TERMOMETRUL ŞI LUMÂNAREA

3.II.1987

Cu o sâmbătă în urmă – interviu cu Ion Suruceanu. Am descărcat pelicula vorbăreţii sale inspiraţii (nu pun aici nici pic de ironie…). Alegem noi ce trebuie. Comandat de revista „Moldova”.

14-20.II.1987

Deplasare la Cernăuţi. Sărbătorirea lui Ion Chilaru. Călătorie la Hotin. Fortăreaţă semeaţă, ici-acolo cu orgoliul potolit de ruinare. Am contemplat-o îndelung, ascultând explicaţiile dubioase ale bătrânelului ghid pre nume Snegur, raportându-le la adevărul adevărat. De altfel, asemănător cu ce ni se întâmplase acum câţiva ani la Cetatea Albă. Asta e, mulţi încă nu ţin cont de ceea ce se spune astăzi, că emiterea jumătăţii de adevăr e mai rea decât minciunea.

Vizite la Chilaru, Zegrea, Tărâţeanu, Crigan, Leviţchi. Ultimul a primit apartament nou. Aici şi auzim, la telefon, de la Lutic, cutremurătoare veste a sinuciderii lui Pavel Boţu. Presupuneri, versiuni, nedumeriri… Pe la trei-patru de noapte îmi telefonează Andrei Burac, bântuit de insomnie. Discutăm cazul, persistă starea de descumpănire.

Interviu pentru radioul Kiev, imprimări versuri pentru radioul regional şi cel ce emite pentru străinătate. Promenade prin oraş. Universitatea, cu stema zimbrului, cimitirul cu mormântul lui Aron Pumnul. De altfel, dacă mă gândesc la ceea ce văzusem anul trecut, cimitirul e tot mai în delăsare, norii de ciori pângăresc absolut totul… Se vede că administraţia municipală e departe de orice grijă faţă de memoria trecuţilor din viaţă, faţă de atâta istorie jalonată de cripte şi dolmene… Dezolantă nepăsare.

Întâlniri cu cititorii la Hotin: Leviţchi, Chilaru şi subsemnatul. În „Istoria literatrurii…” aflu câteva însemnări ale lui Geo Bogza despre Hotin şi Bălţi.

De data aceasta, băieţii ceva mai uniţi, ceva mai îngăduitori unul faţă de toţi ceilalţi. Imperativul înţelepciunii pare să fi început a-i secunda.

La librărie aleg cărţi.

Ceaţă deasă. Autobuzul înaintează anevoios, întârziind cu vreo două ore. Autogările produc impresii neplăcute: prost amenajate, prost întreţinute, departe, foarte departe de a fi curate.

22.II.1987

An. Ciocanu îmi reproduce cuvintele pe care le-a spus la funeraliile lui Boţu preşedintele sovietului sătesc din Prioziornoe (fostul Ceamaşir) Munteanu: „Pavele, ai fost ca un luceafăr al satului nostru…” Dar ce a fost totuşi cu sinuciderea? Probabil, laşitate…

Ultima discuţie pe care am avut-o cu P. Boţu: început de ianuarie, la întrunirea colegiului redacţional. Prezenţi şi Gh. Vodă, E. Botezatu, şefii de secţii, alţii. Am propus, şi am fost susţinut, să nu mai publicăm fragmente de romane, care nu oferă revelaţii, plăcerea lecturii, ci mai curând duc la confuzie, nedumerire.

Trec pe la cimitirul central. Boţu a fost înhumat alături de Em. Bucov. Neîmpăcaţi în viaţă, aici s-au împăcat… Ambilor: Sit tibi terra levis.

23.II.1987

Să amintesc şi de acest lucru? Că S., chişinăuianul,  publică în „Zorile Bucovinei” semnând cu mai multe pseudonime. Dar cum să te ascunzi, având nişte versuri atât de rectilinii? Ultimul său pseudonim e luat de la un prozator: Constantin Munteanu.

T. Ştirbu îmi spune că de la revista „Plamea” („Flacăra”) din Bulgaria au solicitat câteva note bibliografice şi fotografia mea. Titi zice că le-a expediat. Probabil, o fi ajuns acolo unele traduceri din poezia mea.

De ziua armatei, colegele de redacţie ne oferă câte un mărţişor şi câte o… lumânare. „Când nu se va urca temperatura în termometru, să apropiaţi de mercurul lui flacăra lumânării”. Asta e cu încălzirea în apartamente…

24.II.1987

Dimineaţa, transcriu două rânduri de la miezul nopţii:

– Un jurnal intim nu este în exclusivitate argumentul vieţii posesorului, scriitorului său, ci înfăţişează inevitabil argumentele existenţei mai multor oameni, a unei comunităţi – în ultimă instanţă.

– Un scriitor de jurnal se caracterizează şi autocaracterizează prin ceea ce selectează, prin ceea ce-i pare interesant, demn de atenţie pentru a fi cules din zile şi transcris sub o dată sau alta cronologică.

25.II.

La ministerul culturii – totalurile concursului orchestrelor de muzică populară. Prezenţi – Iovu, Crăciun, Blajinu, Ţibulschi, Sobieţchi ş. a. Trec cu privirea prin texte: valoare modestă. Am înţeles din aprecierile altora – muzica e mai la înălţime. Premii – cu duiumul.  

La un moment dat, Ion-Gheorghe Şvitchi ne arată, mie şi Ludmilei, o fişă de contract. „A cui e semnătura aceasta?” întreabă. Nu mă dumiresc ad hoc. Întorc fişa pe cealaltă parte. La punctul autorul: Boţu P. P. Nimic mai mult, decât această semnătură. Pentru ce şi sub ce e pusă – nu e clar. Situaţie şi aceasta…

Am luat de la editură pentru tradus patru nuvelete din literatura georgiană pentru copii. Dar nu le-am dus la capăt pe cele ale lui V. Golâşkin. Încă vreo zi-două de criză şi, neavând încotro, mă înfig serios şi bosumflat în texte. Din rezultatele cu traducerea: a apărut ediţia a doua a „Primei dragoste”, volum în care am tradus Bunin („Dragostea lui Mitea”), Turgeniev („Asea”), Iskander („Scrisoarea”)…

Astăzi mi-am luat (prin comandă particulară) un nou caiet pentru jurnal. Prezentul a fost început în ultima zi din ianuarie 1985. Când va veni timpul recitirii lui? Al lansării editoriale? Poate, parţial, selectiv, cu precauţie de a nu ofensa.

Care ar fi ultima notă ca sfârşit şi început de drum? Poate spicuiesc – din urmă – ceea ce-şi notase Pavese în jurnal (15.II. 1938, adică tot în februarie): „De reumplut rezervoarele interne cu sevă”.

Deci, în loc de epilog – un epigraf.

25.II.1987

La cimitirul din Cernăuţi – impresionant mormântul lui Ion G. Sbiera, în chipul a ceea ce ilustrează „Trunchiatul”. Anul trecut ştiam mai puţine. De data aceasta aflai mai multe. Sbiera a trăit în anii 1836-1916. Moare în suferinţe groaznice (de elucidat). A studiat la Gimnaziul superior din Cernăuţi, unde era profesor Aron Pumnul. După studii la Viena, la Cernăuţi îl are elev pe M. Eminescu, notându-l cu foarte bine la limba română. Este cel care editează „Lăcrimioarele învăţăceilor”, la decesul lui Aron Pumnul, unde apare şi prima poezie tipărită a lui Eminescu. E unul din fondatorul bibliotecii gimnaziştilor conaţionali din Cernăuţi, bibliotecă în care lucrează un timp şi Eminescu. În 1875, este unul din fondatorii societăţii studenţeşti „Arboroasa”, mai apoi interzisă de stăpânirea habsburgică. Primul editor al „Codicelui de la Voroneţ”. Mormântul său, lângă gardul cimitirului, se fală la vreo 40-50 de metri de cel al lui Aron Pumnul. Este impresionant trunchiul de arbore viguros strâns în lanţuri – aceasta e simbolica monumentului funerar. În fond, Sbiera avusese conflicte cu habsburgii, se opunea colonialismului acestora.

27.II.1987

Visez că vreau să mă trezesc. Irezistibil, vreau să mă trezesc. Însă dorinţa mea este intuită, sesizată. Şi apare o doamnă-birocrată cu un registru în mână. Mi se spune că mă voi putea rupe din somn abia după ce voi semna în acea condică. În caz contrar, dorinţa-mi va rămânea încătuşată. N-am încotro, semnez. De cum fulger semnătura neagră în registru, mă şi trezesc, revin la plinătatea conştiinţei, la înţelegerea clară a faptului că exist. Paradoxală şi derutantă această necesitate de a semna cine ştie ce document, pentru ca să poţi evada din mrejele somnului. Adică, am pus o semnătură pentru revenirea mea la conştiinţa deplină. Ce o fi fost – amanet, asigurare acea semnătură? Sau, poate curând, reflexele în subconştient a tot mai marii birocratizări a existenţei noastre?

28.II.

Ora 22. Indic timpul cu precizie aproape astronomică, pentru a sesiza mai acut că nu au mai rămas decât… 2 ore de iarnă. Mâine e întâi de primăvară, zi cu alb-roşu de mărţişoare. Matricea vechii şi nobilei tradiţii se vede luminată în conştiinţa şi sufletul nostru. Din ghiocul ultimelor palme de zăpadă se ivesc ghioceii – aceşti mieluşei ai lumii vegetale. În jurul lor, deja urmele mieluşeilor ce ţin de faună, aburind cu gura caldă lângă primele petale vineţii, de frig, încă, şi de emoţiile regenerării. Fie-ne luminoasă şi blândă primăvara!

Acum două ore am revenit de la atelierele pictorilor. Împreună cu Andrei – vizită la maestrul Sainciuc.

Pictorul Mihail Petric – atent la interlocutor. Blajin, delicat, domol la vorbă. Aşa că facem schimb de… bunăvoinţe. Sus, în atelierul Lenuţei, ceai şi varii discuţii. Vorbim despre precaritatea vieţii omeneşti. Dar şi despre marea minune care este viaţa, însăşi şansa de a-ţi fi dat să trăieşti, mai bine, fie şi dezolat. Dar unic şi irepetabil, să ştim a-l preţui… tovarăşe Boţu… Să nu fim laşi în faţa vieţii… (Dar, la urma urmei, fiecare face ce doreşte cu propria viaţă…)

2.III.1987

În ianuarie, la Cernăuţi, scriam despre simbolul celor două făclii, cu flacăra spre ţărână, de pe mormântul lui Aron Pumnul. Se vede că e de circulaţie veche şi extinsă ca spaţiu cultural. Se referă la el şi Nicolai Costenco, în „Odă iubirii”: „Întorc facla-n ţărână…” Ce-i drept, aici nu e vorba de un deznodământ fatal, de stingere, adică, a vieţii-faclă, ci de cunoaştere, perseverenţă în dificila muncă de cunoaştere: „Întorc facla-n ţărână… În semiobscuritate/ Să-şi modeleze visul poetul nu mai poate,/ Din stâncă fără formă am să o fac ivită…”