OSIP MANDELŞTAM (1891 - 1938)

VERSURI DESPRE ROMA
Traducere de  Leo Butnaru

 

Enciclică

Există libertatea populată

De spirit – pentru-aleşi e dar-devot.

Cu minunat auz, vedere naltă

S-a şi salvat râmleanul sacerdot.

Hulubul nu se teme de detunet

Cu care sus biserica vorbeşte;

O – Roma! – e apostolicul clar sunet

Ce inima oricând ne-nveseleşte.

Acest nume nu-ncetez a-l repeta

Când seara raze rare peste culme  curg,

Chiar dacă cel care-mi vorbi de Roma

Dispăru-ntr-un sfânt, sacramental amurg.

1914

*     *     *

Obidite, pleacă pe coline, puhoi,

Ca plebea supărată pe Roma, nevrednic,

Ca şirul negru de haldei – bătrânele oi,

Diavolii nopţii cu glugi de întuneric.

Sunt mii. Şi toate mişcă ritmic prin lume;

Ca vreascuri mici – focoşi genunchi de vite

Ce sar, aleargă, la gură cu bucle de spume,

Ca sorţii ce se trag din roţile învărtejite.

Le-ar trebui un rege şi un negru – Aventine*,

O Romă a oilor tot cu şapte mari coline,

Lătratul dulăilor, un foc sub cerul înalt,

Fum iute de la case şi iz amar de ovine.

Nourosul tufăriş precum zidul a pornit

Spre oile păstrând dezordinea lor sfântă.

Din corturi, alergând, oştenii au ieşit.

Împovărat atârnă valuri, valuri de lână.

1915

_______

*Aventine – unul din cele şapte dealuri (coline) pe care e situată Roma.

*     *     *

Cu vesel nechezat păşunează herghelii,

Şi rugina romană acoperi vale, culme;

Poartă ale timpului repezişuri negrii.

Aur sec de primăvară cu clasic renume

Călcând în picioare frunzele de stejar,

Aşternute abundent pe poteca pustie,

Îmi amintii finele trăsături ale lui Cezar –

Profilu-i feminin, perfidă gropiţă-n bărbie.

Aici sunt Capitoliul şi Forumul, departe,

Prin veştezirea naturii de un calm ideal,

Pe August îl aud şi în margini de lumi uitate

Un măr rostogolindu-se – simbol imperial.

Da, la senectute fie-mi tristeţea luminoasă:

Eu mă născui la Roma, la ea am revenit;

Toamna de lupoaică-mamă mi-a fost, duioasă,

Şi – lună a lui Cezar – augustul mi-a zâmbit.

1915

Poza poetului din dosarul NKVD

ASTRONOMIA ŞI POEZIA

Azi dimineaţă, văzând spre apus, însă încă relativ sus, luna uşor ştirbită, dar ademenitoare cu frumuseţea ei netrecătoare, mi-am amintit că, într-un eseu de acum mai mulţi ani, am şi referinţe la astronomie şi poezie. (Unele le reproduc mai jos.) Dar, mai zic, hai să fotografiez luna aceasta din zorii zilei de 30 ianuarie 2013, sperând că prologul ei de aur în albăstrimea cosmică va fi unul de bun augur.

Să-i zicem: Luna de Miercuri (30.I.2013)

                         Fragment din eseul „De la Adam greşeală”

Din cronologia astronomică, zodiacală dacă vreţi, să reţinem un exemplu autohton. În poemul lui Liviu Damian Un spic în inimă se vorbeşte de perioada secerişului, când pe firmamentul nopţii străluceşte Cloşca cu Pui. Ei bine, acest grup stelar, numit şi Găinuşa sau Pleiadele, din constelaţia boreală a Taurului, ce reprezintă al XII-lea semn zodiacal, este vizibil între 21 aprilie şi 20 mai şi nicidecum în iunie, la cositul grânelor. Valentin Roşca îmi povesti că îi atrăsese atenţia colegului asupra acestei neconcordanţe, însă Liviu Damian renunţă să modifice pasajul, vede-se în baza aceluiaşi principiu al relativului şi convenţionalului admise în ficţiunea artistică.

Ei bine, confuzii neclarităţi astronomice se întâmplă şi pe la case mai mari! Celebrul prozator Ivan Bunin, laureat al Premiului Nobel, a fost şi un poet demn de toată atenţia, inclusiv de atenţie sporită la lectura poemelor sale inspirate de firmament şi în care a comis mai multe abateri de la realitate, precum în următoarele versuri: „Noaptea-i palidă, şi semiluna coboară/ Seceră roşie dincolo de râu”. Păi, dimineţile, secera semilunii nu coboară, ci urcă! Erori asemănătoare au comis polonezul Jaroslav Iwaschkevich şi britanicul Gilbert Chesterton, ambii fiind convinşi că, serile, craiul nou urcă pe boltă. Se descurcau prost în fazele lunii Arthur Conan Doyle şi romanciera norvegiană  Sigrid Undset, laureată a Premiului Nobel, precum şi renumitul dramaturg suedez August Strindberg.

Dat fiind că bolta cu minunatele sale constelaţii şi perindări de faze ale lunii a inspirat şi inspiră frecvent poeţii, criticii atenţi descoperă în textele lirice foarte multe neconcordanţe şi năzdrăvănii pseudoastronomice. Un şir de atare curiozităţi le invocă V. Lepilov în cartea sa  „Literatura şi astronomia” (Astrahan, 1991), depistându-le de-a valma atât în scrisul clasicilor, cât şi al contemporanilor – Konstantin Balmont, Zinaida Ghipius, Nikolai Zaboloţki, Iuri Levitanski, Serghei Hohlov etc. Ba chiar dezacordurile astronomice apar şi în scrierile zise ştiinţifico-fantastice, cum ar fi cele ale celebrului Ivan Efremov.

Dacă am fi prea de tot chiţibuşari, am putea considera că eroarea există şi în următoarele versuri ale lui Petrarca: „Şi iarba verde, şi florile-n culori o mie/ Ce sub umbrosul vechi stejar stau risipite/ De-al ei picior se roagă să le calce”. Dreptul la replică „i-l acordăm” nimănui altuia, decât celebrului sculptor Constantin Brâncuşi care plecă din atelierul maestrului Rodin, la care iniţial se gândea să ucenicească, spunând că la umbra unui arbore viguros nu pot creşte oarecare altă vegetaţie. Însă bardului nu i se poate imputa inexactitatea din ancestralul motiv că el stă sub pavăza acceptului licenţelor poetice.

Probabil, (din varii motive…) colegii se citesc înde ei cu atenţie sporită, precum se poate înţelege şi dintr-o remarcă de la începutul secolului trecut a lui Vadim Şerşenevici care, în eseul „Futurismul rus”, scria: „Bineînţeles, nu trebuie să fie încorsetată creaţia poetului, impunându-i acestuia să scrie conform unor teme date. Însă futuriştii susţin destul de rezonabil că: «Vom vorbi despre ceea ce ştim, sau ştim din auzite sau din cărţi. Pentru noi natura liniştită e departe. Ea pare a fi mai curând o ficţiune. Noi suntem orăşeni şi ne este mai bine cunoscut oraşul cu zgârie-norii săi, decât semănăturile câmpurilor». (Chiar şi Briusov – poet atât de precaut – a comis o greşeală impardonabilă în poemul «Semănături de toamnă», ce poate fi explicată prin absoluta necunoaştere a naturii şi muncilor agricole. Nu vorbesc ca reproş adus poetului, ci întru susţinerea ideii mele.).”

L.B.

DE CE SUNT UNII COMENTATORI "ALTFEL"?

În ziarul „Adevărul”, la rubrica sa „Cititor de serviciu”, Alex Ştefănescu polemizează cu Lucian Boia, pornind de la ideile deplasate, deci neconvingătoare ale acestuia din volumul „De ce este România altfel?”.

Două teze ale lui exegetului literar: „Autorul ţine să explice, într-un prolog, că nu este vorba de un «altfel» inocent, care poate fi aplicat oricărei ţări, ci de un altfel de «altfel»"; "Altă remarcă este aceea că aproape tot ce s-a făcut bun în România se datorează unor străini; istoricul enumără edificii, monumente, instituţii de învăţământ, bănci, spitale etc. şi indică numele alogenilor care le-au creat. Această evidenţă strictă a naţionalităţii fiecărei personalităţi este uşor înfricoşătoare. Şi este şi nerelevantă, întrucât tot ce s-a realizat în România, indiferent de către cine, este la urma urmelor românesc, pentru că a satisfăcut o exigenţă naţională şi s-a integrat într-o atmosferă a locului”.

Am postat şi eu un comentariu:

„Domnul Lucian Boia ar face bine să se intereseze cine au fost protagoniştii edificării Sankt-Petersburgului (începând cu anul 1701), de ce naţionalitate erau arhitecţii, dar şi generalii „ruşi", pictorii, dar şi împărăteasa Ekaterina-(cea Mare)-nemţoaica; de ce naţionalitate au fost Puşkin şi Lermontov, Mecinkov (Spătaru), primul nobelist rus, şi Antioh Cantemir, cel care a dat legităţile, stilistica prozodiei moderne ruse. Să-şi amintească cine a fost primul ambasador rus în Marea Chină… Să afle cine au fost sculptorii celor mai remarcabile monumente ruseşti de până la începutul secolului 20; să se intereseze din ce stirpe se trăgea celebrul creator de balet Balancin şi genialul dansator de balet Nureev… Din ce neam veneau Pasternak şi Ahmatova, Gogol şi Mandelştam… Mai are rost să i se spună dlui Boia că ruşii nu-i consideră pe „străini” – străini, ci îi glorifică drept conaţionalii lor, demni de mândrie nu doar în Rusia?… De ce România şi în România ar fi „altfel”, dle Lucian Boia? Posibil, domnia voastră e cu totul altfel decât firescul, nu?”

Sunt dintre cei care consideră că trebuie să li se dea replică pe potrivă celor care, după ce demitologizează cât demitologizează, trec la o lacomă minimalizare şi defăimare a ceea ce e românesc şi a României, precum observă Alex Ştefănescu. Aceşti  conaţionali parcă ar fi încleştaţi de o plăcere patologică de a-şi persifla neamul din care provin. Parcă ar încerca necesitatea de a schingiui, in abstracto (dar dureros aievea!) tot ce e românesc şi de valoare, declarând că, de fapt, e neromânesc şi insignifiant. Ciudat...

A CITI SAU A NU CITI ZIARE?

Dintr-un dialog cu poetul Ioan Alexandru

Leo Butnaru: – Ei, cum să nu citiţi niciun ziar, dacă în vreunul din ele trebuia să vă fie publicat numele? Imposibil, nu?

Ioan Alexandru: – Fireşte. Dar Blaga ne spuse: „Nu mai citiţi niciun ziar. Al doilea lucru: nu veţi face nimic în cultura română, ştacheta e foarte sus, pusă de Eminescu şi de generaţia mea, aşa a zis, dacă nu veţi merge în Germania la studii, unde să învăţaţi limba germană şi să citiţi filozofia germană. În caz contrar, nu veţi face nimic în cultura română”... Măi frate, am ieşit năuciţi de acolo! Deci, îţi ia ziarele şi te bagă în filozofie... Noi aveam la liceu o profesoară de germană de care râdea toată lumea, nimeni nu învăţa nimic la lecţiile ei. Ei, de a doua zi după vizita la Blaga, unde ne-am pus noi pe studiat germana, încât tovarăşa profesoară nu ştia ce să creadă. Căci impulsul pornit de la cele spuse de Blaga a fost atât de mare şi de lungă durată, încât eu banii de pe prima mea carte de versuri căutam să-i prefac în valută, în mărci, şi cu un avocat la fel de nebun ca şi mine vroiam să merg la studii în Germania.

..........................

Şi pe urmă, ce a spus Blaga, după ce a murit, imediat a devenit testament. Să iei în serios lucrurile. Până astăzi îmi ţine bine că eu nu citesc ziarele.

– Nici în timpul şedinţelor din parlament?

– Nici oriunde. Iar când îmi văd săracii colegi de parlament că dorm cu fruntea pe ziare... M-am vindecat. Domnule, e interesant şi cutare, şi cutare eveniment, dar dă-o-n sărăcie, căci ai viaţa mult mai interesantă. Stai şi te uiţi la un copac sau la... Am „Scriptura” cu mine şi-mi iau un cuvânt sau scriu ceva... Oricum, te aeriseşti... Dar să bagi în conştiinţa ta toate chestiile astea din ziare e o nenorocire.

– Credeţi că-n privinţa ziarelor Lucian Blaga a dreptate fără drept de apel?

– Ba acuma să vedeţi şi altceva. După ani de zile, l-am cunoscut pe Heidegger şi mi-a spus acelaşi lucru. Altfel cumva. Dar eu eram pregătit. Ştiţi ce scria pe uşa lui Heidegger? „Dacă nu ai greaca veche făcută, nu ai ce căuta la ore”. Zic, Blaga ne spunea că dacă nu ai germana făcută, nu ai ce căuta la el... Însă printre studenţi acolo, în Germania, doar trei-patru aveau greaca făcută. Pe ceilalţi nu-i primea deloc.

poeme din "veacul de argint" rusesc

Marina ŢVETAEVA 
(1892 – 1941)

S-a născut la Moscova în familia unui profesor universitar. De la vârsta de şase ani, scrie versuri nu doar în rusă, ci şi în poloneză, finlandeză. Învaţă la Moscova, apoi în pensioane din Elveţia şi Germania. Primele versuri pe care le publică atrag atenţia lui V. Briusov, M. Voloşin, N. Gumiliov. În 1912, se căsătoreşte cu Serghei Efron care avea să lupte în unităţile albgardiste, mai apoi fiind nevoit să emigreze (în exil, colaborează cu NKVD-ul). Între 1914-1917, Marina Ţvetaeva are un roman cu poetesa Sofia Parnok, „trădat” şi în mai multe poeme. În 1922 – emigrează: Berlin, Praga. În 1925, se stabileşte în Franţa. În 1939, se întoarce în Rusia Sovietică. La scurt timp, îi sunt arestaţi soţul şi fiica, acesta fiind împuşcat, iar Ariadna închisă în Gulag, unde avea să se afle peste 16 ani.  Ţvetaeva aproape că nu mai scrie poezie, ci se dedică traducerilor. La începutul războiului, se evacuează la Elabuga (Tatarstan). Nu are un loc de muncă, nu are o casă. La 31 august 1941 se sinucide. Precum cu, respectiv 11 şi 16 ani mai înainte, alţi mari colegi ai ei – Maiakovski şi Esenin.

A editat cărţile de poeme: „Album de seară” (1910), „Verste” (1921), „Tabăra lebedelor”, „Profesia”, „Psyche” (toate – 1923), „După Rusia” (1928), poemul satiric „Vânătorul de şobolani” (1925), „Poemul sfârşitului” (1926). Proză, eseuri, memorii.

 

*      *      *

În fatalele foliante

Nu există ademenire nicicând

Pentru femeie. – Ars amandi

Pentru femeie – întregul pământ.

Inima – a otrăvurilor de iubire

Otravă – mai fidelă ca toate.

Încă din leagăn, femeia

Poartă-ale oarecui fatale păcate.

Ah, e departe până la cer!

Buzele – apropiate-n beznă şi vânt...

– Doamne, nu judeca! – Tu nu ai fost

Femeie pe pământ!

29.IX.1915

MEMORIE ŞI ADEVĂR

13.VII.1986

Lumea – îngrijorată de starea sănătăţii lui Liviu Damian. Pentru că tată a fost un om al ghemului de nervi, al impulsivităţii. Bun şi păcătos, totodată, ca majoritatea dintre noi. Scriitor de valoare, fără îndoială.

Cimpoi se dă cu părere că nu este exclus să se fi contaminat de această boală stranie, greu  de diagnosticat, în timpul călătoriei pe care o făcuse în Africa. Cine ştie… Doar o minune ar putea să-l salveze. Cimpoi a scris un amplu eseu despre D.: „Piramida logică a lui Platon”.

Un coleg zurliu de redacţie zice să ne ducem acasă la L. D. şi, în lipsa lui, să căutăm ceva versuri noi. Nu ştiu dacă i-ar plăcea lui Damian – celui care îşi organizează textele pentru tipar atât de principial, meticulos… Acum, probabil, i-ar fi totuna.

POETA ŞI VEGHEA

Anna Ahmatova (portret de Natan Altman, 1914) şi supraveghetoarea. 

Noul Adam nu ar fi fost el însuşi, trădându-şi propria misiune – cea de a da nume în lume, prin aceasta scoţând din întunericul umed toate lighioanele Africii şi chipurile provinciei ruseşti; nu ar fi observat nici omul născut de cultura rusă contemporană. O, cât de istovit, de frânt, de încovoiat e acest om! Adam, ca un adevărat artist, a înţeles că aici trebuie să-i cedeze locul Evei. Aici sunt mult mai potrivite mâna de femeie, simţul femeii, privirea ei... Astfel, lirica Annei Ahmatova s-a apropiat de această problemă destul de complicată într-un mod ingenios şi tandru. Despre cartea ei „Seara” s-a scris destul de mult. Chiar de la prima lectură, multora le-au devenit scumpe delicata tristeţe, sinceritatea şi simplitatea poemelor. Însă foarte puţini au observat că pesimismul din „Seara” e unul akmeist, că autoarea numeşte mici monştri ai neurasteniei oarece nuanţe de tristeţi. În aceste fiare mărunte, Anna Ahmatova iubeşte nu ceea ce a fost schilodit în ele, dar ceea ce a mai rămas încă de la Adam, cel ce jubilează în raiul său. În poezia sa, aceste „rămăşiţe” dânsa le mângâie cu o mână aproape de maestru.

Serghei Gorodeţki,   „Unele curente în poezia rusă contemporană”, 1913

                        Anna Ahmatova (1889 – 1966)

*     *     *

Bun găsit! În dreapta mesei

Auzi foşnet uşor, cumva?

Aste rânduri nu le mai duci la capăt –

Eu venii la tine, spre-a te vedea.

Oare mă vei ofensa din nou,

Ca data trecută? Mai ştii? –

Spui că nu-mi vezi mâinile,

Mâinile şi ochii negrii?

Aici la tine-i luminos şi simplu.

Nu mă goni, nu mă trimite iară

Sub năbuşitoarea arcadă de pod

Unde se răceşte apa murdară.

1913

                                           *     *     *

                                     Văd peste vamă steagul decolorat

                                     Şi peste oraş galbenă tulbureală.

                                     Inima deja mai prudent se-nfioară

                                     Şi e tot mai dureros de respirat.

                                     De-aş deveni iar fetiţa de la mare,

                                     Să încalţ pantofii pe piciorul gol,

                                     Şi gâţele să le aranjez coroană-rotocol,

                                     Cântând emoţionat cu voce tremurătoare.

                                     La ale bisericii din Herson cupole smolite

                                     Să privesc din pridvor spre chindie

                                     Şi să nu ştiu cum de fericire şi glorie

                                     Inimile se şubrezesc, deznădăjduite.

                                       1913

Traducere: Leo Butnaru