13.XII.1992
Întâmplarea
face că, după ce am reprodus caracteristicile lui Dinescu referitoare la alţi
colegi, în „România literară” nr. 39 să
citesc într-un articol de Alexandru George o constatare imprevizibilă la care,
recunosc, n-aş fi putut ajunge vreodată. E aceasta: „Unde să aşezi mai propriu
pe poetul Mircea Dinescu decât lângă Adrian Păunescu, a cărui variantă mai
zglobie şi mai uşuratică este; ponderoasele tomuri ale autorului «Istoriei unei
secunde» nu îl strivesc prin vecinătatea lor impozantă”.
Păi da, tot trec şi trec viperele şerpuitoare
peste cărţile noastre, picurându-le cu otravă, iar noi zicem nătângi: „Ei şi?
Că doar vipera se află şi pe blazonul farmaciilor…”
14.XII.1992
Ieri (…acum 9 ani), Nichita Stănescu a trecut
Dincolo. Pe pervazul de lângă masa mea de scris şi mai mult de-nescris, ci de
citit, stă într-o demnă îngândurare chipul său imprimat pe blazonul ce se
acorda (până acum un timp) laureatului Serilor de Poezie de la Deseşti , Maramureş. Şi tot
în aceste clipe îmi aduc aminte de minunata seară „Nichita Stănescu” de la
„Ateneul român” bucureştean, unde i-am cunoscut pe părintele Galeru, Sorin
Dumitrescu, Nicolae Breban, Ion Caramitru, Leopoldina Bălănuţă ş. a.
E un fel
de a spune „i-am cunoscut” sau poate cel mai indicat mod de a spune, ceea ce nu
este egal cu a face cunoştinţă cu unii dintre ei. O strângere de mână, o îmbrăţişare,
mâinile duioase ale celebrei doamne a scenei româneşti Leopoldina Bălănuţă, moldoveancă
din Vrancea, care mi-a cuprins matern tâmplele… Nu am avut curajul să mă
apropii de dl Nicolae Breban, cu toate că simţeam că nu i-ar fi displăcut să
vin cu un omagiu. Însă nu m-am dumerit ad
hoc ce săi spun. Plus agitaţia pe care mi-o provoca plecarea colegilor mei
chişinăuieni spre Palatul Ştirbei, fără să mă fi întrebat dacă mai rămân sau ba
Nichita, României îi este foarte tare dor de tine…
Je reviendrai...
15.XII.1992
Cazul amuzant, deocheat româneşte. La Timişoara , M. Cimpoi
vrea să ia avionul pentru Bucureşti. Însă, pentru bilet, i se cer dolari. „Păi,
zice Cimpoi, sunt român, doamnă”. „Nu, aveţi paşaport străin”. „Stau în Moldova
de dincolo de Prut”. „Nu, plătiţi în valută”. Cimpoi: „Adică pe pământ sunt
român, dar în cer – american?” Replică bună, dar fără efect la casieriţă,
aceasta rămânând ferm pe poziţie şi colegul se vede nevoit s-o ia spre gara
feroviară.
Despre Savin de la Teatrul „Luceafărul”:
„Cunoaşte vreo opt limbi, şi tace în toate”.
Ora 16,36. Astăzi intră pe la Gheorghe Vodăla Gr. Vieru
În Tadjikistan, în urma conflictelor armate, au
fost comasate două regiuni, inclusiv Kuleab, unde, în 1976, am călătorit cu
lituanianul Antanas J. Jonynas, la un festival de poezie a(l) tinerilor. După o
seară frumoasă cu mese încărcate cu de toate, inclusiv cu alcooluri de Apollinaire,
dimineaţa ne trezim pe chipuri cu… tencuială desprinsă de pe tavan! Explicaţia:
noaptea, fusese un cutremur „obişnuit” de pământ pe care noi, tinerii obosiţi,
pur şi simplu nu l-am simţit…
Altceva: la regionala de partid prim-secretar era
un rus Luniov, însă cunoştea limba tadjică. Însă, la un moment de extremă
sinceritate a omului de nord cam turmentat, ne destăinui… ura pe care le-o
purta tadjicilor. Pur şi simplu îi înjura ruseşte, din motivul că aceştia nu se
prea dau la modelări ideologice aduse de pe lângă cercul polar; el, Luniov, nu
vedea rezultatele „reale” ale rusificării acolo, în munţii Pamir… De unde! În
şcoală, pentru a-l obişnui pe vreun copil tadjic să rostească slove ruseşti,
pedagogul apelează la pensetă, cu care-i fixează limba într-o anumită poziţie…
A trecut pe la mine Petru Cărare, luând lista de
lucrări pe care i le-am selectat pentru „Poezii de duminică”. În mare, e din
parodii care, de altfel, au o autonomie semantică ce s-ar putea lipsi de
„ombilicul” luat din autorii parodiaţi. Cărare zice: „Hai, bre, când îmi
acordaţi premiul USM, pentru că eu deja am dat ştire pe la vreo zece cârciumi
că vin cu voi…”
16.XII.1992
În SUA, Joseph Parisi, redactorul-şef al
prestigioasei reviste „Poetry” (80 de ani de la apariţie!), presupune că suntem
în preajma unei „balcanizări” a stilurilor poetice, prin balcanizare neînţelegând altceva decât diversitatea şi mai
accentuată a temelor şi motivelor poetice. Iată un context în care „balcanizarea”
e luată în sens pozitiv. Poate că unicul context… De, lumea se mai schimbă, se
mai!...
17.XII.1992
Ieri, deplasare la Casa de Creaţie „Donici”, să vedem îndeaproape
(aproape) dezastrul de acolo. Gagiu, directorul, s-a dovedit a fi un
nedescurcăreţ, nădăjduind la minuni posibile… Însă sunt necesare cam 5 milioane
de ruble numai pentru încălzirea complexului-orăşel, el însă neavând niciun
litru de păcură, nici barem câteva mii de ruble la cont. În schimb, a adus
ondatre, devastând o parte din seră şi făcându-le acestor dihănii „acareturi”
acolo, unde până mai ieri creşteau garoafe. Făcui şi un banc trist: „În locul
lui Condrat (fostul director) au venit condatre”. Am inspectat, trăgând
concluzia că directorul trebuie să-şi ia mapa, dar nu înainte de a-şi da darea
de seamă pentru pagube şi furturi. Confuzia stării materiale (aproape)
deplorabile vine şi în urma gestului de caritate pe care USM l-a făcut faţă de
refugiaţii transnistreni: unii dintre aceştia s-au dovedit a fi barbari sadea,
furând, sfărâmând, necruţând nimic ce le apărea în cale. Guvernul nici până în
ziua de azi nu a întors barem o copeică din cele 2 milioane de ruble promise drept
compensaţie.
Am trecut şi pe la dl primar Gonciar din Râşcova.
Un sat mic (126 de elevi) ce are o biserică de proporţiile unei catedrale.
Într-un interviu din revista franceză de cinema
„Positif”, preluat de „România lit.”, Lucian Pintilie face o mărturisire amară,
pe care, cu regret, ar putea-o face mulţi „de-ai noştri” care, de fapt, suntem
de-ai României: „Aici, în România, mulţi mă consideră un calomniator îndrăcit.
Un critic – care numai cu o zi înainte de prăbuşirea lui Ceuşescu scrisese un
articol despre geniul Carpaţilor – a şi găsit sursa viziunii mele denigratoare,
duşmănoase. «E anormal ca Pintilie să gândească în felul acesta despre România.
E doar născut în Basarabia…» Pe criticul
ăsta chiar nu-l voi ierta niciodată”.
Ah, pe mulţi şi pe mult timp avem a nu-i ierta… Şi
totuşi, suntem obligaţi să ne înţelegem, să ne suportăm, să ne refacem ca
popor, ca ţară…
Gheorghe Tomozei povestea unul din atât de
numeroasele episoade cu Nichita Stănescu, mai bine zis despre părinţii
acestuia. „Că şi Nichita era bine făcut şi băutor de forţă, dar imaginaţi-vă că
tatăl său îl depăşea în înălţime cu un cap, iar de profesie era negustor şi, la
o zi anumită, în Ploieşti se ştia că domnul Stănescu azi ia banii pentru
activitatea sa şi dă, de regulă, un mare
chef. Generos, bun petrecăreţ, tatăl lui Nichita angaja vreo şapte trăsuri,
încărcându-le cu lăutari, prieteni, cunoscuţi, oameni întâmplători, în ultima
urcând el şi cu amanta, şi – pornea alaiul prin Ploieşti. După 2-3 zile de
chef, dl Stănescu se întorcea acasă obosit, cheltuit, stors de toate şi, se
întâmpla, plângea cu capul în poalele soţiei că, iată, m-a părăsit (amanta)
cutare. Mama lui Nichita îi ştergea lacrimile, consolându-l cam în felul
următor: «Ei lasă, nu plânge, că aşa-s femeile astea, nestatornice. Hai,
linişteşte-te, nu mai plânge»…”
Incredibilă idilă!... Mai spunea Tomozei că tatăl
lui Nichita era un taciturn, cam nevorbăreţ, închis în sine. Dar, cu brio şi
strălucire, fiul său la răzbunat în ale rostirii de vorbe şi poeme!
18.XII.
Uneori, nemulţumirea de sine umblă cu funia şi
săpunul în mână, privind spre vârfurile copacilor. Şi dacă insul X sau Y nu au
curajul să-şi pună ştreangul de gât – ultimul cerc al vârstei –, se gândeşte
că, poate, ar fi posibilă o categorică schimbare de sine şi, deci, o salvare de
la nemulţumirea de sine. Probabil, în atare momente Jung a născocit aşa-numita
viziune asupra m a n d a l e i – ca o „autoreprezentare a unui proces psihic de
centrare a personalităţii ce produce un nou centru al acesteia”. Astfel dispare
centrul ştreangului gata-făcut: insul şi-l scoate de pe turnul gâtului, îl
strânge, şi nu rămâne decât un singur nod banal; un nod al funiei alături de
calupul de săpun.
Păi, multor chestiuni trebuie să le faci faţă, de
eşti (cum sunt eu), precum eşti, un fel de diriguitor la USM. Spre pildă, la
sfârşitul adunării generale se apropie Sandal Lesnea, aproape cu lacrimi în
ochi, spunându-şi, rugător, amarul: „Leuşorule, ştii, mi-a căzut un toc de la o
cizmă şi te rog să-mi găseşti o maşină care să mă ducă acasă, că nu pot să merg
aşa, şontâcăind, pe stradă”. Ce să fac? Caut. Şi-l găsesc pe Gheorghe Mustea,
dirijorul şi compozitorul care – noroc peste margini! – este recunoscut de
Sanda Lesnea ca fiindu-i co-blochist, adică locuiesc în aceeaşi casă.
Bun, până aici. Apoi caută-i maşină lui Ion
Bolduma. I-o găsesc. Numai că nu pricep de ce o fi venit bietul de el tocmai din
sectorul Botanica la o adunare ca oricare alta: îmbătrânit, respirând din greu
(la nici 60 de ani împliniţi), este dat de Agnesa Roşca drept exemplu de
suferind din cauza grelelor condiţii în care s-au pomenit scriitorii. E-hei, să
fi lichidat un altul poloboacele care au trecut prin gâtlejul dlui Bolduma şi
să fi tras, non-stop, ţigară după ţigară de cea mai proastă calitate, cine ştie
unde ajun… ba nu – nu ajungea! Lidia Istrati – şi ea în baston, cheamă maşina
de la garajul guvernului… Mai vin după ajutoare social George Popov, Silvia
Berlinschi (pledând pentru familia regretatului Vitalie Baltag, rămasă în
datorii). La prima ocazie propice, vom căuta să-i ajutăm. Ce să-i faci,
criză-necriză, însă literatura trebuie ajutată…
Ieri, zi de joi, când, de obicei, apare „LA”….
Care însă dispare de la Uniunea
Scriitorilor.
Un student la filologie, anul V, Oleg Botnaru, îmi
solicită un interviu pentru radio: emisiunea de revelion. (Să dea Domnul ca
studentul să ajungă ziarist sadea; cu atât mai îndreptăţită va fi reţinerea
numelui său aici în jurnal). Tema: ce aţi realizat în 1992, ce doriţi să faceţi
în 1993! Ce altele se pot discuta în preajma bifronsului Ianus?)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu