SUAVA CETATE A POEZIEI

Uneori, precum şi domniile voastre, sunt cuprins de anumite efuziuni de entuziasm şi-atunci îmi trec, esenţializat, sentimentul – în gând, pe care îl încondeiez pe vreo fişă, îl includ în jurnalul personal sau în vreun text pe care îl scriu pentru „Contrafort”, „Vatra”, „Luceafărul, „Sud-Est cultural”, „Ateneu”, „Apostrof”, „Hyperion”... ori alte reviste la care ţin şi care nu odată mi-au demonstrat solicitudinea lor. Spre exemplu, ca ieri, notam pe una din fişele-computerograme următoarea... efuziune de entuziasm:

„Fenomenal! – În Olanda se desfăşoară o acţiune culturală de celebrare a marilor poeţi, prin imprimarea / sculptarea unor versuri ale lor pe faţadele caselor din oraşele principale ale ţării. Colegul din Novosibirsk (adânc de Siberie!) Igor Loşcilov, care mă ajută dezinteresat în munca-mi de antologare şi traducere a avangardei literaturii ruse, de data aceasta îmi expediază şi o impresionantă listă (funcţională! – care – la clik – deschide imaginile respective). O parte din versuri sunt ale poeţilor care, cândva, au fost eminamente... puşi la zid, de regimurile dictatoriale, represive,  inumane, iar astăzi, iată, ca un stindard în piatră, poezia lor e urcată pe zid, expusă în văzul lumii.

Dintre ruşi sunt următorii: Ţvetaeva, Ahmatova, Blok, Mandelştam şi Hlebnikov (acesta cu poemul „Când mor...”). Apoi – zeci de alţi poeţi celebri din istoria literaturii universale – de la Safo, Shakeaspeare – la Apollinaire şi Lorca etc. Cu părere de rău, dintre români deocamdată nu e nimeni...

Shakespeare e cu „Sonetul XXX”. 

Sonetul lui Shakespeare

Olandezii care trec pe strada Repenburg a metropolei lor, pe murul casei Nr. 31 pot citi, pentru prima oară, sau reciti, admira – a mia oară următoarele versuri (să ne amintim şi noi câteva rânduri): „Când tainic sfat gândirile-mi trezesc / Trecute lucruri înapoi rechem, / Suspinul meu în lipsă-l risipesc, / Şi vremi pierdute-n jalea-mi surdă gem. //  Îmi scald atunci un ochi ce n-au mai plâns, / Pentru prieteni dispăruţi în veci; / Amorul năruit, în vorbe strâns, / Cu inimi vechi se-adună-n lacrimi reci..” Fiţi de acord că aceste stihuri trezesc ceva vibraţii în inima omului, îi creează o stare sufletească mai specială, mai umană oarecum decât clişeul obositor şi griul urbei contemporane. O fi aici şi un memento mori care face omul mai bun, mai blajin, mai iertător, mai înţelegător...

Apollinaire e inclus în biblioteca de piatră a zidurilor Amsterdamului cu poemul vizual „Loin de pigeonnier”, Mandelştam – cu „Leningrad”, Lorca – cu „De profundis”, iar „până la ei, printre ei” (criteriu cronologic care nu funcţionează în ce priveşte poezia tuturor timpurilor) – Safo cu catrenul intitulat „Eenmaal” (ceva în olandeză, probabil). Pe sit-eul „Het muurgedichtenproject van de Stichting Tegen-Beeld” sunt indicaţi autorii, titlul operelor, localitatea, strada unde au fost „expuse poemele”, în total – 101. Când se dă clik  pe un nume sau altul, se deschid imaginile cu textele de pe pereţii frumoaselor sau mai modestelor clădiri din ţara lui Rubens. Cu deosebită satisfacţie indic adresa internet, pentru a se bucura şi alţi colegi, prieteni, cititori, frecventând-o:  http://www.muurgedichten.nl/indexopontstaan.html#Op. Dragi prieteni, dragi iubitori de poezie, cercetaţi această adresă, nu veţi regreta...” Iar ca un ecou românesc trimiteam, în gând, spre Olanda anume tragicul poem al lui Osip Mandelştam „Leningrad” dăltuit în murii poeziei lumii:
„Am revenit în oraşul meu, cunoscut pân-la lacrimi, în toate,
Până la nervuri, până  la ale copilului „maimuţe” umflate.

Te-ai întors aici, aşadar înghite cât mai mult şi repede
Untura de peşte din fluviale felinare leningrădene.

Află urgent ziulica de decembrie, în care din nou
Greţos strop de păcură e mestecat în gălbenuş de ou.

Petersburg! Eu încă nu vreau, nu vreau să mor;
Tu ai toate numerele mele de telefon neliniştitor.

Petersburg! Eu mai am încă multe, multe adrese
La care voi găsi ale morţilor glasuri stinse, funeste.

Eu trăiesc pe o scară neagră, şi în tâmplă, de ori o  mie,
Mă loveşte, rupt cu tot cu carne, zbârnâitul de sonerie,

Şi noaptea toată aştept oaspeţi scumpi să vină pe cărăruşă,
Noaptea-ntreagă mişcând din cătuşele lănţişorului de la uşă.

Decembrie 1930  (Trad. L. Butnaru)

Asta constatam, asta ziceam-scriam, pentru ca, peste câteva ore, să fiu cuprins de un ciudat sentiment de derută, de nedumerire, de mâhnire. De ce? Păi, foiletasem două volume de „Jurnale săptămânale la „Europa liberă”, apărute la editura chişinăuiană „Cartier”,  în care se confesează peste 110 de autori, unii din ei putând fi consideraţi (chiar) intelectuali (sadea), însă în textele cărora 

Poemul lui Apollinaire

jurnalistice, timp de peste 24 de luni, mai nimeni nu se referă la, nu aminteşte de omniprezenta, mi se pare mie, Poezie. Măria Sa Poezia fără de care spectrul intelectului uman e unul văduvit de plinătate, e mai înceţoşat, mai puţin „funcţional” pentru creare şi admirarea de frumos, artă! Ciudată populaţie mai avem şi noi, dacă nici chiar reprezentanţii ei instruiţi nu vorbesc despre faptul (ce faptă!) că ar fi procurat o carte, nu amintesc de Poezie, Muzică, Pictură, despre Frumos în sacramentalele gânduri pe care ni le împărtăşesc din cele trăite pe parcursul unei săptămâni întregi! Oricum, 7 zile şi nopţi înseamnă totuşi ceva într-o viaţă de om... Nu este ea chiar, aşa, un pustiu otova lipsit de artă, de sentimentul frumosului, de literatură etc. Să vedeţi, mai toţi cei circa 110 autori şi rostitori de jurnal personal săptămânal parcă şi-ar fi abandonat preocuparea şi menirea de bază ca oameni ce-şi trăiesc plinătatea vieţii, dând-o, cu hurta, în politică! Parcă ar fi cu toţii oarece comentatori politici! Bineînţeles, trebuie să combatem blestemul tranziţiei, să-l înfierăm, să protestăm, să votăm contra, să ieşim la manifestări de masă, greve etc., – acesta e dreptul nostru cetăţenesc. Însă nu se prea întrevăd mişcări efective în această

stagnare de… tranziţie în care se complace o societate lamentabilă şi plângăcioasă, pasivă şi dezorientată cu, doar, debuşeurile pecuniare personale ale unor componenţi ai ei care reuşesc să evadeze de pe aceste tărâmuri ale lipsei de idei dinamice, emancipatoare, ce ar deveni faptă reală. Da, între trecut şi prezent se cască tectonica prăpastie a incompatibilităţii, numai că, din nefericire, societatea basarabeană mai e încă (ostatică?) pe celălalt mal, de ieri, de colhoz.

Ei bine, precum spuneam mai sus, asemeni expresioniştilor începutului de secol trecut, majoritatea autorilor de jurnal săptămânal parcă ar scrie, ar vorbi pentru presa Apocalipsei, pedalând pe grotesc, miasmatic, deformare, privind prin lupa luptei cu zădărnicia. Îndreptăţit, zic eu. Dar oare numai livrându-ne, totalmente, acestei sterilităţi socio-existenţiale credem că ne împlinim ca oameni, că europeni? Fără a procura cărţi şi, bineînţeles, să şi citim? Fără a viziona, a asculta opere de artă? Fără a merge la bibliotecă, teatru, la sală de expoziţii?... Ce să mai vorbim, în Republica Moldova şi România sufletul bietului om e de o mie de ori mai înceţoşat decât Tamisa londoneză şi mai palid decât Fluviul Galben chinezesc... Nefiind diverşi şi nesintetizându-ne conştiinţa, sub aspect intelectul, din pluralitatea entropică a spiritualităţii umane, fiţi siguri că iar nu ne vom uni, iar vom vota aiurea, iar nu vom privi cu încredere spre Europa, iar ne vom gândi la ceea ce Rusia numeşte mincinos-nonşalant fericirea spaţiului euro-asiat, spre care, acum 4-5 ani, tindea o leliţă-tovarăşă bucătăreasă ajunsă politician (visul lui Lenin!) în marea-i râvnă de a ne integra în comunitatea ruso-belaruso-ucraineană.

   Fără multă şi adâncă ştiinţă de carte, cultură, artă etc. în Moldova de Est şi România nu poate să se formeze o filosofie civică, nu poate câştiga, în mare parte, democraţia, nu poate fi liber omul. Fără o bună argăsire informaţională românul (de pretutindeni) rămâne argat, zilier, la cheremul celor de ieri. Adică, mai mulţi basarabeni adunaţi la un loc formează un fel de populaţie căreia, cu mari avansuri, i se spune şi societate – ceva monocord, uşor... subdezvoltat; un amestec de spirit siberian polenizat de cel african... Iar pentru o societate (să acceptăm, totuşi, această convenţie) monocordă în vecii vecilor, sau cât o mai fi să dureze Europa, Lumea, nu se va găsi un Paganini, oricât de virtuos, ca să poată „interpreta, cânta” ceva coerent la această strună relaxată-alandala, zdrăngănitoare pe loc, adică – în gol, visătoare încă la comunismul promis cândva de Hruşciov.

Uimitor, dar (şi) mai toţi actorii, scriitorii, muzicienii, profesorii, pictorii (cu excepţii foarte rare, dar existente, totuşi) nu vorbesc (şi) de Poezie, Muzică, Pictură, Spectacol, Teatru, Sală de expoziţie, Carte, Manuscris, Revistă literară, Bibliotecă etc., etc., ci toţi fac politică în casa scării de bloc, în troleibuzele hodorogite, în preajma pubelelor cu gunoi greu mirositor şi în atâtea alte locuri care, dacă devin obsesie, sărăcesc nespus de mult paleta efuziunilor sufleteşti, convingătoare, deloc mai puţin necesare decât retorica de un limbaj vetust, sărăcăcios, cu tentă tradiţionalist-mioritică. Pe cine mai poţi „speria” astăzi cu versuleţe patriotarde, cu cântecele lăcrimoase, cu bâiguieli retrograde, chiar mai bicisnice decât cele de acum 15-20 de ani? Doar o plinătate a spiritului susţinut de cultură temeinică, asimilată şi asumată, poate alimenta, creşte, fortifica ceea ce lipseşte atât de mult în Interriverania – caracterul, fermitatea, intoleranţă faţă de fariseismul plimbăreţilor prin toate puterile şi pe la toate uşile de parlamente, guverne şi preşedinţii care s-au tot perindat.

În concluzie ar fi de supus: bineînţeles, cel care este îmbogăţit (şi) de poezie, de artă în general, niciodată nu va rămâne robul trecutului colhoznico-gregar (ca mentalitate şi manifestare), ci va avea posibilitatea să meargă în Olanda, să citească poemele sculptate pe faţadele unor oraşe în care omul se simte cu adevărat liber şi nu e la cheremul politicienilor de duzină, agramaţi, cu chipuri putiniste de n.k.v.d.-işti deghizaţi care, până la urmă, îşi dau arama pe faţă, spre a ne băga din nou în tranşeele războiului rece.