A FI CINEVA

10.V.1993

…Odată ce suntem la momentul de a aminti de Noica, să reţinem din „Jurnalul (său) filosofic) următoarea învăţătură: „Cred că mi-am găsit o încadrare în societate; să fiu incomod. Nu e uşor, ştiu bine. Trebuie să sfârşeşti prin a fi cineva, pentru ca să se împiedice lumea de tine. Dar când reuşeşti, ce plăcut este.

Să nu laşi lumea în pace. Prin simplul fapt că poţi ceva, că eşti ceva, să incomodezi  şi să obligi.. e toată funcţia socială a criticului aici, fără platitudinile solemnităţii criticii”.

Oho, şi ceva pentru cei angajaţi cu… mâini şi suflet în economia/ parvenirea de piaţă, Noica zice: „Îmi place un proverb istro-român: «Banii fac mulţumire, mulţumirea face bucurie, bucuria aduce sărăcie şi sărăcia face minte. Toate sunt în toate»”. Pentru ca, peste alte câteva pagini, să mai găsească dezmierdare în: „Ce frumoasă vorbă are românul: «Banul te neodihneşte»”. Felul de a fi al lui MIC. Propui ceva, exprimi ceva, iar el îndată pune la îndoială, înclinând mai mult spre „nu”. Ar fi din speţa celor care, după Noica, ar inventa frâna înainte de automobil.

Acum câţiva ani, era „la moda cititului captivant” cartea „Amintiri din viitor” (am uitat numele autorului sau, poate, acum, nu sunt în stare de un efort de memorie), acest titlu minunat nefiind original, dacă „ne amintim” de Léon Bloy care vorbea despre profeţi ca despre „martori care-şi aminteau de viitor”.

Arcadie Suceveanu a atârnat în birou un afiş al unor Zile Nichita Stănescu. Fotografie expresivă, din ultimii ani de viaţă a(i) poetului care arată extrem de obosit, extrem de întristat. Teo Chiriac se apropie şi priveşte atent la ceasul de pe mâna lui Stănescu, zicând: „Da, era ora şase şi douăzeci şi cinci de minute”. Probabil, optsprezece, ora, totuşi…

SĂRBĂTORI LUMINOASE!

FRAGMENTE DINTR-O MONOGRAFIE

LEO BUTNARU ÎN SPAŢIUL RECHINILOR ÎNDRĂGOSTIŢI

Fiecare poet îşi valorifică emoţiile într-un cod aparte. În remarcarea imaginilor memorabile din volumele de versuri ale lui Leo Butnaru, una din cea mai pregnantă în acest sens, după părerea mea, este, integral, poezia Dragoste. Pare atât de uzitat titlul acestui poem, dar pe tabloidul liricii apar aşchii din scoica picturii lui Botticelli, şi pustiul singurătăţii încadrat în panoul de publicitate al ceasurilor elveţiene, şi cultivarea dragostei prin alegerea de a fi responsabil în faţa emoţiei, conform unui concept al lui Saint-Exupéry.

Sunt multe poezii care imprimă-n memorie sentimentele (Sâmbătă spre duminică este o distorsiune a timpului circular, unde stă ascunsă „a opta zi din săptămână; Sfetnic şi părtaş, De patimă, Rechini îndrăgostiţi, Îndrăgostiţii de singurătate, Ca ceasurile) şi emblema dragostei capătă savoare, delicateţe, încât brâul tinereţii eterne al Afroditei deja nu mai este indicatorul iubirii. Poetul Leo Butnaru intensifică senzaţiile în poezia Dragoste printr-„un fir de nisip”. Inimile înamorate au proprietatea alegerii: de a fi cochilii ale unei singure scoici („Din el / perlă ar putea să apară”) sau, contrar, de a provoca multiplicarea nisipului şi crearea „pustiului”, unui pustiu interior care poate distruge sau transforma sentimentul. Firul de nisip este similar cu firul de mac. Totuşi, în aceste paralelisme macul ar putea domina monada cu următoarele bifurcări: pasiune şi nebunie sau voluptate şi reverie.

Nisipul, de obicei, constituie conotaţia timpului. Imaginea lui Cronos este mereu prezentă în poezie. Timpul la scriitorul Leo Butnaru este în conexiune cu motivul călătoriei determinat de Ulise şi de fresca amintirilor – Itaca. La această reactualizare a mitului ne vom referi în alte pagini.

CEVA MAI ADÂNC

8.V.1993

Vineri, spre seară, lângă Casa presei îi întâlnesc pe Ion Ţăranu de la ambasada română, Petru Cărare şi Serafim Belicov. Zărindu-mă, dl Ţăranu, încă de departe, exclamă: „Vai ce frumos a spus Nicolae Manolescu despre dumneata! Ce frumos…” Cărare se interesează unde şi ce s-a spus, asigurându-mă că va citi interviul în troleibuz. Zice Petrică: „Ceea ce mai citesc, citesc numai în troleibuz”. 

Dar la ce se referea dl Ţăranu? Transcriu un fragment din interviul lui Nicolae Manolescu, publicat în „LA” din 6 mai: „Reporter: – Glie străbună, pământul de peste Prut a dăruit spiritualităţii româneşti corifei în toate sferele, dar ar fi posibilă ca în ostenitoarea şi prodigioasa dumneavoastră strădanie de cercetare (ce limbaj! – l.b.) să fi găsit nume care au scăpat renumelui..

N.M.: – Fără îndoială că vor fiind între oamenii de valoare din Basarabia sau Nordul Bucovinei şi al căror nume nu are renumele meritat. Cazuri frapante de ignorare a valorii între români sau bucovineni în domeniul cultural sau cel puţin literar care îmi este mai familiar nu cunosc. În domeniul meu literar, pe care îl ştiu mai bine. Sigur că situaţia nu e legată totdeauna de valoare şi invers, adică pot fi oameni cu o situaţie mai presus de valoare lor după cum pot fi cu o reputaţie mai mică decât valoarea lor. Există câţiva scriitori basarabeni cu o reputaţie foarte mare. Exemplu (…); în generaţia mai tânără, cum este Leo Butnaru, o reputaţie mai mică decât valoarea lui… L-aş compara cu cei mai buni din Republica Moldova. În trecut Basarabia fiind parte din teritoriul României, problema aceasta nu se mai punea şi marile personalităţi, de la B. P. Hasdeu la C. Stere, au fost cunoscute şi şi-au meritat renumele”. Pentru ca să nu iau în sens măgulitor constatările dlui Manolescu, poate să cred cu adevărat în ceea ce afirmase Sf. Augustin, şi anume că… e în noi ceva mai adânc decât noi înşine.

iluzia necesară

16.IV.1993

Scenă la clinica stomatologică. Printre studenţii autohtoni se remarcă şi câţiva arabi. În aşteptarea dnei profesoare Pântea, stau la un colţ de masă. La centrul mesei – o studentă care răsfoieşte un conspect. Se apropie un student arab înalt, dolofan şi nebărbierit, dar cu semne că intenţionează să-şi lase barbă care să-i ascundă cât de cât faţa mare de tot. „Ai făcut tema?”, o întreabă pe colega sa de la mijlocul mesei. „Da, iată”, zice domnişoara şi îi întinde un caiet. Arabul răsfoieşte, citeşte ceva. „Dacă doreşti, poţi să copii”, zice studenta. Arabul mai ia un caiet ce stă în faţa domnişoarei, se întoarce spre fereastră, apoi îi întoarce caietul. Nerăbdătoare şi neatentă, studenta deschide caietul şi eu văd între pagini o bancnotă de nu mai ştiu câte mărci germane. Aha! Mişcarea e simplă. Arabul nu are timp, dar mai ales interes să pirotească asupra temelor care trebuie trecute în caietul de curs. Are o înţelegere cu colega: tu îmi faci temele, eu te plătesc în ceva valută. Aşadar, harnica studentă are două caiete identice: unul al ei, celălalt al colegului arab. Iar profesorul, mă rog, nu mai atrage el atenţia la identitatea caligrafiei. Şi-apoi ştie el prea bine de „străduinţa” unor fii de bani gata, care vin la Chişinău de aiurea din lume, ca să se căpătuiască cu o diplomă în medicină ce le este necesară nu pentru a practica această profesie, ci pentru a deschide o clinică, o farmacie în care  vor lucra alţii, medicii cu carte, dar fără bani de la tata.

un mare poet: leonid martînov

S-a născut în oraşul siberian Omsk în familia unui hidrotehnician şi a unei învăţătoare, fiică de inginer militar. Poet precoce – s-a păstrat un catren „matur” pe care l-a scris la vârsta de 10 ani. Debutează în presă cu note jurnalistice (revista „Tvorcestvo” – „Creaţia”, 1921). Primele poeme, influenţate de futuristul David Burliuk, îi sunt publicate în volumul colectiv „Futuriştii”, editat de tipografia de campanie a vaporului agitatoric „Internaţionala a III-a”. A fost membru al grupului literar-artistic „Troica roşie” (1921-1922). În 1924 este angajat corespondent de teren al ziarului „Sovetskaia Sibir”. În 1930, la Moscova, îi apare prima carte, „Hrană brută, sau călătorie autumnală pe Irtâş” (texte jurnalistice), urmată, peste doi ani, de un volum de nuvele. În 1932 este arestat, acuzat de propagandă contrarevoluţionară şi deportat pe trei ani în Vologda. Celebritatea literară îi vine după editarea volumului „Poeme” (Omsk, 1939). În decembrie 1946, poetesa Vera Inber publică un articol distrugător la adresa cărţii lui Leonid Martînov „Pădurea Erţin” al cărei tiraj este confiscat şi distrus, iar autorului i se ridică dreptul la semnătură pe o perioadă de 9 ani. Abia în 1955 îi este publicată cartea „Versuri”, care devine primul best-seller din perioada post-stalinistă.

A tradus mult din mari autori ai lumii, printre care Victor Hugo, Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Salvatore Quasimodo, Adam Mickiewicz, Adam Mickiewicz, Alfred Tennyson, Jan Neruda, Pablo Neruda, Julian Tuwim…

*      *      *

Bărbiile proeminente,

Pumnii ciolănoşi… Asta s-a întâmplat

Într-o mahala muncitorească

Peste al râului parapet de granit, înalt.

Au înhăţat faraonul:

– Ia târâie-l încoace, opintit! –

Acum nu e timpul de pierdut

Peste al râului parapet de granit!

Si vorba-i brici de scurtă –

Cuvintele n-au rost, nici unul, nici o mie...

S-a-ntâmplat în mahala muncitorească

În focul revoluţiei din octombrie,

Acolo, unde ceaţa, clăbucind,

Plutea peste volnicia dinamitardă,

Ascunzând un stol de îngeri bătrâni

Sus, la mansardă.

(1920)

*       *      *

Suntem futurişti involuntari

Toţi cei care astăzi trăim.

Stelele cu colţuri ascuţite, tari, –

Iată-a inimii carcasă pe care-o râvnim.

Din sârma ghimpată din bălării

Este împletită fatal

Coroană de lauri a bunăstării

După războiul mondial.

Să ne îngrădim de trecut,

Ajuns pulbere şi tină,

Trecutul ce parcă demult

A fost retezat din rădăcină.

Poate doar sub lupă, cu ceva noroc,

Ar mai putea el să fie văzut…

Miros a pământ şi a cojoc

Fetele timpului nostru brut.

(1921)

REALITATE ŞI VIS

28.III.1993

Manifestări cu ocazia Zilei Unirii Basarabiei cu Ţara. Seara, recepţie oferită de Ministerul Culturii la Centru de Cultură şi Artă. Concertul de gală, la Palatul Naţional, cam amatorist şi schematic, cu aceiaşi protagonişti ai scenei gurguţaţi; protagonişti ai scenei politico-pseudopoetice de astăzi a Basarabiei…

Joi, 25 martie, Alexei Marinat a publicat o scrisoare deschisă adresată lui Snegur, rugându-l pe infatuatul preşedinte să o citească pe când va zbura peste ocean, spre Brazilia, să zicem. Problema: lui Alexei Marinat nu i se acordă cetăţenia RM, fără ca el să plătească (de, a întârziat omul cu aplicarea ştampilei, despre asta nepovestindu-i mai-marelui peste cripto-comunişti…). În fine (îmi povesteşte Nelu Şcerbina, ginerele lui Marinat), a doua zi scriitorul jălbaş este căutat de o maşină de la preşedinţie: acasă nu e, şi maşina vine la ginere, căutând socrul ne-cetăţean, apatrid, cum ar veni. Până la urmă, Marinat este adus în anticamera preşedintelui, unde îl aşteaptă un funcţionar de la biroul de paşapoarte, care îi şi aplică ştampila cetăţeniei în paşaportul sovietic… Dar vor trebui să plătească şi Mihai Cimpoi, şi Valeria Grosu, şi alţi colegi, care nu au respectat termenul stabilit de asumare, pe gratis, a cetăţeniei…