DIN GENEROZITATEA MAESTRULUI GLEBUS SAINCIUC

Pe când am venit student în Chişinău, cel mai în vârstă prieten al meu mi-a devenit maestrul Glebus Saunciuc (1919-2012), pictor, desenator virtuos, modelator de măşti, pe care le şi juca nespus de inspirat, inventiv, cu umor. Pe scurt, era omul-spectacol, omniprezent! Vârstele noastre erau decalate de 30 de ani, însă artistul se comporta cu o naturaleţe sui generis, care te făcea să nu simţi deceniile-interstiţii.

Fiind student, se întâmpla să-l întâlnesc şi la meciurile de fotbal ale echipei „Moldova”, apoi „Nistru”, şi ne aşezam alături. Discutam, fumam… (Pe atunci… fumam ambii… obişnuinţă pe care ne-am curmat-o peste ani…). Nu de puţine ori, împreună cu alţi colegi, am trecut pe la atelierul maestrului, unde amfitrionul ne angaja într-un concurs, zis „Vaca”. Adică, poţi, nu poţi, dar încearcă să desenezi şi tu această vită blândă şi dătătoare de lapte. Pe rafturi, în mape speciale, erau păstrate mii şi mii din mostrele de stângăcie şi naivitate… artistică a celor care îl vizitase.

Ei bine, în timpul unor întâlniri, Glebus Sainciuc mi-a schiţat mai multe portrete, unele dintre care, peste ani, mi le-a dăruit. Pe altele le-a publicat în presa vremii, cum este şi cel din 1971, pe când chipul studentului şi tânărului scriitor ce eram a apărut în „Tinerimea Moldovei”. Un portret în ulei se află în fondurile Muzeului Naţional de Arte Plastice. Altele sigur că au rămas în mapele lăsate în urma sa de generosul nostru prieten Glebus Sainciuc.

Inserez aici o parte din portretele pe care mi le-a făcut, în timp, maestrul, căruia i-am dedicat şi următorul poem:

Amânare

Pictorul Glebus Sainciuc se isprăvi

cu o oră sau două mai târziu

decât îi era programat – vreme în care

moartea îi privise tablourile întoarse cu faţa la perete

şi măştile absolut deschise către lume

la unele dintre ele reţinându-se mai pe îndelete

cumpănind cam cine ar trebui să fie la rând…

5.VIII.2013

1971

1976

1977

1977

1982

1985

1987

1988

1988

1990

1995

1995

1997

1999

1999

2001

2004

DESPRE ENCICLOPEDIE ŞI PATRIOTISM CLAMOROS

UN INTERVIU DIN

– Stimate domnule Leo Butnaru, ce semnificaţie daţi premiului care vi s-a acordat de Ziua Naţională a Culturii?

– Răspunsul nu e unul simplu, cere precauţie, pentru ca nu care cumva să scape de sub cuvinte aburii egolatriei subterane, adică… sub-fireşti. Astfel că mă rezum doar la constatări ce pot pretinde că au o valoare (strict) documentară. În primul rând, premiul are valoare şi prin faptul că poartă numele lui Constantin Stere, personalitate remarcabilă a culturii şi vieţii social-politice româneşti. Apoi, în linia importanţei, el vine imediat după Premiul Naţional. Şi, poate în primul rând, pentru că este decernat în Ziua Naţională a Culturii (perfect valabil şi: Ziua Culturii Naţionale), care e un altfel de a spune Ziua Geniului Românesc, în general, şi cel al lui Mihai Eminescu, în special.

– Cum apreciaţi propria activitate şi în ce măsură acest premiu valorifică calitatea dumneavoastră de om al culturii, de intelectual?

– Consideram că suntem colegi buni şi n-o să-mi adresezi întrebări atât de… complicate, delicate, chiar inconvenabile. Cum adică să-mi apreciez eu însumi activitatea?!... Hai să procedăm în felul următor: cei care ar dori să afle răspunsul la această ispitire, pot trece, eventual, pe la Biblioteca Naţională, unde este vernisată o expoziţie biobibliografică Leo Butnaru. De acolo se poate afla şi măsura, şi valoarea, şi cultura, şi intelectul. Bineînţeles, în parametrii în care există, pot exista ele.

19.XII.1992

Telefonează V. Spinei, punându-mă la curent că au apărut „Caietele de cultură” dedicate sărbătorilor de An Nou. Roagă să-i reamintesc lui Cimpoi că numărul „VS” din 15 ianuarie va fi dedicat integral lui Eminescu.

A fost o noapte cu întunericul străbătut de învârtejiri magnetice. Am dormit cam 4-5 ore şi, după ce mi-am pregătit ceaiul, am reînceput lectura, oarecum „dificilă”, a „Epistolarului” (prezentat şi îngrijit de Gabriel Liiceanu).

Astăzi, la 9,00, pornim spre Rădăuţi. Unele manifestări organizate de fundaţia bucovineană „Flondor”. Cu A. Suceveanu şi N. Spătaru.

Ieri, primesc următoarea invitaţie: „Fundaţia Soros din Moldova şi Ambasada SUA Vă invită la  recepţie în noaptea de Crăciun. Serata va fi găzduită de Centrul de cultură şi artă…” Plus o notă, ca PS la programul manifestărilor: „Pe tot parcursul zilei de 24 decembrie invitatele noastre pot beneficia contra plată de serviciile salonului de cosmetică şi ale frizeriei etc.”

26.XII.1992

Prin urmare, între sâmbătă şi marţi (19-22 decembrie), ne-am deplasat la Rădăuţi împreună cu Arcadie Suceveanu, Mihai Pânzaru (preşedintele fundaţiei „Iancu Flondor”), Nicolae Spătaru… Mai sosesc şi realizatorii filmului despre Vasile Leviţchi – Alecu Havriliuc, Silviu Dabija şi Victro Staşevschi. Au închiriat  „Volgă”, şoferul fiind o namilă de bulgăroi care nu prea ştie româneşte, dar poate aprecia la justă valoare băuturile bucovinene.

ÎN TIMP ŞI SPAŢIU

13.XII.1992

 Întâmplarea face că, după ce am reprodus caracteristicile lui Dinescu referitoare la alţi colegi,  în „România literară” nr. 39 să citesc într-un articol de Alexandru George o constatare imprevizibilă la care, recunosc, n-aş fi putut ajunge vreodată. E aceasta: „Unde să aşezi mai propriu pe poetul Mircea Dinescu decât lângă Adrian Păunescu, a cărui variantă mai zglobie şi mai uşuratică este; ponderoasele tomuri ale autorului «Istoriei unei secunde» nu îl strivesc prin vecinătatea lor impozantă”.

Păi da, tot trec şi trec viperele şerpuitoare peste cărţile noastre, picurându-le cu otravă, iar noi zicem nătângi: „Ei şi? Că doar vipera se află şi pe blazonul farmaciilor…”

14.XII.1992

Ieri (…acum 9 ani), Nichita Stănescu a trecut Dincolo. Pe pervazul de lângă masa mea de scris şi mai mult de-nescris, ci de citit, stă într-o demnă îngândurare chipul său imprimat pe blazonul ce se acorda (până acum un timp) laureatului Serilor de Poezie de la Deseşti, Maramureş. Şi tot în aceste clipe îmi aduc aminte de minunata seară „Nichita Stănescu” de la „Ateneul român” bucureştean, unde i-am cunoscut pe părintele Galeru, Sorin Dumitrescu, Nicolae Breban, Ion Caramitru, Leopoldina Bălănuţă ş. a.

PRIMUL INTRERVIU ÎN 2014

Leo BUTNARU:

SCRIITORUL ESTE CONSTRUCŢIA OPEREI SALE, PRECUM ŞI OPERA ESTE CONSTRUCŢIA SCRIITORULUI.

– Domnule Leo Butnaru, aţi început anul cu bine:  de Ziua Naţională a Culturii veţi primi Premiul Ministerului Culturii al Republicii Moldova pentru volumul „Lista basarabeană. Copil la ruşi” (Ed. „Cartea Românească”), vă felicit din toata inima.

– Aşa e. Hermes-heraldul – şi al culturii, al literaturii –, mi-a adus această veste care, bineînţeles, nu mă poate lăsa rece în această iarnă atât de blândă, de călduroasă. Mulţumesc pentru felicitări.

– Cine au fost, daca ştiţi, membrii juriului din acest an?

– Mai întâi, e de remarcat că premiile anuale ale Ministerului Culturii se acordă în mai multe domenii: literatură, teatru, muzică, cinematografie, coregrafie, arte plastice, restaurare şi conservare de patrimoniu cultural şi muzeografie. Premiile poartă numele unor ilustre personalităţi ale istoriei şi artelor româneşti, respectiv Constantin Stere, Valeriu Cupcea, Gavriil Musicescu, Emil Loteanu, Spiridon Mocanu, Mihai Grecu, Ştefan Ciobanu, Gheorghe Cincilei. Premiile sunt acordate în urma voturilor membrilor Colegiului Ministerului Culturii, Colegiu care are un mandat pentru patru ani, în componenţa căruia intră şi preşedinţii uniunilor de creaţie.

– Pentru cei care doresc să citească această carte, ce înseamnă… lista basarabeana?

– Să răspund chiar cu un pasaj din această carte. Iertare, e ceva mai amplu, însă cred că sunt lucruri demne de a fi reţinute, de a nu fi uitate. Este vorba despre deportările masive ale populaţiei din stânga Prutului, pe care le-a făcut regimul bolşevic-stalinist în iunie 1941:

„Sufocantele vagoane de animale în care erau înghesuiţi, ucigător, zeci şi zeci de persoane, înclin să cred că aduceau deja cu anticamerele camerelor de gazare! Iar pentru a readuce la tribunalul istoriei aceste ferocităţi nu ar fi cazul să se implice cineva dintre celebrii regizori de la Hollywood sau «Mosfilm»? Pentru că, domnilor, în acele vagoane pentru vite au fost umiliţi, au fost nimiciţi şi zeci de mii de conaţionali de-ai celora care, neintrând în Lista lui Schindler, ar trebui să figureze în «Lista din iunie 1941, Basarabia»! Vă asigur, la cele 7 Premii Oscar (dacă nu e cumva trivial doar să şi... amintim de aşa ceva... de recompensă, adică... pentru că, totuşi, se tot aminteşte...) pe care le-a luat filmul marelui regizor Steven Spielberg, Lista basarabeană ar putea spori numărul supremelor distincţii...

Aşadar (aşa… dar, Doamne!) unde e marele regizor al «Listei din iunie 1941»?! Să-şi treacă privirea peste posibilul scenariu din care eu, cititor înfrigurat, cutremurat, oripilat, îmi permit să-i atrag atenţia la unele scene de neimaginat, însă care avuseseră loc, aievea, în acel vagon, destinat transportului de animale – unul dintre miile de mii de vagoane în care era batjocorit omul, creaţie divină...”

IUBIŢI-VĂ, FRAŢILOR...

Primesc o scrisoare de la Ioanid Romanescu: „Frate Leo, trimit fotografia, prin mesageri de nădejde, că altfel mi-e teamă să nu-mi pătez obrazul. Ieri, de la revista «Cronica», Holban a expediat un grupaj de poeme (plus foto) pentru «Literatura şi arta». Intermediarul atent «de Holbi» este negru (adică poartă acest nume). Ai grijă, te rog (ba chiar: Te rog!) să-mi parvină şi mie revistele cu interviul şi versurile apărute! Domnii Baghiu şi Moisuc (de la Editura «Princeps»), cărora le-am umflat capetele cu propuneri tangente la poezia lui Leo Butnaru şi Arcadie Suceveanu (poeţi care merită să fie cunoscuţi şi în dreapta Prutului), vor să discute cu matale şi Arcadie. Totodată, dacă voi vreţi, ajutaţi-i în privinţa hârtiei (sau tipăririi acolo). Ei vor oferi detalii şi asupra comenzilor de exemplare din volumele «Urania» şi «Antares» (colecţia B.P.T. a Editurii «Minerva» din Bucureşti).

Iubiţi-vă, fraţilor, cât mai e timp! Că eu, chiar dacă vă iubesc, merit mai puţin să fiu iubit (sunt egoist, pentru că prea am luat-o razna, cu nunta, până la Dumnezeu). Mulţumiri din suflet. Sănătate şi cărţi! Te îmbrăţişez fratern, Ioanid Romanescu. Iaşi – 24 noiembrie ’92”.

29.XI.1992

Îmi telefonează Serafim Saka: i-a decedat sora, la Vancicăuţi, nu găseşte benzină, pentru că e mare criză de combustibil şi poate îl sfătui cum să iasă din situaţie. Îi sugerez să apeleze la Ioan Mânăscurtă care ştie a-şi face şi a avea rezerve de carburanţi.

Venind de la Bucureşti, Doru, fiul lui Cimpoi, îşi învaţă mama arta fumatului: „Mămică, doamnele trebuie să ţină ţigara în mâna stângă. De ce? Fiindcă atunci când cineva îi sărută dreapta, să nu-l izbească în nas miros de nicotină. Dacă fumează o ţigară bună, să o ţină la linia de demarcare sau special aplicată, etc.”

RETRO, DESPRE ÎNCEPUTURILE FUTURISMULUI

              Zilele acestea, am prezentat unei reviste amplul eseu despre 
două vizite în Rusia ale lui Filippo Tomasso Marinetti, întemeietorul
 futurismului italian, dar şi european. Prezint aici câteva secvenţe din 
respectivul eseu, iar la apariţia lui în presă voi reveni cu textul integral.

ACUM 100 DE ANI, MARINETTI VIZITA RUSIA

În toamna anului 1942, Filippo Tomasso Marinetti, întemeietorul futurismului italian, dar şi european, soseşte pe Frontul de la Stalingrad pentru a inspecta Armata a 4-a a ţării sale, prinsă în conflagraţia mondială. Avea 62 de ani şi era secretarul Academiei Italiene, el, cel care, în manifestele de juneţe, înfiera această instituţie drept ceva depăşit, elitist-împăunată, neactuală: „Noi vrem să distrugem muzeele, bibliotecile, academiile de orice soi…” (punctul 8 din „Manifestul futurismului”, 1909). După ce declară clericalismului catolic că însuşi Isus Hristos a fost un futurist, în 1929 Marinetti acceptă propunerea (duce)lui Musolini să devină membru al Academiei, chiar dacă detesta academicienii. Prin urmare, la acest punct-convingere cedase, îmbrăcând roba nemuritorilor, pe care, provizoriu, o schimbase pe uniforma militară. S-au păstrat mai multe imagini ale lui Marinetti din Rusia – citindu-şi versurile într-un vagon de tren, în izbe ţărăneşti, printre ruşii cu care discuta. Da, pe Frontul de la Stalingrad venise apologetul războiului. Să ne amintim şi alte postulate din „Manifestul futurismului”, publicat în 1909 în cotidianul francez „Le Figaro”:

„1. Noi vrem să cântăm dragostea pentru primejdie, obişnuinţa energiei şi a curajului.               2. Curajul, îndrăzneala, rebeliunea vor fi elementele esenţiale ale poeziei noastre. (…)

7. Nu există frumuseţe decât în luptă. Nicio operă fără caracter agresiv nu poate fi o capodoperă. Poezia trebuie concepută ca un asalt violent împotriva forţelor necunoscute. (…)

9. Noi vrem să glorificăm războiul – unica igienă a lumii, militarismul, patriotismul, gestul distrugător al anarhiştilor, ideile frumoase pentru care se moare…”

Marinetti, în drum spre Rusia, citeşte versuri în  tren

……………………………….. 

Aşadar, în ianuarie 1914, Filippto Tomasso Marinetti soseşte în Rusia, de aici încolo evenimentul amplificându-se şi având o rezonanţă socio-culturală incredibilă. De cum italianul  coboară pe peronul gării Aleksandrovskaia din Moscova, o parte a presei exultă: „Chiar de la prima privire el predispune la simpatie. O faţă energică, vie, extrem de frumoasă. Ochii săi negri şi adânci privesc ironic şi vioi interlocutorul. Marinetti este plin de foc, arde tot; e vâlvătaie. Mişcări impulsive, iuţi. În timp ce Tasteven îl salută, el se întoarce mereu dintr-o parte în alta, priveşte publicul, soarbe feţele celor 
din preajmă (…)

– Sunt bucuros să vin în Rusia… Despre Rusia aveam o părere deformată cu desăvârşire. Credeam 
că o să ajung într-o ţară a zăpezilor, însă acum văd că aceasta e un vulcan acoperit de un strat 
subţire de cenuşă, gata-gata să erupă…”

Membru al Academiei Italiene

Marinetti sosea în vizită la invitaţia lui Nikolai Kulbin, considerat ideologul principal al futurismului rus, iar presa încerca să pregătească terenul pentru acest eveniment, să iniţieze cititorul în specificul său. Astfel, ziarul moscovit „Nov’” („Noutatea”) publica articolul lui P. Kojevnikov „Futurismul italian (Cu ocazia vizitei lui Marinetti)”, din care reţinem: „Conform definiţiei lui Marinetti, futurismul tinde spre crearea unei arte care ar răspunde noii sensibilităţi în schimbare a omului contemporan, generate de descoperirile ştiinţifice şi de ampla comunicare mondială (telefonul, telegraful, marele ziar – „sinteza unei zile universale” ş. a.)… O privirea optimistă a lucrurilor, care înainte erau luate drept pesimiste, – acesta ar fi elementul pozitiv, pe care l-a adus înainte de toate în literatură futurismul”.