KAZANUL DE LEMN, BETON ŞI BRONZ... FURAT

Pagin de jurnal
18 iunie 2013

A mai rămas ceva din Kazanul cu arhitectură din lemn? Păi, zice colega Nailia Ahuntova, unele elemente din acea perioadă se pot vedea chiar aici, nu departe de Uniunea Scriitorilor, la colţ, pe strada… Ulianov-Lenin. La Kazan, Lenin se află în deplină libertate, chiar dacă i se mai întâmplă şi unele neplăceri. Astfel, garda veche sau îndoctrinaţii de dată mai recentă deplâng neconsolaţi distrugerea de către un incendiu a unei case în care, cică, fusese ţinut, arestat, viitorul cap al bolşevicilor, prin 1887. Ei bine, dacă eu stau, cazat, la US, pe strada Muştari nr. 14, acea casă fusese undeva vizavi, la numărul 15 (în ea se aflase o bibliotecă, evacuată în local nou), numai că acolo se înalţă acum un bloc modern, cam împăunat, aş zice, cu teracotă multicoloră. Dna Elmira, una din portarii de la casa scriitorilor, zice că locuieşte vizavi, „În casa cea frumoasă”.

În schimb, într-adevăr, la colţul de străzi despre care îmi spune colega Nailia Ahuntova, se află casa de lemn în care a locuit o vreme familia Ulianov. Are bârnele vopsite în roşu-închis şi e în renovare. Ba chiar i-au adus în curte şi un monument al lui Lenin, care, zice colega ce s-a oferit să fie ghid, până nu demult nu era acolo.

Casa-muzeu Lenin

Alături, gard în gard, e casa în care în anul 1884 a locuit „marele scriitor proletar”, spune placa, fondatorul realismului socialist Maksim Gorki. Însă o siglă nou, pe fundal verde cu litere aurii, parcă ar anunţa, implicit, o răzbunare peste timpuri: în acea clădire se află „Bahai Center of Kazan”, numită oficial Baha’u’llah (în arabă „Slava lui Dumnezeu”), ce pledează pentru unitatea întregii omeniri ca bază a păcii mondiale. E cam altceva decât „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”, nu? În contrast cu pacea lumii, revoluţia mondială presupunea cruzime, sânge, sânge, sânge… Bubuială nasoală, cum ar zice vreun confrate mai tânăr, care îl simpatizează pe Che Guevara.

Aici a locuit Gorki în 1884

Hălăduiesc prin această parte mai puţin modernizată a urbei, unde clădirile din piatră sunt în minoritate faţă de casele din bârne, edificate, în special, în secolul XIX. Pe aici nu a acţionat în plin programul „Mileniu”, iar Nailia spune că o parte din locuitori nu au dorit să părăsească vechile lor case din bârne, pretinzând la schimb spaţii de locuit mai bine plasate şi mai mari, decât li se propuneau. Problemă veche mereu… nouă…

DESPRE COTOIUL DE KAZAN ŞI DESPRE CÂŢI ROMÂNI LOCUIESC LA MOSCOVA

Măhărimea Sa Cotoiul de Kazan

Pagini de jurnal

19.VI.

…Ar fi multe de relatat şi din spaţiile Muzeului de Istorie a Tatarstanului (o clădire superbă!). Mă gândesc în special la unele aspecte din neliniştitele, exoticele vremuri în iureş năvalnic, când nomazii stepelor prinseră a se obişnui cu traiul sedentar; când cei care cuceriseră, se pomeniră cuceriţi, chiar umiliţi.    

În muzeul este expusă până şi caleaşca în care a vizitat Kazanul împărăteasa Ekaterina a II-a, în mai 1767. Vă daţi seama că, chiar suflat în anumite părţi cu aur, cu purpură imperială şi cu ceva negru, cromatică aleasă pentru a sugera solemnitatea, azi, vehiculul doamnei de pe tron (însăşi caleaşca aduce a tron!) trezeşte zâmbetul oricărui pici pe care tăticul îl duce dimineaţa la liceu într-un „Mercedes” sau „BMW”. 

  

                                         Caleaşca de plimbat împărăteasa

Poate puţină sare în cam ştearsa înfăţişare a caleştii să o dea un detaliu insignifiant, – dar să vezi, fixat şi el de istoricii vremii, pus pe răbojul mereu marilor, importantele merite ale vreunei ţarine, în acest caz fiind vorba de Elizavetei Petrovna (mezina lui Petru I şi a Ekaterinei I) care, după vizita din octombrie 1745, dădu, pe loc, un ucaz special: „Fără

ONESTITATEA EXEMPLARĂ A UNUI MARE OM

Monumentul lui Lev Gumiliov, Kazan

La deschiderea străzii Petersburg din oraşul Kazan, într-un ansamblu bine articulat, vast, se înalţă colonada cu bustul lui Lev Gumiliov, fiul poeţilor Nikolai Gumiliov şi al Annei Ahmatova. Vatan, colegul ce semnează cu pseudonimul Trăiască Patria, îmi spunea că, printre variantele de deschidere monumentală a acestei artere urbane au fost şi cele cu statuile ţarinei Ekaterina a II-a sau a ţarului Aleksandu al II-lea, idei cam (sau de-a dreptul) impertinente care, fireşte, au trezit protestele tătarilor, cei doi fiind, de fapt, nişte împilatori. În acest caz, de ce monumentul lui Lev Gumiliov (1912-1992)? Ca să ajungă cititorul la un răspuns, e de ajuns să spunem că pe colonadă sunt gravate, aurit, următoarele cuvinte ale nobilului fiu al celor doi poeţi: „Eu, om rus ce sunt, întreaga mea viaţă îi apăr pe tătari de clevetitorii lor”.

Lev Gumiliov a fost savant, istoric-etnolog, poet, traducător din limba persană. Fondatorul Teoriei passionare a etnogenezei. (Passionar e un termen propus de însuşi L. Gumiliov, analog englezescului: passionary). Teoria în cauză descrie procesul istoric de dezvoltare a etniilor în interacţiune cu relieful (landşaftul) ambientului lor şi cu alte etnii. [Ceva care nouă ne aminteşte (şi) de teoria alternanţei deal-vale a lui Lucian Blaga, nu?] În anii 1930-1934 a fost cercetător în expediţiile din munţii Saianului, Pamirului şi ai Crimeei. În 1935 este exmatriculat din Universitatea din Leningrad şi arestat. În 1937 – restabilit la Universitate. În martie 1938, arestat din nou şi condamnat la 5 ani de GULAG (Norilsk, dincolo de Cercul Polar), munceşte în minele de cupru. 

                                                         Lev Gumiliov în GULAG

                                         

În toamna anului 1944 se cere voluntar pe front. În 1945 – restabilit în Universitate. De ziua revoluţie bolşevice, 7 noiembrie 1949, este arestat din nou şi condamnat la 10 ani de GULAG. Reabilitat în 1956, cu trei ani mai târziu după ce moare Stalin.

Ca şi în Tatarstan, numele său este cinstit şi în Republica Kazahstan, în capitala căreia, Astana, funcţionează Universitatea Euroasiată „Lev Gumiliov”.

UN SCULPTOR DE EXCEPŢIE

 Daşi Namdakov este un sculptor din Bureatia, locuieşte în Sibiria Orientală, nu departe de lacul Baikal. S-a născut în anul 1967. Lucrările sale sunt cunoscut în lumea mare, expuse în cele mai renumite galerii.

APROAPE DE DEMULT...

7.XII.1990

O carte editată pe cont propriu la „Apollo” de Ion Laurian Postolache. Peste 50 de catrene demodate, aburind de nostalgie senilă. Însă întâlnesc şi trei rânduri de excepţie, demne de marile pene ale anonimilor sau clasicilor. Iată-le:  „Mă-ntorc dintre oameni cu umbre pe mâini” şi „Poate că-ntr-o seară şi la casa ta/ O să stea belciuge în păianjen mare”. Pentru aceste mostre, f. puţine, face totuşi să citeşti peste 200 de rânduri de „versuri”…

Cred că, pre limba noastră, titlul renumitei opere a lui Saint-Exupéry ar fi mai nimerit să fie tradus nu „Micul prinţ”, ci „Prinţişorul”. Însă, în acest caz, rigiditatea obişnuinţei pare aproape de neînvins… Şi totuşi, şi totuşi…

LA PLECAREA COLEGULUI...

Dumitru Matcovschi

octombrie 1939 – iunie 2013

  Cu o bună parte din biografie transferată pe dedesubturile operei şi printre rândurile ei, Dumitru Matcovschi păstrează continuitatea de elan a fecundităţii artistice şi altor descoperiri de sensuri în toate genurile literare pe care le abordează. În pofida procustianiamului editorial care a bântuit decenii la rând, începând cu cartea de debut „Maci în rouă” (1963), scriitorul ne-a oferit pagini vrednice de atenţie. Fireşte, şi creaţia sa poartă însemnele scrijelate ale diferitelor constrângeri extraliterare ale suspiciunilor şi neînţelegerilor, ale brutalelor amestecuri din partea potentaţilor vremii sau lacheilor-ideologi supravigilenţi.

KAZAN, CAPITALA TUTUROR TĂTARILOR

                                       Al treilea fotoreportaj

Strada Brutăriilor-Stânga, în lungul Canalului Bulak

Muzeul Naţional al Tatarstanului

Caleaşca în care a vizitat Kazanul împărăteasa Ekaterina a II-a, în mai 1767