un mare poet: leonid martînov

S-a născut în oraşul siberian Omsk în familia unui hidrotehnician şi a unei învăţătoare, fiică de inginer militar. Poet precoce – s-a păstrat un catren „matur” pe care l-a scris la vârsta de 10 ani. Debutează în presă cu note jurnalistice (revista „Tvorcestvo” – „Creaţia”, 1921). Primele poeme, influenţate de futuristul David Burliuk, îi sunt publicate în volumul colectiv „Futuriştii”, editat de tipografia de campanie a vaporului agitatoric „Internaţionala a III-a”. A fost membru al grupului literar-artistic „Troica roşie” (1921-1922). În 1924 este angajat corespondent de teren al ziarului „Sovetskaia Sibir”. În 1930, la Moscova, îi apare prima carte, „Hrană brută, sau călătorie autumnală pe Irtâş” (texte jurnalistice), urmată, peste doi ani, de un volum de nuvele. În 1932 este arestat, acuzat de propagandă contrarevoluţionară şi deportat pe trei ani în Vologda. Celebritatea literară îi vine după editarea volumului „Poeme” (Omsk, 1939). În decembrie 1946, poetesa Vera Inber publică un articol distrugător la adresa cărţii lui Leonid Martînov „Pădurea Erţin” al cărei tiraj este confiscat şi distrus, iar autorului i se ridică dreptul la semnătură pe o perioadă de 9 ani. Abia în 1955 îi este publicată cartea „Versuri”, care devine primul best-seller din perioada post-stalinistă.

A tradus mult din mari autori ai lumii, printre care Victor Hugo, Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Salvatore Quasimodo, Adam Mickiewicz, Adam Mickiewicz, Alfred Tennyson, Jan Neruda, Pablo Neruda, Julian Tuwim…

*      *      *

Bărbiile proeminente,

Pumnii ciolănoşi… Asta s-a întâmplat

Într-o mahala muncitorească

Peste al râului parapet de granit, înalt.

Au înhăţat faraonul:

– Ia târâie-l încoace, opintit! –

Acum nu e timpul de pierdut

Peste al râului parapet de granit!

Si vorba-i brici de scurtă –

Cuvintele n-au rost, nici unul, nici o mie...

S-a-ntâmplat în mahala muncitorească

În focul revoluţiei din octombrie,

Acolo, unde ceaţa, clăbucind,

Plutea peste volnicia dinamitardă,

Ascunzând un stol de îngeri bătrâni

Sus, la mansardă.

(1920)

*       *      *

Suntem futurişti involuntari

Toţi cei care astăzi trăim.

Stelele cu colţuri ascuţite, tari, –

Iată-a inimii carcasă pe care-o râvnim.

Din sârma ghimpată din bălării

Este împletită fatal

Coroană de lauri a bunăstării

După războiul mondial.

Să ne îngrădim de trecut,

Ajuns pulbere şi tină,

Trecutul ce parcă demult

A fost retezat din rădăcină.

Poate doar sub lupă, cu ceva noroc,

Ar mai putea el să fie văzut…

Miros a pământ şi a cojoc

Fetele timpului nostru brut.

(1921)

REALITATE ŞI VIS

28.III.1993

Manifestări cu ocazia Zilei Unirii Basarabiei cu Ţara. Seara, recepţie oferită de Ministerul Culturii la Centru de Cultură şi Artă. Concertul de gală, la Palatul Naţional, cam amatorist şi schematic, cu aceiaşi protagonişti ai scenei gurguţaţi; protagonişti ai scenei politico-pseudopoetice de astăzi a Basarabiei…

Joi, 25 martie, Alexei Marinat a publicat o scrisoare deschisă adresată lui Snegur, rugându-l pe infatuatul preşedinte să o citească pe când va zbura peste ocean, spre Brazilia, să zicem. Problema: lui Alexei Marinat nu i se acordă cetăţenia RM, fără ca el să plătească (de, a întârziat omul cu aplicarea ştampilei, despre asta nepovestindu-i mai-marelui peste cripto-comunişti…). În fine (îmi povesteşte Nelu Şcerbina, ginerele lui Marinat), a doua zi scriitorul jălbaş este căutat de o maşină de la preşedinţie: acasă nu e, şi maşina vine la ginere, căutând socrul ne-cetăţean, apatrid, cum ar veni. Până la urmă, Marinat este adus în anticamera preşedintelui, unde îl aşteaptă un funcţionar de la biroul de paşapoarte, care îi şi aplică ştampila cetăţeniei în paşaportul sovietic… Dar vor trebui să plătească şi Mihai Cimpoi, şi Valeria Grosu, şi alţi colegi, care nu au respectat termenul stabilit de asumare, pe gratis, a cetăţeniei…

LUPTA CU OMUL

Principiul îngerului

Odată

pe când eram învăţăcel la cursul primar

al şcolii personale de literatură

văzând cum coboară din cer un înger

mi-am pus gând ce aş fi vrut de la el

ieşindu-mi că ar fi bine să-mi dăruiască un poem

tocmai despre lăsarea sa pe pământ

despre ce simte

etcetera.

Chiar aşa i-am şi spus:

Dăruieşte-mi te rog un poem.

Dar nu m-am ales decât cu ce aţi citit până aici

atât:

       îngerul era surdo-mut.

…Aşa gândeam

însă uimitor îngerul a dat glas:

Te-am lăsat să te descurci de unul singur

a zis

oprindu-se din drum.

Vezi? Ai reuşit şi fără ajutorul meu.

Poate că am contribuit şi eu puţin

oarecât

aici

în final

prin ceea ce-ţi spun acum.

Mai apoi

din alte întâmplări similare

am priceput principiul neabătut:

de obicei

îngerul te ajută la început

sau la final de poem.

Cât de cât.

Deloc mai mult.

Dragostea fulgerului

Ai putea dispărea din dragostea unui fulger pentru tine

cel care s-ar aprinde

s-ar întinde

râvnind să aibă de prelungire

                                              linia vieţii din palma ta…

EGAL ÎN ROSTIRE

16.III.1993

Jurnalul nu e o metodă de a te explica pe tine ţie însuţi, ci ceva mult mai simplu: un mijloc de a te uita tu pe tine însuţi. Când îl scrii în… uitare de sine…

Se întâmplă că Aura Christi să aibă, adus de la Bucureşti, nr. 2 al „Luceafărului”, unde se reflectă pe larg decernarea premiilor. În eventualitatea că rătăcesc pe undeva exemplarul, extrag „ne-modest” cele scrise de Marius Tupan despre „atât de importanta” mea persoană: „Ceilalţi patru aleşi ai noştri sunt, indiscutabil, creatori de talent, ieşiţi din serie, cum se mai spune, individualităţi certe, care îmbogăţesc benefic climatul literar. Surpriza poate să o constituie, numai pentru unii, Leo Butnaru, poet din Republica Moldova care, prin modernitatea şi inspiraţia versurilor sale, sfidează parcă un curent neocomunist ce se observă acolo, el, Leo Butnaru, fiind sincron cu mutaţiile timpului, egal în rostire cu confraţii întru neam şi devoţiune”.

Telegrafic, este reprodusă şi o secvenţă din micro-alocuţiunea mea la festivitatea de decernare a premiilor din 7 ianuarie a. c.

Însă orice părere bună sau foarte bună aş avea eu despre propria-mi persoană, este important să nu uit şi să cred cu siguranţă că, posibil oarecum paradoxal, poţi să-ţi menţii vitalitatea artistică şi printr-o auto-negare, uneori fie ea oricât de dramatică, oricât de dureroasă. Iar jurnalul intim este, probabil, cel mai indicat poligon unde, onest şi necruţător, poţi şi trebuie să fii nu că pe picior, ci pe condei… de război cu sine. Rănit crunt de tine însuţi, dar anima ad pacem (cu sufletul împăcat).

CRIMEEA AZI, CRIMEEA DE ACUM 2 ANI ŞI CEVA... (Jurnal)

Leo BUTNARU

PESTE BARIERE

(Jurnal de Crimeea. 4 – 11  septembrie 2011)

4 septembrie

Chişinău, Autogara de Nord, cursa spre Ialta. Voi pleca la 14.05, pentru ca, după 15 ore, să cobor la Simferopol, capitala Crimeii, de unde să iau o altă cursă, făcând 120 de kilometri până în orăşelul Koktebel. Sunt invitat la Simpozionul Internaţional de Creaţie Septembrie voloşinian – de la numele eminentului poet şi pictor Maksimilian Voloşin (1877-1932) care şi-a avut casa în localitatea respectivă, la câteva sute de metri de poalele muntelui Kara-Dag.

Koktebel

În rostirea tătarilor din Crimeea – Köktöbel se traduce, cu aproximaţie, în mai multe variante. Prima, poetică – „plaiul colinelor albastre”, versiune pe care o înregistrează cele mai multe ghiduri de călătorie. Dar şi a doua, pe care etimologii o cred mai aproape de adevăr, foarte poetică şi ea, mi se pare (gândindu-mă la… copilărie): în limba tătarilor din Taurida (Tavriceskai gubernia – astfel se numea, ca diviziunea administrativă în Rusia, peninsula Crimeea) „töbel” înseamnă „steluţa” din fruntea oricărui animal, particularizat însă, „kök töbel” însemnând „cal (sur) cu stea în frunte”, ţintat. Ipoteza este fortificată de faptul că, precum scriu izvoarele ex-sovietice-prezent-ruse, până spre mijlocul secolului XX, în raionul  Kanköy a existat satul Kara Töbel, toponim ce se traducea drept: „cal [negru] cu stea în frunte”. Şi aici, dacă eşti atent, intervine un element foarte dramatic din istoria tătarilor din Crimeea. Pentru că te întrebi: dar unde a dispărut acea localitate,  Kara Töbel, spre jumătatea secolului trecut?... Pur şi simplu a fost… ridicată, lichidată, deportată cu toţi locuitorii săi, de la prunc – la bătrân ce abia de se mai putea mişca sau nici că se mişca. Şi nu numai acest sat a fost lichidat, ci toate localităţile tătăreşti din Crimeea. Locuitorii lor, declaraţi, la hurtă, colaboratori cu hitleriştii în al doilea război mondial, din ordinul lui Stalin au fost duşi în Siberia. Iar o altă ipoteză spune că, vede-se, kara(-)töbel era numele triburilor kιpçak, din care făceau parte şi cumanii, răspândiţi mai apoi şi pe la noi, în special prin Dobrogea. Se crede că, în antichitate, numele tribal kιpçak era similar cu cel al „sciţilor roşii” (sakalar iskitler).

După 1990, nu fără confruntări crunte cu autorităţile locale şi federale, o parte din urmaşii celor deportaţi în mai 1944 a revenit la vatră, încercând să-şi reîntemeieze satele, astfel că, astăzi, în amintitul raion Kanköy, raportul etnic ar fi următorul (probabil, valabil pentru întreaga peninsulă, numită Republica Autonomă Crimeea): tătari – 22 la sută, ucraineni – 33, ruşi – 40. Se estimează că aproape jumătate din tătarii deportaţi ar fi murit de foame şi boli.

Iau act de aceste şi alte date, culese din internet (un ritual al meu înaintea oricărei călătorii: de a mă documenta cât de cât), citindu-le pe filele printate în orele cu multă lumină, încă, în după amiaza zilei. Lumina – bună pentru lectură, să zic, – ne va însoţi până pe la Căuşeni. Drumul (asfaltul) – pe alocuri bunicel, pe alte porţiuni – prost, iar de la Căuşeni încolo, spre Ucraina – catastrofal.

Bineînţeles, despre Crimeea cunosc multe lucruri, pornind de la cele văzute, „trăite” şi – chiar – tipărite încă în vara anului 1976 când, împreună cu Zinovia, decisesem să ne facem călătoria de nuntă anume în Taurida, să vedem fâşia ei subtropicală din sud – Ialta, Aluşta, Alupca etc. Iniţial, tot spre Simferopol am ţinut cale, însă pe atunci, din Chişinău, exista o cursă aeriană, cu care am făcut în jur de o oră. Acum îmi vor fi necesare 15 ceasuri. N-ai pute spune – toate plăcute. Vămi, drumuri proaste, noapte, nu prea poţi dormi în autocar (acesta – full; vreo 50 de persoane, cu cei doi şoferi şi cu însoţitoarea de bord).

La parbrizul voluminos, „holbat” al vehiculului e afişat graficul de circulaţie: Chişinău – Căuşeni – Tudora (vama, ocolind Transnistria) – Starokazacie – Odessa – Koblevo – Nikolaev – Herson – Kahovka – Ciapinka – Armeansk – Krasnoperekopsk – Simferopol… În juneţe, până pe la Herson, am călătorit de câteva ori. Pe parcurs, voi puncta scurtisime momente-amintiri în aceste gări. Pentru că la Nikolaev, să zicem, vom ajunge… mâine, adică la ora 00.05. Cinci minute vom fi deja în ziua de luni! Cinci minute voi fi deja în pagina de jurnal din 5 septembrie. Până atunci însă, din gară în gară, impresii, imaginaţie, situaţie şi situaţii, caleidoscopice, exterioare (perindări de localităţi, oameni, peisaje…) sau interioare (intime)…

NOTE ŞI CONTRANOTE, 1993

22.II.1993

Bine, zic eu, mai gândindu-mă că generaţia lui Strâmbeanu e ahtiată de a se întâlni cu şefii noi, de altfel – foarte vechi, întronaţi, pentru a le da sfaturi, de a le… În „LA”, la un P.S., G. V. îl binecuvântează pe Lucinschi. Ba, împreună cu Cimpoi şi Crăciun, se cer în audienţă la acesta şi chiar au fost primiţi. Iar Matcovschi invită la o serată a sa pe Lucinschi şi Sangheli…

Ce o fi însemnând asta? Linguşire? Psihologie de sclav ex-sovietic? Dar, sigur, sunt nişte trăsături caliciste ale reprezentanţilor acestei generaţii. Poate de unde au trecut prin vremuri cu adevărat crâncene, necruţătoare, desfiguratoare de tot şi de toate… Şi iată că nici până astăzi nu-şi regăsesc verticalitatea demnităţii. Doar în preajma mai-mărimilor bolşevice, comuniste, ei se simt mai în siguranţă. Deh, că, pe vremuri, au colaborat cu CC-u şi cu cine mai era de colaborat, pentru a aştepta să li se arunce câte un os care să nu le stea lor şi altora în gât…

Dar ce ar fi de spus despre politicaştrii prutonistreni, despre ruşinea asta de parlamentari în două iţe? Ptfu! În eseul „România de totdeauna”, Constantin Noica are o remarcă din care se poate trage concluzia nimicitoare pentru hurta asta de agramaţi chişinăuieni, oploşiţi sub stema de stat.: „…dispreţul pe care, în fond, îl aveau francezii faţă de oamenii lor politici, cu Daladier în frunte, când spuneau despre ei că sunt ceva mai mediocri de cum ar merita Franţa”.

Ei, acum să ne gândim ce s-ar putea spune despre aceste specimene agrariene – Snegur, Moţpan, Fandofan, Lupacescu, Palaria etc., etc.?...

DE ZIUA LUI LIVIU DAMIAN (13 martie 1935 – 20 iulie 1986)

                                         
                                                       F r a g m e n t e

24.VII.1986. Luni, pe la ora 9,00, la studioul „Moldova-film”, Anatol Codru mi-a dat trista veste: s-a stins taica Liviu. Zicea că ieri, la 12,00. Pe urmă aflu – la 17,45.

Leo Butnaru şi Liviu Damian.
Iulie 1976, Mihăileni/ Râşcani

Când am venit la Uniunea Scriitorilor, în cabinetul secretarului – lume angajată în organizarea funeraliilor: Vodă, Vieru, Hadârcă, Ciubaşenco, Prohin, Botezatu etc. La ora 16,00, i-au depus corpul neînsufleţit în hol. Lume de pe lume. Mare sfâşiere de inimă. Am atâtea amintiri cu Damian, însă încă nu e timpul (şi în lipsa acestuia, adică) să le aştern pe hârtie. A doua zi, două autobuze au plecat la Leadoveni-Strâmba: acolo i-a fost voia poetului să fie înmormântat. Eu rămân să fac pagina comemorativă Liviu Damian. Au scris M. I. Ciubotaru, Vangheli, Zegrea, Tărâţeanu, Stici, I. Vieru, Hadârcă. Ne rămân texte şi pentru numărul viitor de revistă: Romanciuc, M. Gh. Ciubotaru, Gheorghiţă, Uncuţă…

Svetlana, dactilografa redacţiei, intră în birou lăcrimând: „Mai sunt materiale despre Liviu Damian? Eu nu mai pot dactilografia… La fiecare alineat, mă tot iau lacrimile, nu văd literele”…

Colegii care au fost la înmormântare îmi povesteau de cei doi cocori care prinseră a se roti, ca din senin, peste groapa deschisă în aşteptarea coborârii trupului poetului, peste lumea prezentă la funeralii, peste cimitirul satului, dar şi peste satul viu…

Însă alte secvenţe de jurnal cu Damian le voi face publice când le va veni timpul. (L.B. – Jurnal).

Multe momente memorabile le găsim în însuşi scrisul lui Taica Liviu, cum era numit de colegi; Taica – o esenţializare a felului de a se manifesta, de a se potrivi cu lumea, pentru că Liviu Damian rămâne a fi unul dintre scriitorii sui generis egografi, chiar dacă elementele concrete ale destinului său, în rezultatul sintezelor artistice şi, pur şi simplu, din respect faţă de legităţile artei, ajung la generalizări care îi vizează sau, dacă le punem sub semnul implacabil al temporalului, îi viza pe cei mulţi. De o vibraţie estetică exemplară, deschisă sensibilităţii cititorului-ascultătorului (pentru că ele au şi o pulsaţie retorică „voită, dorită” de autorul care ţine să capteze aderenţa publicului căruia i se adresează) prin mesaje şi sonorităţi clare, nu o dată – răspicate, cu note dramatice apropiindu-se de grav, de tragic existenţial, acestea înfruntate sau doar suportate cu bărbăţie şi luciditate de om, de autor. – Astea le spuneam în cuvântul însoţitor al plachetei „Melcul şi steaua”, pe care i-am îngrijit-o în colecţia „Poezii de duminică” şi apărută în 1996, la Editura Uniunii Scriitorilor (din Moldova). Era o colecţie „de urgenţă”, concepută, în 1991, ca modalitate de a le oferi profesorilor, studenţilor, liceenilor mostre din creaţia celor mai importanţi poeţi români, până aveau să vină, peste un timp, ediţiile „pline”. Cele 35-40 de poeme ce alcătuiau cărţuliile respective apăreau în fantasticul (astăzi!) tiraj de 10 mii de exemplare care – din nou incredibil, astăzi! – se epuizau în timp-record.