MEMORIE ŞI ADEVĂR

13.VII.1986

Lumea – îngrijorată de starea sănătăţii lui Liviu Damian. Pentru că tată a fost un om al ghemului de nervi, al impulsivităţii. Bun şi păcătos, totodată, ca majoritatea dintre noi. Scriitor de valoare, fără îndoială.

Cimpoi se dă cu părere că nu este exclus să se fi contaminat de această boală stranie, greu  de diagnosticat, în timpul călătoriei pe care o făcuse în Africa. Cine ştie… Doar o minune ar putea să-l salveze. Cimpoi a scris un amplu eseu despre D.: „Piramida logică a lui Platon”.

Un coleg zurliu de redacţie zice să ne ducem acasă la L. D. şi, în lipsa lui, să căutăm ceva versuri noi. Nu ştiu dacă i-ar plăcea lui Damian – celui care îşi organizează textele pentru tipar atât de principial, meticulos… Acum, probabil, i-ar fi totuna.

Aiureli cu o carte premiată a Lidiei Hlib care, de fapt, nu a fost premiată. S-a purces la descurcări, lămuriri. Pe scurt – nedumeriri.

17.VII.1986

Mă întâmplu azi pe la serviciu. Mă retrag, adică, pentru a mai migăli la traducerile de proza f. modestă, pentru copii, a unui autor din Asia Mică. Sună telefonul. Vocea inspirată, exaltată şi „interminabilă” a lui Petru Cărare care, în această ipostază, vorbeşte ea (vocea) de ce vorbeşte. Se interesează de totul şi de toatele ce s-au întâmplat prin Chişinău, pentru că el abia ieri, seara târziu, a sosit de la Ialta. Lucru de înţeles, eu fiind cel puţin al 10-lea dintre cei pe care i-a tot întrebat şi le-a cerut lămuriri timp de nu mai puţin de jumătate de oră pentru fiecare. I-a întrebat şi în miez şi după miez de noapte, pentru că vocea lui, inspirată şi interminabilă, din ce mai spune ea, dă în vileag că Petrică nu a prea dormit.

Vorbeşte de multe. Cu durere, despre starea lui Liviu Damian. Despre cumpănirea şi buna măsură a lui Vasile Vasilache. Etc. Şi despre eseurile mele tratând teme de literatură clasică şi contemporană, despre perspectiva „numaidecât” a adunării lor într-un volum. Şi despre miile lui de parodii.

25.VII.1986

Ieri, o adunare principială, ca mesaj, de partid, deschisă (la deschise participăm şi noi, ne-membrii). Am adresat câteva întrebări referitoare la lâncezeala noii conduceri a US faţă de tinerii scriitori cărora de fapt nu li se acordă nicio atenţie. Nulă „atenţia”.

A. Gromov, L. Turea, V. Dumbrăveanu, An Ciocanu îmi vorbesc despre cât de elogios au fost apreciate la şedinţa de număr a revistei „Moldova” aforismele mele metaforice din grupajul de poeme „Floarea soarelui”. Fireşte, inima mea reacţionează. Dar e şi un merit al redacţiei: a făcut un dublu de pagini luminos – imaginea color a unui superb lan de răsărită înflorită – pe stânga; pe dreapta – poemul.

I9.VII.1986

Îmi telefonează academicianul N. Corlăteanu. „Aţi avut o informaţie, zice, despre discul Mariei Cibotaru, semnată Dan Cihoreanu; presupun că e un pseudonim. Cine este? Aş vrea să iau legătură, să aflu cum pot să obţin discul”.

Îi spun că noi, cei de la redacţie, facem o comandă colectivă, ca să obţinem prin firma „Melodia” de la Moscova discul respectiv. Mă roagă să-l avem şi pe dumnealui în vedere. Promit.

Mai zice că are două cărţi cu autografe, pentru soţia mea Zinovia şi pentru mine, pentru că l-a ajutat cu un film, la studio. O să treacă să le aducă sau o să ni le transmită. Vocea cam răguşită, cu sincope de vârstă înaintată. Eu i-o ţin minte şi pe cea curgătoare, negrăbită, ce răsuna în sălile de curs ale Universităţii.

Un interviu cu M. I. Cibotaru: revista „Moldova” – 20 de ani de la apariţie. Nu acceptă chestionarul, ci propune să discutăm pe viu. Vine şi mă ia cu maşina. Reportofonul. Discutăm în cabinetul redactorului-şef: smucituri de uşă, telefoane. Reluăm şi tot reluăm firul. La un moment dat, când derulez pelicula şi ea reproduce sunetul telefonului, Cibotaru zice: „Iată-l şi pe cel care bate sapa”. Într-adevăr, sunetul telefonului are ceva din zângănitul sapei bătute la ascuţit.

Felul de a fi al lui Andrei Strâmbeanu ne este bine cunoscut: cel de-a o lua înainte, de-a apuca prăjina, de a dezarma adversarul. Încă de student, nu procura niciodată tichet pentru călătoria cu troleibuzul. Însă avea permanent în buzunar 50 de copeici. De cum apărea controlorul, el îi punea îndată amenda în mână! Nicio vorbă în plus. Surprins de conştiinciozitatea călătorului, controlorul îi întindea amabil chitanţa. Alţi controlori chiar îl iertau, considerând că o fi greşit pur şi simplu din neatenţie, din „luatul cu gândurile”. „Procuraţi bilet şi conflictul e încheiat!”

Astăzi, conducând automobilul personal, Strâmbeanu  utilizează aceeaşi metodă: de a apuca prăjina. De cum îl opreşte vreun agent de circulaţie pentru că a încălcat regulile, lunganul de Strâmbeani iese din limuzină cu mâinile întinse: în una are permisul de conducere, în cealaltă – talonul tehnic. 

– Na, na, tovarăşe miliţian! Tot amu să-mi faci gaură în talon! Că aşa-mi trebuie, idiotului ce sunt! Tâmpit, nu alta. Na, na, tovarăşe miliţian. Fă-mi gaură şi gata!

Teatru, ce mai! Miliţianul e cam nedumerit. Iar Strâmbeanu continuă:

– Maşină mi-a trebuit?! Iaca, umblu cu pantalonii rupţi, da cu ea numai necazuri…

Până să înţeleagă ce şi cum, agentul încearcă să-l calmeze:

– Stai, stai, mata, linişteşte-te, tovarăşe. Să ne descurcăm.

– Ce să ne descurcăm, tovarăşe sergent major (de fapt, agentul e sergent inferior), dacă e clar ca buna ziua: am încălcat, fiindcă sunt un idiot, un măgar, un tâmpit!

– Stai, stai, mata, taci oleacă… Da cine eşti, de fapt?

– Cine?... Un scriitor. Un bleg de scriitor! Tot amu să-mi faci bortă în talon!

– Ei, lăsaţi dumneavoastră, tovarăşe Strâmbeanu, – face moale şi parcă vinovat agentul de circulaţie, după ce-i citeşte numele din act. – Văd că înţelegeţi şi singur. Cred că n-o să se mai repete. Aşa că vă scutesc de amendă.

Numai că de repetat – se mai repetă. Strâmbeanu încalcă regulile de circulaţie, după care se dă în spectacol. Şi este iertat.

 – Ei, dacă sunteţi aşa de cumsecade, vă mulţumesc, – zice Strâmbeanu. – Dar eu ştiu că merit s-o iau la moacă, fiindcă sunt un etc. – Şi, tot dând îndărăt, urcă în maşină şi – pe aici i-i strada!

Până la urmă, tot a înhăţat el o gaură în talon, având ghinionul să dea a doua oară peste un agent de circulaţie cu care se mai întâlnise şi care-i fusese deja de spectator la spectacol…

14.VIII.1986

Principialitatea lui Al. Gromov: îmi telefonase să opereze nişte modificări în nuvela care a apărut astăzi. Eu mă gândesc că ar fi ceva important. Dar… zice să schimbe un singur termen: în loc de „post-computer” să punem „post-procesor”. Îl întreb de ce. „Eu deja sunt categoric împotriva noţiunii de «computer». Procesor şi numai procesor!”  Iată-aşa, presa noastră atestă pentru prima oară acest termen.

„Literaturtnaia gazeta” de la Moscova scrie de Leo Butnaru cel din rândul poeţilor „netradiţionalişti”, care ar trebui să fie propagaţi mai pe larg.

22. VIII.1986

Uneori, despre vreo povestire se zice că în viaţă nu există aşa ceva. Răspunsul ar fi: de acum înainte va exista. Viaţa povestirii are legătură nemijlocită cu viaţa omului. Viaţa unei povestiri „se va întâmpla” în viaţa cititorilor ei.

23. VIII.1986

Regretatul Vasile Coroban apreciind un coleg:

– Ma-lar-ciuc?... E-e-e, păi el, Georgică, e un zero maaareee, – zicea, făcând un gest larg cu mâna.

24.VIII.1986

Solouhin, în „Novâi mir” nr. 7, a.c., face o constatare: încălţămintea tradiţională a mongolilor sunt cizmele cu botul ţuguiat, întors în sus. Şi din motivul ca să se păşească mai atent, mai respectuos pe pământ, întru a nu-l răni, a n-l răvăşi inutil. Dar eu ţin să amintesc că opincile ţăranilor noştri de demult aveau aceeaşi formă. Apoi exemplul cu clopoţeii pe care îi purtau păstorii legaţi mai sus de glezne, pentru ca, păşind prin iarbă, să vestească gâzele să se ferească, întru a nu le strivi.

Solouhin mai zice că până la Lermontov în poezia rusă, posibil şi în cea universală, nu a existat om care să privească pământul de sus, de la o înălţime cosmică. Până atunci toţi priveau de jos norii, stelele, păsările… La capitolul universală, nu cred că ar fi chiar aşa.

Iar printre primii autori care au văzut lumea de sus e şi Mihai Eminescu, în „Luceafărul”: Hyperion e veghea cosmică asupra pământului. Acelaşi lucru se întâmplă şi în nuvela „Sărmanul Dionis”, în care Dan-Dionis, chiar dacă trăieşte în lumea pământeană, de fapt se află în afara ei, în spaţii fantastice.

27.VIII.1986

Astăzi, când, de bine, de rău, am suficiente mijloace pentru o existenţă onestă, să-mi fie oare jenă să-mi amintesc de timpul (acum vreo 30 de ani), când beam ceai, fierbând bucăţele din sfecla de zahăr, zahărul ca atare fiind lipsă? Din motivul că cei de la colhoz tărăgănau cu mult împărţirea grâului câştigat de părinţi pentru zile-muncă, uneori mâncam mălai. Pe timpurile lui Hruşciov, sătenii plecau după pâine tocmai la Orhei (40 de kilometri); pâine cleioasă, neagră, acră. Săteanca noastră ce fusese lovită de o maşină, pe când traversa şoseaua, având pe umăr un sac cu pâine care îi îngrădise vederea. I-au rămas în urmă şapte copii.

Memoria ne este dată, înainte de toate, pentru a păstra adevărul, a-l respecta şi, deci, a-l mărturisi.