Fiecare poet îşi
valorifică emoţiile într-un cod aparte. În remarcarea imaginilor memorabile
din volumele de versuri ale lui Leo Butnaru, una din cea mai pregnantă în acest
sens, după părerea mea, este, integral, poezia Dragoste. Pare atât de uzitat
titlul acestui poem, dar pe tabloidul liricii apar aşchii din scoica picturii
lui Botticelli, şi pustiul singurătăţii încadrat în panoul de publicitate al
ceasurilor elveţiene, şi cultivarea dragostei prin alegerea de a fi responsabil
în faţa emoţiei, conform unui concept al lui Saint-Exupéry.
Sunt multe poezii care imprimă-n
memorie sentimentele (Sâmbătă spre duminică este o distorsiune a timpului
circular, unde stă ascunsă „a opta zi din săptămână; Sfetnic şi părtaş, De patimă, Rechini îndrăgostiţi, Îndrăgostiţii de singurătate, Ca ceasurile) şi emblema
dragostei capătă savoare, delicateţe, încât brâul tinereţii eterne al Afroditei
deja nu mai este indicatorul iubirii. Poetul Leo Butnaru intensifică senzaţiile
în poezia Dragoste printr-„un fir de nisip”. Inimile
înamorate au proprietatea alegerii: de a fi cochilii ale unei singure scoici
(„Din el / perlă ar putea să apară”) sau, contrar, de a provoca multiplicarea
nisipului şi crearea „pustiului”, unui pustiu interior care poate distruge sau
transforma sentimentul. Firul de nisip este similar cu firul de mac. Totuşi, în
aceste paralelisme macul ar putea domina monada cu următoarele bifurcări:
pasiune şi nebunie sau voluptate şi reverie.
Nisipul, de obicei, constituie
conotaţia timpului. Imaginea lui Cronos este mereu prezentă în poezie.
Timpul la scriitorul Leo Butnaru este în conexiune cu motivul călătoriei
determinat de Ulise şi de fresca amintirilor – Itaca. La
această reactualizare a mitului ne vom referi în alte pagini.