IPOSTAZELE UNEI POEZII
Poetul nu are biografie. Biografia
lui este de fapt propria lui opera, mai buna sau mai rea, mai mareata sau mai
putin mareata.”
Nichita Stanescu
Lirica asociativa si complicata a
lui Nchita Stanescu /1933-1983/ a provocat aprinse
discutii inca din momentul debutului sau in 1960 cu volumul “Sensul iubirii”. Era inceputul celei de a
doua infloriri a literaturii romane din secolul XX, dupa perioada interbelica.
Cu acest volum, si mai ales, cu cel de al doilea “O viziune a sentimentelor” /1964/, poetul si-a declarat predilectia catre “poezia
cunoasterii”. Si mai tarziu, indiferent de
tematica, genurile si mijloacele
artistice, el a ramas fidel scopului sau principal: sa patrunda in “tainele
Facerii”. Aceasta dorinta a fost caracteristica si marilor sai premergatori din
poezia romana: Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi, George
Bacovia, dar la Nichita Stanescu ea a capatat un sens deosebit, iar mijloacele
poetice s-au dovedit a fi neobisnuite si complet noi. In sensul cel mai
general, cu toata bogatia de mijloace artistice carateristice lui Nichita
Stanescu, in poezia lui predomina metafora desfasurata – intruchiparea
gandurilor si a sentimentelor, inrudita cu mitologizarea pagana. Cuvantul la
acest poet, original si neasemuit cu nimeni, are nu atat o semnificatie
narativa, cat una mai degraba
metaforica. Sunt convins, ca lectura acestei poezii deosebite, necesita o
pregatire prealabila a cititorului. El este prea departe de poetii din generatia
lui. Si ca orice geniu era un inovator.
Mintea in continua cautare a
poetului-filosof Nichita Stanescu era dornica sa redescopere tainele eterne ale
vietii, sa lamureasca pana la capat formele neschimbate ale lucrurilor. El era
vizibil pasionat de schimbarea caleidoscopica a fenomenelor din natura, de
diferitele procese care decurg in permanenta in materie. In viziunea lui
materia, impreuna cu formele existentei, vii sau inerte, pamantesti sau
cosmice, are si aspecte realizate sau nerealizate, care sunt posibile intr-un
viitor necunoscut, sau numai in imaginatia noastra.
In
multe dintre poeziile sale Nichita Stanescu este atras si inspirat de figurile
din mitologia antica /Orfeu, Dedal, Prometeu/, din creatia mitologica populara / Mesterul Manole, Miorita, Hiperion-Luceafarul lui Eminescu/, de elementele mecanicii, astronomiei, geometriei / Euclid, Ptolemeu, Copernic/, de filosofie /Kant, Hegel/. Este pasionat de misticismul
cifrelor si a literelor din Kabala, Talmudul, de lirica antica evreiasca, de
poezia Barocului. In acest sens definitia criticului Aurel Martin este foarte
precisa: “Nichita Stanescu are neastamparul lui Ariel si nu poate sta ascuns
sub coroana unui singur arbore. El este
greu de caracterizat si definit, decat daca analiza reuseste sa-l contureze
intre multiplele asociatii, influente folclorice, motive clasice, romantice si
simboliste, pe care le descoperim in poezia lui. Iar modul in care le foloste,
este modul lui stanescian, imbogatit de paleta deosebita a logicii lui
originale”.
Comparate cu constiinta si
existenta umana, imaginile poetice ale universului, creeate de Nichita
Stanescu, sunt rodul Eu-lui sau in continua cautare. Si din aceasta dubla
perspectiva, calitatile proprii firii umane: ideile, sentimentele, limbajul,
isi schimba total structura si se transforma in obiecte concrete cu perceptiile
si legile lor, iar elementele reale: apa, aerul, frigul, caldura, capata unele
calitati abstracte. Fiind constient de greutatea perceperii acestei oranduiri deosebite,
poetul cauta o alta ordine cosmica autonoma pentru aceasta stare poetica
multiimaginala, pe care el cu siguranta a descoperit-o in imaginatia sa, dar
care provine din haosul lumii noastre.
Am avut fericirea sa-l cunosc si sa intretin relatii cu Nichita, si as dori sa
impartasesc cu cititorii lui bulgari,
ca a fost un
om si poet astral, care traia intr-o lume a lui deosebita. In aura lui exista
ceva nepamantean, care ii atragea si uimea pe toti cei care, macar o singura
data, s-ar fi atins de el. Un talen
extraordinar, uimitor, o inima infinit de buna, deschisa si generoasa! Casa lui
din Bucuresti era un fel de club, deschis la orice ora pentru poeti, muzicanti,
pictori si admiratori. “Nu e om, ci Poet” cum a exclamat o data colegul meu,
traducatorul lui sarb, Adam Pusloich. Poet de o cultura uriasa, o sensibilitate
ascutita, cu sufletul vulnerabil de copil naiv, si gandirea moderna si
reflexiva – acestia erau polii campului magnetic de mare tensiune, unde se
nasteau aceste versuri. A fost un vizionar adevarat, un visator. Limbajul lui
expresiv pare ciudat de imprevizibil, si omului ii trebuie ceva timp, ca sa
patrunda in profunzimea gandurilor lui, in modul lui de a percepe lumea, in
marile lui revelatii. Si daca pentru versurile lirice este caracteristica
“localizarea” /sentimentelor, observatiilor si a imaginilor/ La Nichita , chiar si
miniatura poetica este “globala” – asemenea picaturii de apa, in ea se reflecta si Cerul, si Soarele. As spune, ca versurile lui erau
ceva mai presus de poezie.
Cateodata
cititorul se poate rataci in meandrele acestui labirint de cuvinte. Iata de ce,
in ingeniozitatea sa metaforica deosebita, poetul gaseste un sprijin si in sferele ideale ale
limbajului mitologic, fara a cauta insa concrete stari metaforice, ci pentru a
studia procesele continue. Hotarat trece peste ipoteze si prefera actiunea. As
spune, ca intr-o oarecare masura era si un manierist, insa ca oricare mare
poet, construia totul dupa maniera sa, si nu dupa modelele celebre. Ca si
pictorii-manieristi din Renastere, autorul culegerilor “11 elegii” si “Epica
Magna”, nu pornea de la modelele existente, el cauta un model propriu de
expresie, total diferit de tot ce a existat inaintea lui. Ca fiecare manierist
era ispitit de posibilitatea “de a uimi” cititorul cu mijloace noi de expresie.
Si paralel cu aceasta, ca si manieristii, sa fie si putin didactic. In retorica
vorbirii lui lirice descoperim o amestecare a accentelor: ordinea, imaginatia, construirea. In poezia lui mai vedem si un punct de plecare
al jocului, o parodie si un lirism deschis. Lirismul vibrant la el adesea duce
la scindarea obiectului prezentat si dupa aceea la refacerea lui, in cautarea
febrila a unor noi si originale imagini,
cateodata cade in unele stari de “hedonism verbal”. Desigur, lucrul acesta nu poate fi
spus despre volumele lui cele mai frumoase: “11 elegii”, “Oul si sfera”, “Clar de inima”, Opere imperfecte”, “ In dulcele stil classic”, “Epica Magna”, “Necuvintele”, “Belgradul in cinci prieteni”,
“Laus
Ptolemaei”, “Noduri si semne”/. Aici, as dori
sa subliniez, ca el scria nu poezii separate pe care dupa aceea sa le adune in
culegeri, ci carti intregi sau cicluri mari, legate de unitatea ideei,
intonatia si miljloacele poetice./ Prin
ele Nichita Stanescu ne cucereste cu setea sa faustiana de cunoastere, cu
melancolia cunoasterii de sine si cu extazul in fata metamorfozelor
universului. El aminteste destul de des despre cele doua tentinte opuse din
poezia lui: “din sinea lui” si “catre sinea lui” prin care tinde spre o sinteza
suprema a personalului cu universalul.
Poeziile filosofice a lui
Stanescu din culegerile “Necuvintele”, “Semne si noduri” si “Tara, numita Romania”
ne permit in
mare masura sa patrundem in universul poetic al autorului, si sa intelegem ideile lui folosofice. Pentru ca Nichita
este un poet-filosof, asemenea marelui sau predecesor, “parintele liricii
romane moderne” Lucian Blaga /pe care am avut fericirea sa-l prezint in
Bulgaria/. Introducand notiunea de “necuvinte”, care nu se poate descifra exact,
poetul deschide inca o fata a “neexprimabilului”.
Saracia notiunilor si a
cuvintelor, in opinia lui, nu poate exprima
multiplitatea sensurilor si nedefinirea lucrurilor. Ideea lui este ca,
cuvintele mor dupa ce sunt pronuntate, ca dispar si se transforma in semne
abstracte, este redata in multe din poeziile lui.
Conceptia timpului la Stanescu
joaca un rol important – el scrie despre lungimea imensa, chiar despre
infinitul fluxului ireversibil, in esenta caruia se afla Geneza.
Ireversibilitatea timpului, dorinta lui de a il
intoarce inapoi, are o nuata de fatalitate, de predistinare a sortii. In
caracterul sincer existentialist al acestei lirici, concomitent este prezent nu
numai timpul fizic obisnuit, dar si cel abstract, mental. Poezie-joc cu sine insusi, in incerecarea de
a intelege universul.
Încordarea si densitatea
neobisnuita a acestei poezii, amploarea, puterea si profunzimea ei, l-a consacrat pe Nichita Stanescu in randul celor mai
mari poeti romani si universali ai timpului nostru. In anul 1974 el a primit premiul Herder, in 1982 a fost incununat cu
“Creanga de aur de la Struga ”.
In 1980 s-a aflat printre poetii nominalizati pentru premiul “Nobel” /Borges,
Senghor, Max Frich, Elitis/. In ziua de astazi versurile lui sunt traduse in
multe tari din Europa, Asia si America, iar Acedemia Romana a inaugurat un
premiu pe numele lui.
Ognian STAMBOLIEV,
laureat al Premiului Academie Române
„Nichita Stanescu – 1997” ,
Bulgaria
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu