilitatea de a crea…

3

Iar când tu ajungi scriitor profesionist –

munca de bază devine insuportabilă.

4

Viaţa a furat mult timp necesar creaţiei –

vrea şi viaţa să trăiască…

Traducere de

                       Leo Butnaru

            (Din volumul „Soarele cartofilor” apărut la început de an 2013 la Editura „Timpul” din Iaşi.)