Victor Lupan, Leo Butnaru, Paul Goma, Em. Galaicu-Păun, septembrie 1996, Franţa
Paul GOMA:
MI-A CĂZUT CARTEA DE ISTORIE
ÎN CAP ÎNCĂ DE CÂND ERAM DE CINCI ANI
În dimineaţa de 17 septembrie a.c. (1996), peste o sută de călători umplură
avionul Agenţiei „Air Moldova”, avion care, de obicei, poartă spre Franţa şi
înapoi cam 8-10, cel mult 15 călători, în fiecare zi de marţi a săptămânii.
Benefica şi, consider, reciproc rentabila excepţie, s-a datorat Festivalului
Est-Vest, care anul curent a fost consacrat integral Republicii Moldova şi care
s-a desfăşurat în oraşul Die din departamentul Drôme. În cadrul acestei
manifestări cu caracter complex, între 17-29 septembrie participanţii -
amfitrionii şi oaspeţii - şi-au derulat un periplu emotiv şi cognitiv între
arta populară, artizanat, artele scenice, arta vieţuirii şi convieţuirii într-o
Europă aflată în plină schimbare, sperăm - spre bine.
Fiecare a parcurs respectivul traseu în felul său. Subsemnatul, în
calitatea sa de invitat la al 4-lea Salon de Carte din Europa Centrală şi
Orientală, care s-a ţinut în cadrul Festivalului diez (ce rezonanţă muzicală:
diez!), şi încă în inevitabila sa postură de reporter fidel, a avut ocazia să
întâlnească mai multe personalităţi, una dintre care a fost remarcabilul
scriitor şi om de curaj Paul Goma, care este protagonistul dialogului ce
urmează.
L.B.
Leo Butnaru: – Stimate domnule Paul Goma, aţi
trecut prin realităţi extrem de dure, antiumane. Le-aţi redat în mai toate
cărţile pe care le-aţi scris. Să sperăm că acele nenorociri sunt ireversibile.
Dar oare nu vă gândiţi că, peste un anumit timp, avatarurile respective ar
putea fi luate, de cei mai tineri, drept fabulaţii, drept nişte legende, nişte
basme înfricoşătoare?
Paul Goma:– Ca să fiu
sincer, puţin îmi pasă ce o să creadă cititorii despre faptul că sunt adevărate
sau neadevărate faptele pe care le narez. Asta e la latitudinea fiecărui
cititor. Eu am povestit. Într-adevăr, fiindcă eu ca prozator sunt un
povestitor. Eu nu sunt un textualist. Eu detest jocul de-a textul, considerând
că romanul este povestirea unei istorii. Şi dacă cumva vreun cititor cândva va
pune la îndoială veridicitatea faptelor, împrejurărilor narate de mine, e treaba lui. Eu m-am
străduit să fac adevăruri credibile, pentru că în prozele mele e o mare parte
de adevăr, de istorie adevărată. Adică chiar aşa s-a întâmplat. Dar mai este o parte
care ar fi putut să se întâmple. Ei, aicea, în această „ar fi putut să se
întâmple”, este sau nu este îndemânarea povestitorului, pentru că e foarte uşor
să fotografiezi cu cuvinte o întâmplare. Dar aceasta nu dă decât o fotografie.
În acelaşi timp e foarte uşor, mai ales pentru scriitorii români - vorbesc de
scriitorii români de la
Bucureşti - să imagineze întâmplări. De altfel, ei din asta
au trăit: din inventarea unor întâmplări cât mai rupte de realitate. Adică ţara
ardea şi ei se pieptănau. Oamenii mureau de foame, de frig, de frică şi aşa mai
departe, iar scriitorul român scria despre nimic în texte.
– Rămâneţi fidel
binecunoscutului dvs. stil acut polemic cu confraţii din ţară.
–
Eu nu sunt terorist dictator în sensul că pretind de la toată lumea să scrie
cum scriu eu. Doamne fereşte, ar fi şi plicticos. Dar pretind ca scriitorul să
fie aşa cum cred ruşii că trebuie să fie scriitorul şi nu cum cred românii că
trebuie să fie un scriitor. Ruşii cred încă de la decabrişti că scriitorii
trebuie să fie purtătorii de cuvânt - poate că e un termen uzat - despre ceea
ce oamenii care n-au voce, n-au glas, n-au putere să se exprime nu pot s-o
facă. Scriitorul s-o facă în numele lor. Bineînţeles, nu doar prin acţiuni
politice şi manifeste morale, ci şi prin opere literare. Asta au făcut-o marii
ruşi de când se ştiu şi de asta sunt foarte mari, orice ar crede unii români
de-ai noştri. Şi de aceasta unii dintr-ai noştri nu părăsesc această
meschinărie, nimicnicie aproape, pentru că ei cred că pot să facă artă în aer,
în stare de levitaţie, de imponderabilitate.
– Unii chiar pedalează pe
noţiunea de levitaţie în textele lor, crezând că aceasta este o chestiune
foarte modernă şi la modă.
–
Nu, acolo au fost sinceri. Au simţit starea în care de fapt se aflau ei.
– Neaflându-se, încerc să
adaug.
–
Dar să-i lăsăm deoparte. O să revenim, o să revenim.
– Sigur.
–
Deci din punctul de vedere al faptelor brute (eu am spus-o de mai multe ori şi
acuma nu fac decât să repet) mie mi-a căzut cartea de istorie în cap. Încă e
când eram de cinci ani. Din 1940. Ce să fac? Aşa s-a întâmplat. Ca refugiat
basarabean în România, care era şi ţara mea, dar în care am fost primit ca un
străin, ca celălalt - „Tu de unde eşti, măi? Tu nu eşti de-al nostru”.
|
