PRIMUL INTRERVIU ÎN 2014

Leo BUTNARU:

SCRIITORUL ESTE CONSTRUCŢIA OPEREI SALE, PRECUM ŞI OPERA ESTE CONSTRUCŢIA SCRIITORULUI.

– Domnule Leo Butnaru, aţi început anul cu bine:  de Ziua Naţională a Culturii veţi primi Premiul Ministerului Culturii al Republicii Moldova pentru volumul „Lista basarabeană. Copil la ruşi” (Ed. „Cartea Românească”), vă felicit din toata inima.

– Aşa e. Hermes-heraldul – şi al culturii, al literaturii –, mi-a adus această veste care, bineînţeles, nu mă poate lăsa rece în această iarnă atât de blândă, de călduroasă. Mulţumesc pentru felicitări.

– Cine au fost, daca ştiţi, membrii juriului din acest an?

– Mai întâi, e de remarcat că premiile anuale ale Ministerului Culturii se acordă în mai multe domenii: literatură, teatru, muzică, cinematografie, coregrafie, arte plastice, restaurare şi conservare de patrimoniu cultural şi muzeografie. Premiile poartă numele unor ilustre personalităţi ale istoriei şi artelor româneşti, respectiv Constantin Stere, Valeriu Cupcea, Gavriil Musicescu, Emil Loteanu, Spiridon Mocanu, Mihai Grecu, Ştefan Ciobanu, Gheorghe Cincilei. Premiile sunt acordate în urma voturilor membrilor Colegiului Ministerului Culturii, Colegiu care are un mandat pentru patru ani, în componenţa căruia intră şi preşedinţii uniunilor de creaţie.

– Pentru cei care doresc să citească această carte, ce înseamnă… lista basarabeana?

– Să răspund chiar cu un pasaj din această carte. Iertare, e ceva mai amplu, însă cred că sunt lucruri demne de a fi reţinute, de a nu fi uitate. Este vorba despre deportările masive ale populaţiei din stânga Prutului, pe care le-a făcut regimul bolşevic-stalinist în iunie 1941:

„Sufocantele vagoane de animale în care erau înghesuiţi, ucigător, zeci şi zeci de persoane, înclin să cred că aduceau deja cu anticamerele camerelor de gazare! Iar pentru a readuce la tribunalul istoriei aceste ferocităţi nu ar fi cazul să se implice cineva dintre celebrii regizori de la Hollywood sau «Mosfilm»? Pentru că, domnilor, în acele vagoane pentru vite au fost umiliţi, au fost nimiciţi şi zeci de mii de conaţionali de-ai celora care, neintrând în Lista lui Schindler, ar trebui să figureze în «Lista din iunie 1941, Basarabia»! Vă asigur, la cele 7 Premii Oscar (dacă nu e cumva trivial doar să şi... amintim de aşa ceva... de recompensă, adică... pentru că, totuşi, se tot aminteşte...) pe care le-a luat filmul marelui regizor Steven Spielberg, Lista basarabeană ar putea spori numărul supremelor distincţii...

Aşadar (aşa… dar, Doamne!) unde e marele regizor al «Listei din iunie 1941»?! Să-şi treacă privirea peste posibilul scenariu din care eu, cititor înfrigurat, cutremurat, oripilat, îmi permit să-i atrag atenţia la unele scene de neimaginat, însă care avuseseră loc, aievea, în acel vagon, destinat transportului de animale – unul dintre miile de mii de vagoane în care era batjocorit omul, creaţie divină...”

– În cat timp aţi scris cartea?

– Chiar dacă suntem în economie de piaţă, în ce priveşte scrierea unei cărţi, cel puţin la noi, nu se leagă de conceptul: timpul înseamnă bani. Iar în cazul acestei cărţi, în special a componentei ei, romanul memorialistic „Copil la ruşi”, noţiunea cronologică este indefinită, deoarece el este despre propria mea copilărie. Prin urmare, aş putea spune că, mai întâi, naraţiunea pur şi simplu a fost trăită aievea cândva, apoi invocată în amintiri, ba chiar, nu o dată, şi... visată. În ce priveşte procesul tehnic, să zic aşa, al scrisului propriu-zis, mi-a luat cam jumătate de an, însă cu reveniri ulterioare, completări, precizări etc. Însă, iniţial, nu scrisesem decât 4-5 pagini de text, pe care le-am publicat în revista „Sud-Est”, după care colegul, prozatorul Serafim Saka, spunându-mi că i-a plăcut, mă întreabă dacă public continuarea. La care eu strâng din umeri: „Dar nu am o continuare...” Însă m-am oprit la timp, fără să mai zic: „Atâta e...”, pentru că, brusc, mai întâi în subconştient, probabil, apoi şi în deplină conştientizare, mi-am dat seama că, într-adevăr, acel subiect lirico-memorialistic ar putea să aibă continuare. M-a stimulat „în realizarea practică” a acelei revelaţii ad hoc şi opiniile colegului Arcadie Suceveanu, care mi-a vorbit despre ce citise în „Sud-Est”, presupunând şi el că aş avea continuarea naraţiunii. Încât, neamânat, am început… să mă redau mie-mi, fascinat, uimit de câte păstrase şi ce păstrase memoria mea din realitatea, poezia şi basmul copilăriei, petrecută în comuna natală Negureni, pe malurile râului Răut (Ozana mea!), care mi-a fost/ i-a fost un adevărat leagăn şi undă de… creştere, înţelegere, dumerire etc. Astfel că, peste vreun an, am început să public, în foileton, romanul memorialistic „Copil la ruşi”.

Însă volumul mai cuprinde şi trei subiecte de o structură eseistică, în care, însă, de asemenea e prezent filonul autobiografic: „Românii şi enciclopedia sufletului rus”, „Lista basarabeană”, „Gombrowicz: idei şi pentru realitatea românească”, texte nedelimitate de literatură, stil, metaforă, mod de a crea/ regiza beletristic în comunicare feed back cu tine însuţi. Este spunerea de sine ce întruneşti şi tezaurizează experienţele şi darurile oferite de copilărie, apoi maturitate în panoramă prin care trec senzorii literari, ai lucidităţii sau subliminalului; panoramă creatoare/ re-creatoare prin recursul la infinita diversitate de opţiuni, subiecte, întâmplări, „proiecte”  pe care nu numai ţi le (re)propune copilăria şi juneţea, ci o parte a cărora „le-au (şi) realizat” ele însele – prin şansa, norocul de a fi fost, de a-ţi fi fost date ţie, predestinat, ca destin, ca existenţă subcerească.

– Pentru că vorbim despre realizări, cum a fost anul 2013?

– Douăsprezece luni cu vectori în dublă orientare, să zic aşa. Ba nu, chiar în triplă orientare. Pentru că este vorba de cărţile mele la prima ediţie, apoi de volumele-retro, adică antologii care au inserat texte din ediţiile publicate pe parcursul a câtorva decenii şi, în fine, cărţile traduse. Primul vector indică spre „Lista basarabeană. Copil la ruşi” şi „Dincolo de suprafaţă” (aceasta, o carte de eseuri şi corespondenţă), antologiile (la prima ediţie) „Interviuri din secolele XX–XXI”, „Traduceri din secolele XX–XXI”, editate, respectiv, la Bucureşti, Chişinău şi Iaşi. Apoi vin două cărţi cu caracter… intermediar, care se referă în egală măsură la trecutul şi la prezentul creaţiei celui care vă răspunde. Este vorba de volumele de poeme „Noyau” şi „Строго необходимое // Ин зарури ишгърият” („Strictul necesar”), apărute, primul, la editura „Poètes à vos plumes”, Paris (în traducerea Lindei Bastide, Elisabetei Bogăţan şi a lui George Astaloş) şi la Kazan–Tatarstan, al doilea, acesta în ediţie bilingvă ruso-tătară.

Am publicat şi două antologii cu textele anilor trecuţi: „Proze din secolul XX–XXI” şi  „Eseuri din secolele XX–XXI”. Dar şi cărţile de poeme ale doi autori ruşi: cea a celebrei Marina Ţvetaeva, „Cortina sfâşiată” (Bucureşti), şi „Soarele cartofilor” (Iaşi), semnată de un autor contemporan, Aleksandr Veprev.

Adică, anul 2013 a focalizat în destinul meu de scriitor şi ideile, metaforele, dar şi timpurile. Dar şi… meridianele, orizonturile transfrontaliere. Mulţumesc ocrotitorilor scriitorului român, unul dintre care, cândva, îl definisem astfel:

„Sfinte Terapont reazem al/ poeţilor români din Terra-pont-euxină/ pari a fi unica sanctitate ce ştie că poezia/ este zona de tropice a acestor suflete care/ rând pe rând nu cred să înveţe a muri vreodată/ zona abundenţelor de tot felul – cu/ jungle de semnificaţii cu/ îndoieli luxuriante/ uneori dadaiste şi/ lianele disperărilor din care maimuţe clinice/ covrigesc ştreanguri/ arătându-ni-le cu subînţelesuri. Dar/ poeţii rezistă  tentaţiilor macabre/ unii dintre ei – o ştii prea bine/ Bunule Sfinte Terapont – chiar/ din unealta supliciului bahic şi-au făcut/ pahar pentru candelă/ reîntorcându-se la psalmii poeziei care/ în egală măsură merg spre zeu şi/ spre om efemer – acesta/ stârpitor de singurătate prin harul ctitoritului/ oarecum mai norocos decât zeii noştri de tranziţie la/ ei înşişi/ nepreocupaţi de evoluţie ci de/ statornicie cică preocupaţi drept clişeu multiplicat la/ xeroxul albastru al Cerului. Auzi-mi ruga/ şi iartă-mă pre mine maculatul că/ te-am decretat Sfinte drept părinte proteguitor al/ merituoasei dar nedreptăţitei Poezii Române în care/ îndrăznesc să cred că se află şi inima mea cum/ în mijlocul unei uriaşe rodii una din seminţe se află între/ două elipse împurpurate… însângerate…” (1996).

– În titlurile mai multe antologii e prezent tandemul „secolele XX-XXI”.

– De netăinuit. Mai înainte am publicat „Poeme din secolele XX–XXI”. Ar fi propria-mi serie de autor ajuns la vârsta şi experienţa… antologărilor masive. E un bilanţ de etapă, să zicem. După care sper să urmeze noi perspective, cel puţin la fel de ademenitoare şi de generoase.

– Fiind implicaţi în interviu, e firesc să vă întreb: cine vă sunt interlocutorii din antologia „Interviuri din secolele XX-XXI”?

– Interlocutorii?... Doar câteva zeci de ziarişti sau colegi care, pe durata a exact trei decenii, m-au întrebat ei pe mine. Eu sunt cel care am răspuns, care răspund. Pentru că am considerat de datoria mea să nu o fac pe mofturosul, când mi se pun nişte întrebări, şi să răspund la ele. Odată ce eu, pe parcursul foarte multor ani, am tot ispitit lumea, am întrebat zeci de personalităţi, din această comunicare alegându-mă cu cinci cărţi de dialoguri/ interviuri, era firesc să-mi întorc, onest, datoria.

– Ce aţi putea spune despre cele cinci cărţi de interviuri/ dialoguri pe care le-aţi publicat?

– Sper să reiasă răspunsul chiar din titlurile lor: „Răspuns şi răspundere” (1989), „Spunerea de sine” (1994), „Prezenţa celuilalt” (1997), „Micşorarea distanţei” (2004), „Răspund, deci exist” (2008). Mai spunând doar atât: îmi consider încheiată cariera mea de intervievator.

–… după ce aţi dialogat cu atâtea personalităţi…

– Dumnezeu mi-a scos în cale  multe nume importante ale culturii şi literaturii, care s-au arătat înţelegătoare cu solicitarea mea de a-mi răspunde. În aceste volume se regăsesc confesiunile celor mai importanţi scriitori români din stânga Prutului, dar şi ale lui Marin Sorescu, Fănuş Neagu, Dumitru Radu Popescu, Andrei Pleşu, Aurel Rău, Dimitrie Vatamaniuc, Gheorghe Tomozei, Mircea Tomuş, Petre Stoica, Laurenţiu Ulici, Mircea Nedelciu, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Ana Blandiana, Nicolae Breban, Mircea Ciobanu, Mircea Martin, Ioanid Romanescu, Eugen Simion, Dorin Tudoran, Eugen Uricaru, Alexandru Balaci, Ioan Moldovan, Mircea Petean, Sorin Alexandrescu, Matei Călinescu, Gheorghe Crăciun, Barbu Cioculescu, Gabriel Dimisianu, Paul Goma, Gheorghe Grigurcu, Ion Horea, Marin Mincu, Octavian Paler, Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu, Mircea Sântimbreanu, Radu G. Ţeposu etc., etc.

– Impresionantă galerie!

– Din păcate, în ea şi cu chipuri, cu ilustre spirite care, între timp, peste timpuri, s-au călătorit în stele. Mă gândesc la un volum antologic, intitulat „Voci din câmpiile Elizee”, pentru care am ales de motto următoarele mele versuri: „fluturele se aşează/ pe orizontala crucii/ acoperind cifra/ anului morţii…" Carte în care să readuc mărturisirile celor trecuţi peste apele Styxului…

– Am remarcat că, pe blogul dvs., postaţi, în foileton, jurnalul scris de-a lungul anilor. Dacă ne gândim că deja aţi publicat două volume din jurnalul începuturilor, „Student pe timpul rinocerilor” şi „Perimetrul cuştii”, putem vorbi de o coerenţă, de o continuitate în scrisul diarsitic al lui Leo Butnaru, nu?

– În vara anului 2012, cât a ţinut ea, am trecut în variantă electronică jurnalul de pe o durată destul de întinsă, din 1980 până pe la sfârşitul anului 2002, când m-am decis să încerc minunea computerului. Iar cele vreo douăsprezece caiete voluminoase aş dori, la un moment dat, să le depun la Muzeele Literaturii Române, cel din Chişinău şi cel din Bucureşti. De câţiva ani, public în presă secvenţe din jurnal, pe care, precum ai remarcat, le inserez apoi pe blog sau facebook.

În (foarte) mare, am respectat protocolul textului în adevărul mesajului şi doar în anumite (puţine) locuri am intervenit uşor, pentru coerenţă şi cursivitate stilistică, dar refuzând tentaţia abaterilor „profitabile” din albia originalului din timpul în care a fost scris.

Cred că sunt pagini de mai larg interes, eu unul găsind că multe din ele dovedesc că, de fapt, eu nu am scris un ego-text, o literatură sau o diaristică a auto-subiectului. (E bine să ai grijă să nu cazi, în jurnal, în narcisism autoscopic.) Apar în ele mulţi colegi, personaje de pe ambele maluri ale Prutului. Apare însăşi istoria. Cultura, literatura. Dar şi geografia românească.

Lectura de jurnal „intim” (totdeauna şi în cazul autorilor ce s-au dat mari discreţi acest „intim” trebuie luat între ghilimele) e parcă un fel de spionaj... autorizat, o privire (şi ea autorizată) prin „gaura cheii” în sufletul mărturisitorului. E o instanţă de judecată fără dare de sentinţă.

Însă pe lângă jurnalul „ordonat, metodic (scris)”, am bineînţeles şi blocnotesuri, multe, cu notaţii fugare şi fruste, pe alocuri însă şi cu pasaje cu aplicaţie literară propriu-zisă – versuri disparate, scurte dialoguri pentru eventualele proze, notaţii de apreciere a scrisului altor colegi, trăsături de portret ale unora dintre aceştia.

– Paralel cu jurnalul „intim”, scrieţi şi jurnale de călătorii.

– Multe dintre acestea le-am inserat în volumul „Drumuri cu şi fără hieroglife”, ce are şi un subtitlu: „Jurnale (Yes-eu) de călătorie, 1989-2011”, apărut la „Fundaţia Culturală Poezia” din Iaşi. Între timp, mi s-a întâmplat să scriu şi altele, unele dintre care le-am publicat sau le public în presă. Ele ar fi expresia bunei înţelegeri (şi… colaborări) dintre scriitorul şi jurnalistul Leo Butnaru. 

– Atât romanul memorialistic „Copil la ruşi”, cât şi jurnalele pe care le publicaţi, dovedesc că în cazul lui Leo Butnaru biograficul intră… abundent în scrisul său. V-aţi gândit la o explicaţie a acestei interacţiuni?

– Da, e mult (şi „captivant”) spaţiu de mediaţie între biografie şi textul artistic... Deoarece, ca persoană istorică, adică (şi) fizică, scriitorul este, precum toţi ceilalţi oameni, cel din actele civile, din cronologiile timpului său, în care a studiat, a scris, a publicat, a ieşit – dacă a! – la pensie, a... Dar, ca personalitate, scriitorul este construcţia operei sale, precum şi opera sa este construcţia lui, a scriitorului. Este o mutualitate de edificare şi autoedificare, de construire (formare) a ceva care, la rându-i, te construieşte (te formează) pe tine. Personalitatea şi opera ei nu ţin de o interpretare biografistă, ci de una, mai mult sau mai puţin, intimistă. Scriitorul nu este, cum s-a mai spus, o „fiinţă-de-hârtie”, ci fiinţa – din hârtie, din hârtii (cărţi, biblioteci), dar, bineînţeles, fiinţa-personalitatea (dacă a ajuns aşa ceva) din... spirit – de cititor, critic literar; în genere, fiinţa din memoria cultural-istorică a neamului său. „Corpul” personalităţii sale e, de fapt, spiritul/ suflul corpului propriei sale opere. Biografia de creaţie (nu cea de... vegetaţie, de simplă existenţă ca om) este în (inter)dependenţă cu/ de imprevizibilitatea, poate că fascinaţia desfăşurării, înfăţişării, afirmării operei sale. Viaţa intimităţii (spiritualităţii) sale este modelată şi de opera sa. Zic „şi de”, pentru că în afara operei sale se întâmplă evenimente spirituale care nu intră în operă, dar care rămân a-i modela scriitorului personalitatea. Şi nici nu este obligatoriu ca sursele care alimentează opera scriitorului şi personalitatea acestuia să se fileze „direct” din viaţa cotidiană, socială, din biografia lui obişnuită, terestră, – astea, în cazul mai multor personalităţi, putând fi de-a dreptul sărace în evenimente, sau abundente în „evenimente”... insignifiante, ele ţinând de un schematism clişeistic, de anodin, comun. În timp (şi... peste timpuri) ce opera sa, a scriitorului ca personalitate, poate fi captivantă, densă-intensă, fertilă în semnificaţii, emoţii, cugetări, poezie, filosofie etc. Aici este tocmai vorba de lumea din interiorul personalităţii sau de lumile pe care, prin opera sa, le poate inventa, edifica, propune Personalitatea Scrisului. Calea spre propriul chip şi propria valoare de creator nu e nicidecum la suprafaţă, ci înăuntru, şi nu ţine de material-carne, ci de simbolic, metaforă şi... anaforă artistică. Numai acolo, dincolo de lumea exterioară, poţi ajunge şi tu la ceea ce conştientiza Nietzsche, când menţiona, într-o scrisoare din 1882: „Am atins un punct în care trăiesc cum gândesc”. Adică tu, scriitorul, acolo, în lumea intimităţii şi firii tale, atingi punctul în care trăieşti precum... ticluieşti! – iertat fie acest sinonim „de jos”, oarecum, pentru ceea ce ar însemna: scrii, creezi, inventezi, idealizezi...

Da, e mult (şi „captivant”) spaţiu de mediaţie între biografie şi textul artistic... Chiar în imposibilitatea realizării unor sinteze comparative cât de cât obiective între – pe de o parte – conţinutul (şi frământul) terestru al(e) vieţii personalităţii creatoare şi conţinutul ei simbolic, să zicem, iar când simbolul ajunge „la strâmtoare” – dezlănţuind zborul metaforic al sugestivităţii, străduindu-te, totuşi, să „te ţii” de succesiunea, evoluţia, avatarurile, culmile şi disperările operelor respectivei personalităţi, iar – pe de altă parte, ce pot fi şi – plurale (reale şi ireale) alte părţi – diferitele perspective şi retrospective de interpretare ale textelor, probate istoric, dar mai ales –valoric-transtemoral.

– Prin ce faceţi, dar şi prin pledoariile pe care le aveţi referitoare la artă, sunteţi un autor care îşi ia menirea în serios. Într-un mod clasic, să zic, chiar dacă aveţi un travaliu pregnant în valorificarea literaturii avangardei, în special a celei ruse şi ucrainene. Pornind de la seriozitatea actului scriitoricesc, cum vedeţi, pe de altă parte, parcă minimalizarea lui de tot mai mulţi autori?

– Eu unul consider că minimalismul, acceptat cu atâta uşurinţă de lumea care nu mai e predispusă la efort în creaţia artistică, dar nici la efort în receptarea artei „grele”, nu înseamnă decât absenţa stilului, acesta presupunând crearea unui limbaj „străin” în limba în care scrii (ca să ne amintim de „Abecedarul” lui Deleuze); adică, înseamnă crearea altor posibilităţi de manifestare lingvistică în timp ce creezi (scrii). Este creaţie în timpul creaţiei, concomitenţa a două aspecte ale izvodirii artistice. Prin urmare, în minimalismul care înseamnă absenţa stilului, lipseşte crearea de noi structuri lingvistice în tentativa minimalistului de a forma artisticeşte. Minimalismul în poezie, să zicem, de regulă se rezumă la oralitate, la discursul brut al străzii, prin care autorul intenţionează „să creeze”. Uneori, în urma unor potriviri cât de cât ingenioase de oralitate, de discurs brut, vreun autor chiar reuşeşte să dea senzaţia unui anumit grad de creativitate. Dar – de puţină sau de foarte puţină creativitate/ creaţie. Minimalismul este amestecul de perle, foarte puţine, cu foarte multe… căcăreze. Neghină ce prevalează net asupra infimei cantităţi de grâu. Pleavă prin care e greu să descoperi rarele boabe pentru pâine. Plus că acest manierism la voia întâmplării a ajuns să fie refugiul multor nechemaţi, multor nedotaţi cu har creator. Dar, ca şi în democraţie pe plan social, mulţimea nechemaţilor covârşeşte la scrutin, astfel că minimalismul, derizoriul este crezut, cel puţin la un anumit moment, poate chiar cel al prezentului, fruncea artei. E o eroare. Dar fără democraţie nu se poate nici în literatură, în artă în general. Este ca şi inutil să încerci să dai ripostă – minimalizatorii sunt tot mai mulţi, parcă solidari între ei. Parcă solidari… – până la momentul în care din gloata lor se vor desprinde autorii cu adevărat talentaţi, în stare să abordeze stilul, ba chiar să-şi creeze un stil personal. Pentru că în minimalism aproape că nu există personalizare – toţi actanţii seamănă crunt, iremediabil înde ei ca scriitură, ca oralitate, ca relatare jurnalistică primară pe care vor să o dea drept artă.

 Mie unuia o pledoarie pentru reîntoarcere la arta autentică, la stil mi se par până şi celebrele entimeme din „Ecleziast”. Spre exemplu, acestea: „…un timp pentru a ucide şi un timp pentru a vindeca; un timp pentru a dărâma şi un timp pentru a zidi (…) un timp pentru a rupe şi un timp pentru a coase; un timp pentru a tăcea şi un timp pentru a vorbi” (3/ 3; 7). Aici, a vorbi – ca sinonimie a pledoariei pentru creaţia adevărată, pentru arta la nivel maxim.

– Ce pregăteşte scriitorul Leo Butnaru pentru viitorul apropiat? Sunteţi cunoscut ca un autor extrem de „disciplinat” si, cu siguranţă, deja v-au venit noi idei de cărţi şi proiecte personale.

– Nu voi da titluri de cărţi, deşi le am, atât în fişierele-„manuscrisele” electronice, cât şi în edituri, pe unele dintre ele criza şi strâmtorile financiare trecându-le din anul 2013 în 2014. Sper ca lucrurile să se întâmple în acelaşi mod de orientare şi acţiune a vectorilor, precum vă spuneam într-un răspuns precedent. Şi tot aşa, la Chişinău, Bucureşti, Iaşi şi, poate, dacă dă Cel de Sus sau Sfântul Terapont, proteguitorul scrisului românesc, vreo carte ar putea să-mi apară şi peste hotare, în altă ţară, în altă limbă. Ştiu doar că ea este tradusă şi îşi aşteaptă şansa editorială.

– Vă mulţumesc.

Angela Baciu

14-15 ianuarie 2014