CUM STĂM CU MEMORIA NAŢIONALĂ? CATASTROFAL!!!

Magda Ursache

SURPRIZELE POSTERITĂŢII SAU LISTA DE MARMORĂ

Hotărît lucru, spre osebire de cei ce văd doar suboameni în români şi-n scriitori doar hahalere, păcătoşi patenţi, „pragmatii”, caractere deformate de comunism (nu că n-ar fi destui şi din ăştia), Ion Lazu, spirit independent, dar şi idealist, nu suferă de depresie naţională, nici de indiferenţă la martiriu, ba chiar taxează apăsat aceste maladii, vrînd să le vindece. Cum? Luptînd pentru aducere aminte corectă, rememorînd eliticidul (Virgil Nemoianu îi spune astfel) din vremi de coşmar social-politic.

Lazu are „o părere înaltă” (sintagma sa) despre scris şi scriitori. Şi nu se întreabă, ca atîţia alţii, cum e posibil să ai o satisfacţie etică atunci cînd eşti scriitor român. Conu Ionu face parte din categoria condeierului modest-orgolios (ca Mircea Ivănescu, neezitînd să spună despre un cobreslaş, Marin Sorescu: „Oricum, era un poet mai bun decît mine”). Deloc lipsit de ceea ce s-ar putea numi gust afectiv, are vocaţia rară a prieteniei (ca Breban, Alec Ivasiuc şi Nini Stănescu, Ioan Lăcustă şi Costi Stan, Adrian Alui Gheorghe şi Aurel Dumitraşcu...). RecomandHimera literaturii, scrisă la două mîini de cărţarii parteneri de dialog, Ion Lazu ;i Ion Murgeanu, ce-şi ţin himera aproape, ca pe un animal de casă.

Poetul Ion Lazu nu este „un fel de spirit pedepsitor în lumea scriitorilor” ca poetul Cezar Ivănescu; îi vede pe ceilalţi cum trebuie să-i vadă şi ne ajută şi pe noi s-o facem: cu înţelegere, stimă, respect, cu preţuire colegială. Recunoaşte harul înaintaşilor de scenă naţională ca Arghezi, dar ţine cu victimizaţii de soartă; pune accent, în jurnale, pe cei care n-au cedat doctrinei roşii, nu pe fricoşi, laşi, adaptaţi, oportunişti.

Vă avertizez: Odiseea plăcilor memoriale (Ed. Biblioteca Bucureştilor, 2012), aşezată sub un motto din Mircea Vulcănescu: „Vreau să mă devotez, nu să poruncesc”, nu-i carte reconfortantă. Gib I. Mihăiescu, mort la 41 de ani, a fost dus pe umeri la groapă de „greii” Cezar Petrescu, Pamfil Şeicaru, Nichifor Crainic, Ovidiu Papadima, fapt ce-l provoacă pe Lazu să întrebe: „solidaritate de breaslă. Unde mai întîlneşti aşa ceva?” La înmormîntarea Hortensiei Papadat-Bengescu, stinsă în mizerie, n-au ajuns decît N. Balotă şi Ion Negoiţescu. Iar placa în memoria marii doamne a prozei e nefinalizată: zonă în renovare. Nefericitul N. Caradino a trăit (altă închisoare decît cea politică) sechestrat în apartament cam trei ani, pînă-n moarte, de „o nebună”. Postum, e nedreptăţit, ca şi-n viaţă. Măcar Victor Kernbach a fost dăruit cu un subit: a murit în seara cînd a încheiat cea de-a şaptea corectură la Dicţionar mitologic; a mers la fereastră, a respirat adînc de două ori şi s-a stins. Subitul dorit de Şerban Cioculescu. V. Nicorovici, însă, a făcut atac de cord în  baie; opărit, l-au scos într-un sac... Ioan Lăcustă n-a apucat să ofere ultima carte cu dedicaţie. Exemplarele dinLuminare au rămas pe rafturile ticsite, în apartamentul pustiu.

UN ESEU DIN BULGARIA

        

   IPOSTAZELE UNEI POEZII

Poetul nu are biografie. Biografia lui este de fapt propria lui opera, mai buna sau mai rea, mai mareata sau mai putin mareata.”     

                            Nichita Stanescu

          Lirica asociativa si complicata a lui Nchita Stanescu /1933-1983/ a provocat aprinse discutii inca din momentul debutului sau in 1960 cu volumul “Sensul iubirii”. Era inceputul celei de a doua infloriri a literaturii romane din secolul XX, dupa perioada interbelica. Cu acest volum, si mai ales, cu cel de al doilea “O viziune a sentimentelor” /1964/, poetul si-a declarat predilectia catre “poezia cunoasterii”. Si mai tarziu, indiferent de 

tematica, genurile si mijloacele artistice, el a ramas fidel scopului sau principal: sa patrunda in “tainele Facerii”. Aceasta dorinta a fost caracteristica si marilor sai premergatori din poezia romana: Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi, George Bacovia, dar la Nichita Stanescu ea a capatat un sens deosebit, iar mijloacele poetice s-au dovedit a fi neobisnuite si complet noi. In sensul cel mai general, cu toata bogatia de mijloace artistice carateristice lui Nichita Stanescu, in poezia lui predomina metafora desfasurata – intruchiparea gandurilor si a sentimentelor, inrudita cu mitologizarea pagana. Cuvantul la acest poet, original si neasemuit cu nimeni, are nu atat o semnificatie narativa, cat  una mai degraba metaforica. Sunt convins, ca lectura acestei poezii deosebite, necesita o pregatire prealabila a cititorului. El este prea departe de poetii din generatia lui. Si ca orice geniu era un inovator.

TERMOMETRUL ŞI LUMÂNAREA

3.II.1987

Cu o sâmbătă în urmă – interviu cu Ion Suruceanu. Am descărcat pelicula vorbăreţii sale inspiraţii (nu pun aici nici pic de ironie…). Alegem noi ce trebuie. Comandat de revista „Moldova”.

14-20.II.1987

Deplasare la Cernăuţi. Sărbătorirea lui Ion Chilaru. Călătorie la Hotin. Fortăreaţă semeaţă, ici-acolo cu orgoliul potolit de ruinare. Am contemplat-o îndelung, ascultând explicaţiile dubioase ale bătrânelului ghid pre nume Snegur, raportându-le la adevărul adevărat. De altfel, asemănător cu ce ni se întâmplase acum câţiva ani la Cetatea Albă. Asta e, mulţi încă nu ţin cont de ceea ce se spune astăzi, că emiterea jumătăţii de adevăr e mai rea decât minciunea.

Vizite la Chilaru, Zegrea, Tărâţeanu, Crigan, Leviţchi. Ultimul a primit apartament nou. Aici şi auzim, la telefon, de la Lutic, cutremurătoare veste a sinuciderii lui Pavel Boţu. Presupuneri, versiuni, nedumeriri… Pe la trei-patru de noapte îmi telefonează Andrei Burac, bântuit de insomnie. Discutăm cazul, persistă starea de descumpănire.

CONU MIHAIL

    Acum patru zile, când am trecut pe Aleea Clasicilor din Grădina publică Ştefan cel Mare din Chişinău, am fotografiat doat un trio de chipuri emblematice pentru spiritualitatea românească. Pe Mircea Eliade şi pe George Călinescu i-am prezentat deja. Dar cum puteam să-l las în anonimatul "Canon"-ului digital pe cel care ne-a aprins imaginaţia copilăriei şi adolescenţei cu "Fraţii Jder", "Ion Potcoavă" sau "Neamul Şoimăreştilor"? Plus că subsemnatul locuieşte chiar pe strada Mihail Sadoveanu, unde şi plasez, iată, pe blog imaginea Ceahlăului literaturii române. 

      Conu Mihail vine imediat după George Călinescu, încolo diagonala aleii-branşă în unghi cu cea principă fiind liberă. Sigur, vor apărea acolo şi alte busturi ale ctitorilor de cultură românească, demni de omagiul generaţiilor în perindare. 

VECINII

    Vecinul din stânga al lui Mircea Eliade de pe Aleea Clasicilor din Chişinău este George Călinescu. Presupun că, nopţile, în lungi discuţii, ei se înţeleg de minune. Probabil, unele din ideile lor le sunt cunoscute celor care au în grijă paza reşedinţei preşedintelui Republicii Moldova, aflată la, să zicem,

circa 25 de metri de marii înaintaşi.

       Acum patru decenii şi ceva, la Universitatea de Stat din Chişinău, eu am mai prins vreo două cursuri la care ni se recomnda şi exegetica lui George Călinescu. Mai apoi, satrapii comunişti au închis raionul de carte românească de la librăria "Meridian", iar la prelegerile universitare nu ni se mai vorbea de Călinescu sau Blaga etc. Cu atât mai mult mă bucur de cetăţenia de bronz, transpruteană, a lui George Călinescu, cu care, iată, suntem concitadini, chişinăuieni.

SALUT

  Am avut de rezolvat unele probleme prin centrul Chişinăului şi, mi-am zis, hai să trec să-mi salut vechii prieteni. Sunt toţi bine mersi, v-au transmis şi domniilor voastre salutări şi urări de... neuitări reciproce. Adică, de aveţi timp, vizitaţii. Pe Aleea Clasicilor. În compania lor e reconfortant şi instructiv.
     Azi vi-l prezint pe Mircea Eliade. Primul său monument din spaţiile panromâneşti. Între timp, posibil să mai fi apărut şi altele. Şi ar fi bine, pe drept şi merit.

     Remarcaţi că prin lentila stângă a ochilarilor lu Mircea Eliade se văd doi stropi de cer. Cerul are o privire de filosof, nu?

SUAVA CETATE A POEZIEI

Uneori, precum şi domniile voastre, sunt cuprins de anumite efuziuni de entuziasm şi-atunci îmi trec, esenţializat, sentimentul – în gând, pe care îl încondeiez pe vreo fişă, îl includ în jurnalul personal sau în vreun text pe care îl scriu pentru „Contrafort”, „Vatra”, „Luceafărul, „Sud-Est cultural”, „Ateneu”, „Apostrof”, „Hyperion”... ori alte reviste la care ţin şi care nu odată mi-au demonstrat solicitudinea lor. Spre exemplu, ca ieri, notam pe una din fişele-computerograme următoarea... efuziune de entuziasm:

„Fenomenal! – În Olanda se desfăşoară o acţiune culturală de celebrare a marilor poeţi, prin imprimarea / sculptarea unor versuri ale lor pe faţadele caselor din oraşele principale ale ţării. Colegul din Novosibirsk (adânc de Siberie!) Igor Loşcilov, care mă ajută dezinteresat în munca-mi de antologare şi traducere a avangardei literaturii ruse, de data aceasta îmi expediază şi o impresionantă listă (funcţională! – care – la clik – deschide imaginile respective). O parte din versuri sunt ale poeţilor care, cândva, au fost eminamente... puşi la zid, de regimurile dictatoriale, represive,  inumane, iar astăzi, iată, ca un stindard în piatră, poezia lor e urcată pe zid, expusă în văzul lumii.

Dintre ruşi sunt următorii: Ţvetaeva, Ahmatova, Blok, Mandelştam şi Hlebnikov (acesta cu poemul „Când mor...”). Apoi – zeci de alţi poeţi celebri din istoria literaturii universale – de la Safo, Shakeaspeare – la Apollinaire şi Lorca etc. Cu părere de rău, dintre români deocamdată nu e nimeni...

Shakespeare e cu „Sonetul XXX”. 

Sonetul lui Shakespeare

Olandezii care trec pe strada Repenburg a metropolei lor, pe murul casei Nr. 31 pot citi, pentru prima oară, sau reciti, admira – a mia oară următoarele versuri (să ne amintim şi noi câteva rânduri): „Când tainic sfat gândirile-mi trezesc / Trecute lucruri înapoi rechem, / Suspinul meu în lipsă-l risipesc, / Şi vremi pierdute-n jalea-mi surdă gem. //  Îmi scald atunci un ochi ce n-au mai plâns, / Pentru prieteni dispăruţi în veci; / Amorul năruit, în vorbe strâns, / Cu inimi vechi se-adună-n lacrimi reci..” Fiţi de acord că aceste stihuri trezesc ceva vibraţii în inima omului, îi creează o stare sufletească mai specială, mai umană oarecum decât clişeul obositor şi griul urbei contemporane. O fi aici şi un memento mori care face omul mai bun, mai blajin, mai iertător, mai înţelegător...

Apollinaire e inclus în biblioteca de piatră a zidurilor Amsterdamului cu poemul vizual „Loin de pigeonnier”, Mandelştam – cu „Leningrad”, Lorca – cu „De profundis”, iar „până la ei, printre ei” (criteriu cronologic care nu funcţionează în ce priveşte poezia tuturor timpurilor) – Safo cu catrenul intitulat „Eenmaal” (ceva în olandeză, probabil). Pe sit-eul „Het muurgedichtenproject van de Stichting Tegen-Beeld” sunt indicaţi autorii, titlul operelor, localitatea, strada unde au fost „expuse poemele”, în total – 101. Când se dă clik  pe un nume sau altul, se deschid imaginile cu textele de pe pereţii frumoaselor sau mai modestelor clădiri din ţara lui Rubens. Cu deosebită satisfacţie indic adresa internet, pentru a se bucura şi alţi colegi, prieteni, cititori, frecventând-o:  http://www.muurgedichten.nl/indexopontstaan.html#Op. Dragi prieteni, dragi iubitori de poezie, cercetaţi această adresă, nu veţi regreta...” Iar ca un ecou românesc trimiteam, în gând, spre Olanda anume tragicul poem al lui Osip Mandelştam „Leningrad” dăltuit în murii poeziei lumii:
„Am revenit în oraşul meu, cunoscut pân-la lacrimi, în toate,
Până la nervuri, până  la ale copilului „maimuţe” umflate.

Te-ai întors aici, aşadar înghite cât mai mult şi repede
Untura de peşte din fluviale felinare leningrădene.

Află urgent ziulica de decembrie, în care din nou
Greţos strop de păcură e mestecat în gălbenuş de ou.

Petersburg! Eu încă nu vreau, nu vreau să mor;
Tu ai toate numerele mele de telefon neliniştitor.

Petersburg! Eu mai am încă multe, multe adrese
La care voi găsi ale morţilor glasuri stinse, funeste.

Eu trăiesc pe o scară neagră, şi în tâmplă, de ori o  mie,
Mă loveşte, rupt cu tot cu carne, zbârnâitul de sonerie,

Şi noaptea toată aştept oaspeţi scumpi să vină pe cărăruşă,
Noaptea-ntreagă mişcând din cătuşele lănţişorului de la uşă.

Decembrie 1930  (Trad. L. Butnaru)

Asta constatam, asta ziceam-scriam, pentru ca, peste câteva ore, să fiu cuprins de un ciudat sentiment de derută, de nedumerire, de mâhnire. De ce? Păi, foiletasem două volume de „Jurnale săptămânale la „Europa liberă”, apărute la editura chişinăuiană „Cartier”,  în care se confesează peste 110 de autori, unii din ei putând fi consideraţi (chiar) intelectuali (sadea), însă în textele cărora 

Poemul lui Apollinaire

jurnalistice, timp de peste 24 de luni, mai nimeni nu se referă la, nu aminteşte de omniprezenta, mi se pare mie, Poezie. Măria Sa Poezia fără de care spectrul intelectului uman e unul văduvit de plinătate, e mai înceţoşat, mai puţin „funcţional” pentru creare şi admirarea de frumos, artă! Ciudată populaţie mai avem şi noi, dacă nici chiar reprezentanţii ei instruiţi nu vorbesc despre faptul (ce faptă!) că ar fi procurat o carte, nu amintesc de Poezie, Muzică, Pictură, despre Frumos în sacramentalele gânduri pe care ni le împărtăşesc din cele trăite pe parcursul unei săptămâni întregi! Oricum, 7 zile şi nopţi înseamnă totuşi ceva într-o viaţă de om... Nu este ea chiar, aşa, un pustiu otova lipsit de artă, de sentimentul frumosului, de literatură etc. Să vedeţi, mai toţi cei circa 110 autori şi rostitori de jurnal personal săptămânal parcă şi-ar fi abandonat preocuparea şi menirea de bază ca oameni ce-şi trăiesc plinătatea vieţii, dând-o, cu hurta, în politică! Parcă ar fi cu toţii oarece comentatori politici! Bineînţeles, trebuie să combatem blestemul tranziţiei, să-l înfierăm, să protestăm, să votăm contra, să ieşim la manifestări de masă, greve etc., – acesta e dreptul nostru cetăţenesc. Însă nu se prea întrevăd mişcări efective în această